SUBSTITUIRI – Dana NEACȘU: Episodul 5

            Când se îmbăia dimineaţa, O. avea o zi bună. Şi când are o zi bună, O. munceşte cu spor. Nu pot să-mi imaginez că munceşte altceva în afara învăţatului pe de rost a monologului pentru clasele de actorie, dar munca este tot ce facem, în fizică denumirea este de lucru mecanic când depunem energie şi deplasăm ceva, un corp, propriul corp, buzele, limba, când vorbim şi gesticulăm, cind respirăm. Dacă se duce la baie în timpul zilei şi nu este transpirată ca să aibă motiv să se îmbăieze din nou, O se aşează pe W.C. şi dă drumul la robinetul de la cadă şi ascultă zgomotul apei, se destinde, se reazămă de speteaza oferită de capacul ridicat de la W.C. şi începe să se mingâie, îşi mângâie pulpele, îşi mângâie buzele şi-şi urinează în palmă cumva ca şi Picasso, care în La Pisseuse s-a pictat urinând femeia din el.

***

Madonna -cea nu a Beatles-ilor- vorbea despre plăcerea urinatului când eşti sub duş    într-o discuţie cu o personalitate de televiziune americană, David Letterman, la o oră de vârf, în cea mai populară emisiune de seară -cel puţin- pe coasta de est, Late Show with David Letterman. Dar poate cultura americanilor este exponenta decadenţei burgheze, cumva, cum descria Lenin ceasurile lui Dali, ce curg ca un camembert prea moale în expresia pictorului, referindu-se la timpul măsurat în 1938. Sau poate Madonna încerca să creeze vâlvă cumva mai ales că musical-ul nu mai producea decât urină.

***

Urinatul la români nu există în arta contemporană decât la nivel de banc. Ca în bancul socialist despre doi beţivi ce urinau pe un gard şi, în timp ce unul urina şi-şi auzea lichidul susurind, îl intreba pe celălalt ce se întâmplă oare cu susuratul aceluia, la care cel întrebat răspunde: idiotule, nu vezi că eu mă piş pe tine.

***

O. este o fată, aproape că mi-e frică să pronunţ femeie, este ceva ce mă reţine, un mister al existenţei sale, ţinând de felul cum îşi petrece timpul, ce-i place şi ce nu-i place, de aspectul deosebit de adolescentin, uşor retardat când este pe scenă, de fiinţă cameleonică, pentru că şi acum mă întreb oare cine este O.? Este oare prea curajos să-i spun Ofelia, când la plecare, când am felicitat-o şi am fost foarte aproape de ea şi am văzut-o, fără să fie pe scenă în lumina electrica, părea o Marlene Dietrich, fără nici o asemănare fizică, doar aerul, nimbul din jurul capului sau, şi nu mai era de 17-18 ani ci eterna femeie de 30 de ani, femeia care te fură, cu care te urci în taxi si nu ştii ce adresă să spui şoferului, iar ea râde în aşa fel încât şi tu şi şoferul râdeţi şi ea îşi aprinde o ţigară în ţigaret şi te afumă, dar mirosul ei te vrăjeşte, nimic nu mai contează, spui şoferului, care dă semne de nelinişte, să taxeze pentru că nu-ţi pasă dacă ajungi la vreo destinaţie cu ea sau doar îţi permite să respiri acelaşi aer cu ea şi să-i vezi sânii cum se ridică şi coboară din corsajul ferm cu fiecare răsuflare, degetele fine şi lungi cochetând cu ţigara cum ar cocheta cu un bărbat, răsucindu-l, acea Marlene pe care o apuci când apare, pentru că altfel devine Madeleine cea de niciodată, à la Jacques Brell?

***

Modestă în feminitatea ei, reţinută, nu şi-o expune, o pastrează ştiind că şi aşa se vede prea mult, nu vrea să concureze cu nimeni, ştiind că este câştigătoare, şi în acelaşi timp binevoitoare, mi-a întors complimetul gros referitor la calitatea interpretării sale ca fiind minunată. Monologul îi ieşise cumva bizar, iar minunat era un compliment crud ca un măr prea verde sau ca o zarzăre la fel de acră-amaruie pentru cea din uşă, bun pentru cea de scenă, dar nu pentru cea care ieşea pe stradă, în întuneric pe trotuar, în vuietul oraşului, îndreptându-se spre o ţintă de ea doar cunoscută, cu o ţinută verticală ce rar am văzut, cu eleganţa mişcării şi, încă o dată, modestă în împlinirea ei. Ce dracu putea căuta o asfel de fiinţă în acea clasă de actorie, unde membrii ei păreau că au nevoie de orice altceva numai nu de ceva temporar, intermediar, s-ar putea întreba viril un scriitor bărbat? Dacă aş putea măcar vedea unde poposea o asfel de femeie la sfârşitul orelor de curs…

