În amintirea prietenilor mei, NERO (brac german) și BLACHI (maidanez de elită) care au trăit fericiți pe strada LINIȘTEI, la numărul 17…
10. Îl văd de departe, sunt aproape două sute de metri până la intrarea în spital. Nero se agită fără prea multă convingere, când ne apropiem și nu mă însoțește, cum face de obicei, își întoarce capul plictisit și pleacă spre cușca lui. E prima dată când nu vine lângă scările din fața pavilionului.
Stă pe ultima treaptă, lângă ușă, e gras, cum îl știu, are picioarele înfipte în mozaicul spălat de ploaie și pare îndesat de aroganța obișnuită. Zic bună ziua, dar nu mă opresc.
–Salut, salut… face el rece, preocupat brusc de treburi importante și am inspirația să trec mai departe și să intru în holul înțesat cu plante exotice și cu palmieri așezați în ghivece de toate mărimile.
Îmi trece, pe lângă nas, respirația lui obosită, cu arome de tutun scump, pe care nu le-am uitat, palatul lor era parfumat din belșug cu ele.
–Ne întâlnim peste o oră la subsol, în sala de conferințe, îmi spune încet asistenta tânără, arătându-mi inutil drumul, cu mâna întinsă spre scările din dreapta.
Bătrânul doctor Sally, sosit cu elicopterul în urmă cu câteva minute, se plimbă prin fața pavilionului, se aud cum scârțâie pietrele mărunte sub apăsarea pantofilor ca niște corăbii, cu botul încovoiat dincolo de dunga pantalonilor demodați. Prin geamul ușii de la intrare i se vede burdihaiul revărsat peste cureaua lată. Se umflă precum o saltea elastică și îl mai aud strigând ceva spre Nero, care rămâne ascuns în cutia lui personală, se zărește numai o pată neagră prin gaura din față.
–Salut, bătrâne pacient, aud în spatele meu.
Mă întorc, e Rikan, nici nu bănuiam că trebuie să vină pe insulă, știam că tura lui ar fi urmat să înceapă luna viitoare.
–Hei, exclam fericit, ce surpriză! Ce-i cu tine?
–Mi-a fost dor de prietenul meu cel mai bun, zâmbește Rikan. Domnule, am vești bune, ești aproape gata…
–Cum gata? întreb. Sunt un om terminat?
–Cam așa, adică ești sănătos, mai stai o lună și încheiem împreună tratamentul. Toată trupa din spital te așteaptă, mai ales Lucky. Ai cam uitat-o…
Are dreptate. Intrăm în sala de mese, la o cafea. Tia Rozalia, prietena mea bună, ne aduce repede cana cu lichid maroniu, fierbinte și îmi întinde, ca o mamă preocupată, gulerul ridicat al cămășii. Sally trece pe lângă noi, nici acum nu mă vede, își târâie picioarele spre bucătărie și aruncă un umăr peste ușa care se deschide greu, scârțâind.
–Doctore Rikan, apucă să zică din tocul ușii, ne vedem jos, peste un sfert de oră, trebuie să punem fișele în ordine…
–Acru… constat eu, după ce dispare dincolo, în încăperea cu mirosuri amestecate.
–Se obișnuiește greu cu statutul de pensionar, încă mai crede că e bossul nostru, spune încet Rikan. A rămas consultant la secție, i-au luat și biroul, dar vine zilnic în clinică, abia dacă îl mai bagă lumea în seamă.
–Nu e normal, totuși, șoptesc eu.
–Nu prea, dar știi că n-a fost iubit niciodată. E o somitate, ca să zic așa, dar un om mizerabil.
Beau cafeaua din cana cu margini aurii. Ce e viața, aș filosofa, dacă nu mi-ar fi prea lene ca să deschid gura.
–Ai văzut-o? mă întreabă prietenul meu.
Îl privesc nedumerit, îmi scot ochelarii și îi șterg îndelung, cu bucata mare de piele sintetică, pe care o am mereu în buzunarul de la piept al cămășii.
–Pe Rollia, domnule…
–Unde să o văd? întreb.
–E aici, a venit cu noi, cu elicopterul, stă cu Sally câteva zile.