***

Poposea acasă, în baie, se dezbrăca şi se arunca direct în cada plină ca apă călâie, aburind nu numai încăperea dar şi tot apartamentul ei, ca de păpuşă. Pentru că era o păpuşă de apă, elementul ei vital ce-i dădea putere să înveţe în fiecare zi mai bine pe de rost monologul şi să-l interpreteze. O salcie uscată de râu era la sfârşitul şi începutul zilei, iar o cadă bună o schimbă într-o Ofelie ascultătoare, muncitoare, supusă în faţa vecinilor, care nu făcea zgomot, nu disturba somnul celor din jur la ore prea devreme sau prea târzii; nu avea fraţi, surori, prieteni, nu avea nimic în afară de sine însăşi.

***

Nefericirea ei se sfârşea cu sfârşitul fiecărei şedinţe, unde trecea prin toate fazele cameleonice: se expunea sistematic privirii celor din jur, ca într-un striptease al propriilor sentimente care nu mai infricoşau pe nimeni dintre studenţi, dată fiind atât regula cu cât mai natural cu atât mai apărat, cât şi eticheta JOCI TEATRU, şi nu era nici un Reagan de faţă la purgatoriul ei, ce-i drept ratat, nici un Reagan-cel-fără-de-Laura-în-cap-sau-în-altă-parte, nici un politician actor ratat şi orb din naştere, dar cu ochi parţial mobili şi deschisi, acesta fiind singurul criteriu care desparte actorul ratat normal şi ospătar de cel politician împlinit în alegeri, care în comparaţie cu cei orbi ştiu să râdă prosteşte, când li se dă într-un fel tonul. Simţurile politicienilor sunt diferite de cele ale omului obişnuit, ei neavând nevoie de câini dresaţi să-i conducă şi toată lumea se fereşte instinctiv de ei, de frica de a nu pierde vreun simţ prin atingerea orbului, acolo unde frica este normală, iar teama de cei blestemaţi induce Oedip blestematul în libretul operei româneşti reprezentative, după cum în articolele de fond ale cotidienelor centrale scriitori marcanţi vibrează la realismul crud al blestemului căzut ca un înger asupra poporului!

***

Ofelia promite ignorant să fie înţeleaptă, să se ţină departe de Hamlet, tinjind spre o viaţă stabilă–fericită, dacă nu-l iubeşte încă sau nefericită, în caz contrar– dar nu rezistă atracţiei exercitată de clar-obscur, ca şi cum blestem ar fi alegerea făcută în ignoranţa şi semidoctism.

***

Ofelia s-ar fi făcut de râsul lumii însărcinată în afara căsătoriei.

Aşa că Ofelia trebuie să acţioneze.

A acţiona!

Noi nu suntem un popor acţionar. Mai mult reacţionar, aş putea  spune. Uită-te la Nae Ionescu. Nu e reţinut de istorie ca încurajând progresul prin acţiune, ci ca simpatizant al mişcării fasciste române, ceea ce ar însemna că e suspectat post-mortem ca nătărau antisemit, când tot ce dorea era să fie înconjurat de tineri crezând în reuşita eternă a fiecărei viitoare generaţii, încurajând schimbarea societăţii încremenite, iar dacă unicul dinamism român de anvergură atunci a fost naţionalist-sovinist-ortodox, a fost o întâmplare, cum întâmplare a fost şi transformarea unui exemplar strălucit al iudaismului în victima iudaismului şi modelul unei noi religii propagând violenţa–creştinismul.

***

Ofelia shakespeariană nu inspiră acţiune. Din contră, pare cumva drogată, adică teleghiditată; a fi drogat nu înseamnă neapărat să bei alcool sau cafea, să fumezi tutun sau marihuana. Să fii sub hipnoză este tot un drog, iar tragedia Ofeliei poate fi, este tragedia celui ce vrea să acţioneze să se emancipeze, dar ca orice mişcare feministă care nu are nici o viziune mai mare decât vârful nasului, şi Ofelia nu face decât să-şi schimbe un drog pentru un altul, fără o stare intermediară. De la o oarbă subordonare în faţa autorităţii familiale masculine -tată şi frate- trece la dominarea de către Hamlet. Noua subordonare îi era cumva cunoscută, dar şi înspăimântător de nouă, căci Hamlet dorea să fie ales stăpân de caîătre sclavul său.