Nu am nicio reacție, chiar nu-mi pasă, deși nu mă așteptam să o văd pe fosta nevastă în plin Hokay de toamnă târzie, abia zguduit de cutremurul din urmă cu o zi.
–De luni, zice Rikan, ai o parteneră nouă de plimbare zilnică. E profesoară universitară, academiciană bătrână, o știi… E o istorie foarte interesantă cu ea, o vei afla cu siguranță.
Zâmbesc, e vorba despre femeia care a ieșit spre noi, în timpul cutremurului. Spre mine și spre Crinha… Îmi amintesc sânii mari, fleșcăiți, care vibrau înfundat, înmuiați de ploaia deasă de afară. N-am uitat cămașa de noapte lăbărțată, dar intrată la apă, pe sub care formele zbârcite atacau întunericul nopții din insula vindecătoare.
Cu Rollia mă întâlnesc, câteva minute mai târziu, pe holul de la etaj, înainte să apuc să intru în rezerva mea. Arată altfel, e palidă și a slăbit foarte mult.
–Bună, ce faci? mă întreabă. Îmi era dor de tine, mai zice și mă sărută pe obraz, îi descopăr mirosul atât de cunoscut al parfumului foarte scump, cu care se dă în fiecare dimineață.
–Se pare că fac bine, e ultima lună aici, îi răspund, fără să-i întorc sărutul.
–Știu de la tata… Ne vedem mai târziu, te aștept în parc, după întrunirea voastră. Am aflat de la Rikan că ai un foarte bun prieten aici, pe insulă.
–Pe Nero? mă mir eu.
–Pe el, îl cunosc de când era foarte mic, l-au adus într-o cutie de pantofi.
Intru în cameră, fac un duș și mă pregătesc pentru terapia de grup, pe care doctorul Sally a anunțat-o. Înțeleg, iarăși, că ar trebui să fac ceva cu independența mea, în curs de vindecare, vreau să o trăiesc cumva, dar nu știu nici eu cum. Mă străduiesc să merg cât se poate de firesc, dar spaima mă prinde din urmă. Cobor pe o scară îngustă, spre ușa din spate, grăbind pașii la fiecare treaptă, iar când ajung la capătul drumului alerg de-a binelea. Simt cum fiecare celulă din trupul meu pulsează de frică. Afară mi se pare că lumea mă privește ciudat și mă îndrept către pajiștea umbrită de vegetația necunoscută a insulei. Privesc des înapoi, de teamă să nu văd pe cineva cunoscut, alergând în maginea pădurii cu arbori încleștați între lianele groase. Dar nu e nimeni în spatele meu…
Suntem toți, douăzeci de pacienți, aliniați pe scaunele de lângă perete, iar la masa din față doctorul Sally amestecă preocupat fișele și dosarele colorate. Alături de el, prietenul Rikan zâmbește și se uită plictisit spre fereastra din marginea de sus a tavanului, prin care lumina de afară abia dacă se zărește. Sally ne ia pe rând, pune sentințe, dar o face altfel decât îl știam, cu grijă, fără vlagă, pare mai bătrân decât credeam, e un moșulică bucuros că-l mai ascultă cineva. Aș vrea să fie cu noi Colonelul, s-ar simți bine, semnele de tristețe sunt răspândite peste tot în subsolul pavilionului.
–Fiuce, zice, analizele sunt bune, mai stai doar o lună și te poți întoarce la clinică. Laboratorul de analize are nevoie de tine.
Mă uit spre el și nu-mi vine să cred. Tot astfel mi s-a întâmplat într-o zi, când ploua mărunt peste orașul tinereții mele. Mă lipisem de o vitrină și nu puteam să-mi dezlipesc ochii de la manechinul înfășurat în mătase colorată, eram fermecat mai ales de mănușile mari, care treceau dincolo de cotul mâinilor și aveau nuanța murelor coapte. M-am tras înapoi pe trotuar atunci când manechinul acela mi-a făcut cu ochiul, semăna cu tio Sima, când era tânăr, așa cum arăta în poza de pe dulapul lui din sufragerie. Când îți cade o grenadă în pat, obișnuia să spună, nu prea poți să-ți iubești nevasta, Dumnezeu zidește doar primăvara. Sally arată precum manechinul acela, îmi face cu ochiul de la masa lui și respiră greu.
–Mă iei cu tine? mă întreabă Rollia ceva mai târziu, la masa de seară.