Desigur drogarea nu are nimic cu legalitatea. Este legală când este teleghidată prin satelit, cablu şi aparatul de televiziune. Puritanul american îşi permite imagini colorate, mişcătoare şi însoţite sau nu de sunete–muzică, vorbe şi zgomote. Europeanul face acelaşi lucru, dar cu un alt spirit. “Enivrez-vous par votre guise, du vin, du poèsie, de la vertu” scria odată Baudelaire.

***

Ofelia reprezintă un personaj interesant cu conflicte interioare puternice cărora nefăcându-le faţă le lasă în voia Domnului, nu ştiu dacă într-o atitudine mercantilă de laisser faire sau din abandon, din resemnare. Cu toate că nimeni nu-şi doreste să le aibă dacă le-a avut vreodată, ele nu sunt circumscrise de jur împrejurul naturii umane; Ofelia mi-a explicat în felul ei că poţi să-ţi absorbi conflictele interioare şi să mergi mai departe, cum poţi a fi o salcie uscată, cum Ofelia se dezintegra într-o Marlene Dietrich, ignorant şi inocent, cu acea vădită mulţumire a omului bogat sufleteşte care moare în fiecare clipă mulţumit de sine însuşi. Şi totuşi, la plecare, acolo în uşă, O., în trenciul ei gri murdar şi vechi romantic, aducea şi cu Ingrid Bergman în Cassablanca, era O. malefică?

***

O. mă hipnotizase ori de câte ori apăruse în raza mea vizualo-mintală, îi construisem de jur împrejur inelele lui Saturn şi, iată, acum la sfârşit nu ştiu dacă nefericirea-i era nebună, dacă-i era fecunda. Ca doctorul din ultima pagină, cred, a biografiei romantţate a lui Van Gogh scrisă de Irving Stone, ca el ma uimeam la propria-mi dorinţă de a fi nebun şi nemuritor! Orice fel de nebunie creatoare: de artă, de poduri ca Brooklyn Bridge, de nave cosmice, chiar aceea minoră proprie oricărui heterosexual de a fi ca Zorba!

Aparţinea oare O. celor cu o astfel de nebunie? Nu ştiu. O vedeam ieşind în stradă unde valul mulţimii o absorbea sau ea îl conducea.        Adevăr grăiesc când spun doar că la plecarea din studiou putea fi visul oricărui bărbat heterosexual, acea nalucă ce apare mai ales în dreptul ferestrei în nopţile ploioase de vară, surâde la început, apoi deschide larg gura roşie, îşi dă capul pe spate şi-ţi râde neruşinat, zgomotos ca o Niagara, şi bei un alt pahar de rachiu şi ea nu dispare, stă acolo nemişcată, cu pletele blonde în bătaia ploii, şi rujul îi stă pe acelaşi buze mari, voluptoase ca împărăţia cerurilor, şi-ţi iei balonzaidul şi iesi pe ploaie afaăa, şi ea îţi întoarce spatele şi te conduce pe străzi tot mai lăturalnice, unde ploaia a încetat, în cartiere tot mai mărginaşe, tot mai sărăcăcioase, până ajungi pe o stradă bombardată, cu dărâmături, unde o lumânare arde într-o pivniţă, ea intră acolo, tu vrei s-o urmezi, te uiţi la numărul porţii să ştii unde să revii a doua zi, pentru că tu ai conştiinţa unei a doua zi, şi citeşti, nr. 7 pe str. Mintuleasa, şi înăuntru o ţigancă grasă dă în cărţi, îţi ordonă să stai jos şi să-ţi asculţi viitorul, tu te aşezi dar nu auzi nimic pentru că ochii-ţi sint furaţi de către o fată-vampir de 9 ani care suge sângele unei pisici într-o caleaşcă regală veche şi geme: Cristina, vrei să ieşi şi nu poţi, nu mai găseşti uşa, şi draperii te încurcă, ascunzând false uşi şi false cimitire, şi geamătul îţi grăbeşte paşii şi te sperii şi esti panicat, alergi în cerc, îţi iei capul în mâini şi urlii: Unde eşti? şi un bărbat bătrân dar sobru, cu o pipă în mână şi cu ochelari cu multe dioprii purtaţi demn pe nasul mare, îmbrăcat casual zâmbeşte trist, tu crezi că este Dumnezeu şi că ai murit sau că ai intrat în secolul următor, dar bărbatul întâlnit vorbeşte şi ţi se adresează ca secolul urmator va fi să fie religios sau deloc. Te opreşti şi încerci să înţelegi ce a vrut să spună, de ce nu pomeneşte nimic de femeia pe care tu o cauţi, de ce o ignoră şi ce rol are religia în rujul de pe buzele ei ca nişte mere de Cezanne, de ce ignoră femeia, doar nu este indian din India, doar nu este un filosof misogin sau… femeia e deja trimisă în Transnistria în singurul lagăr neadminstrat de germani, dar e pierdere de timp această discuţie, căci istoria religiilor nu este istoria lagărelor de concentrare şi nici a tribunalelor propriilor conştiinţe. Tribunalele sunt făcute ca templele, locuri de rugăciune pentru dorinţe meschine, de care depinde fericirea noastră lumească, dintr-o dată tu devii persoana naratorului şi caut femeia care s-a furişat aici acum câteva minute şi sint ud şi nemâncat şi mi-e rece, nu, între timp, căutând-o, mă uscasem şi burta era plină si se făcuse vară, iar eu purtam un tricou de golf cu mânecă scurtă şi jucam golf şi ea trecea prin faţa mea la braţul unei alte femei.

Era Ofelia lesbiană?

Putea fi Ofelia o lesbiană în exil?

***

Ar putea oare Ofelia să fie cinică, sterilizată de educaţia primită sau de învăţaul pe de rost a ani de zile de monologuri repetate în acelaşi studiou, fără nici un risc în faţa aceleiaşi audienţe; poate acelaşi lucru mecanic repetat şi tot repetat steriliza? Se poate oare folosi pe ea însăşi ca anticoncepţional, drept diafragmaă, sterilet, pastile sau prezervativ?

N-o văd astfel după cum n-o văd mamă, soţie, dar nici lesbiană. Dar cu vibrator? Mă îndoiesc, dar ce face cu energia sexuală, şi-o defulează, cum, intelectual nu, aerobic nu, criminal nu, cine dracu este Ofelia, m-aş întreba eu viril, în ce borcan s-o bag şi ce etichetă să-i pun, curvă nu e, adulteră nu pare, fecioară ar aduce, perversă cum? necrofilă, pedofilă, cu bătrânii nu ştiu neologismul pseudo-ştiinţific. M. Yourcenar, academiciană franceză, anunţa un pseudo-ziar-literar român în iunie-iulie 1993, sub pana unui băştinaş critic pseudo-literar, a fost pedofilă, ca şi cum m-ar fi interesat bârfa lacheului despre eroul care nu este al sau, iar disperarea de a avea o decenţă a ierarhiei se traduce RESTAURAŢIA.

Poate O. defila într-o demonstraţie politică?

Sigur, oricine ştie să meargă şi are picioare zdravene sau scaun cu rotile şi-l manevrează corect. Dar poate O. arunca cu pietre? Poate scuipa, unde, pe jos sau în faţa cuiva? O. va scuipa în batistă dacă va avea într-o zi T.B. în faza expectoraţiei cu sânge, ocazie cu care i se vor trimite camelii de la preşedinţie şi praf de puşcă, împreună cu textul care va fi sculptat pe marmura de pe mormânt: She did it hard, her way, cum a cerut Bette Davis şi s-a întâmplat. Când vorbeam de preşedinţie vorbeam de o anumitp preşedinţie, aceea unde în planul cincinal nu este prevăzuta decimarea populaţiei române prin orice mijloc ca realizare pentru următorii 2 ani, unde subiecţii de drept constituţional nu sunt prea mulţi ca să nu se poată hrăni, nu-i aşa Dl. malthus? Ofelia ar putea fi malthusiana, pentru că ar începe reducerea populaţiei cu ea însăşi, adică nu ar procrea, şi ar fi un gest caracteristic, pentru că O. nu are nici cel mai mic semn de egoism meschin şi nici ideea că ar putea tocmai ea naşte un geniu care ar salva omenirea de la catastrofa inaniţiei.