–Unde? o întreb.
–La plimbarea ta de mâine dimineață, tata mi-a vorbit adesea despre tratamentul lui miraculos.
De la o masă alăturată, Crinha se uită tristă spre noi, mâine dimineață pleacă, ne-am plimbat pe lângă pădure, cu Nero alături și am vorbit puțin. Pufăiau, ca de atâtea ori în ultima vreme, locomotivele din gara mică de la Sintra, alunecând peste șinele lustruite din apropiere.
În cele trei zile cât mai stă pe insulă, Rollia mă însoțește în cele două plimbări obligatorii, iar Nero se mișcă apatic în spatele nostru. Stă mai mult pe lângă ea și observ că zâmbetul fostei mele neveste pare expresia decolorată a chipului pe care nu-l recunosc. E un zâmbet cu buzele strânse, care nu dă bine, peste fața slăbită, bronzată numai în jurul ochelarilor de soare, sprijiniți de vârful nasului.
–Te întorci la clinică? mă întreabă, potrivindu-și pașii după ai mei.
–Am altceva de ales?
–Ai putea să pleci într-o vacanță, mai spune.
–Nu cred, simt cum mă depășesc întâmplările. Și viața…
Tu chiar crezi că totul este întâmplător, aș mai vrea să întreb, dar nu o fac. Poate chiar și gândurile noastre? Mama zicea că nimic în lumea noastră nu este alb sau negru. Chiar și calciul din oasele noastre se va transforma în piatră și va intra în ciclul mineral. Țin în mână o piatră, am cules-o din drumul nostru, ea povestește istoria lumii, chiar și eu fac parte din ea, iar ceea ce descoperim, zilnic, nu este decât felul în care va arăta istoria de mâine.
–Ce se întâmplă cu tine? o întreb pe Rollia, când ne oprim în foișorul din vârful insulei Hokay. Ai slăbit mult și te văd schimbată, tristă…
–Tata spune că muncesc prea mult. M-a adus cu el aici, crede că mă vor ajuta câteva zile în aerul insulei voastre.
–Și tu? mai întreb.
–Eu ce?
–Mă gândeam că ai vrut să mă vezi, adaug încet.
–Să știi că e adevărat, chiar dacă n-ai să mă crezi.
Nero e foarte atent la tot ceea ce vorbim, prietene, i-aș spune, câinele care ține mai mult la un om, latră mai mult la ceilalți oameni…
–E îndrăgostit de tine, schimbă Rollia vorba. Nero, continuă ea, când vede mirarea de pe chipul meu.
–Am impresia ca astăzi m-a trădat, ești pe primul loc.
–Măcar pentru Nero, o aud că șoptește.
Mă aflu, dintr-o dată, în interiorul unui corp rece și opresc o parte din respirația controlată, care nu se potrivește cu liniștea din jur. E un vis care începe și se termină în același loc. Când o privesc pe Rollia, îmi spun că amintirile n-ar fi nimic fără întâmplările care prind viață, preschimbându-se în imagini, iar pentru unii oameni, trecutul e mult mai interesant decât viitorul. Fiecare coșmar se umflă, mai ales, peste ziua de mâine, chiar da-că memoria noastră ar trebui să fie cea dintâi vinovată.
–Tata mi-a umplut capul cu povestea insulei voastre, cu aerul Hokay-ului care vindecă totul. Nu prea l-am crezut, recunoaște ea.
–Cred că are dreptate, eu sunt un vindecat, după cum știi.
Îi descriu, cu amănunte, exercițiile zilnice pe care le facem, toate se întâmplă pentru că între noi ar fi multă înstrăinare dacă n-am vorbi. Într-un fel, îmi amintesc despre lunile de la începutul căsniciei noastre, ne plăcea să povestim o mulțime de lucruri, mai ales Rolliei, iar eu eram un ascultător cuminte.
–Avem locuri precise în care ne oprim, vezi că Nero le-a învățat pe toate, nu poți să-l păcălești niciodată. Când ajungem aici, în foișorul de sus al insulei, toți pacienții căutăm sunetul plămânilor.
–Cum așa? întreabă Rollia. Sunetul plămânilor? Sună ciudat…
–Stai să-ți arăt, poți să faci odată cu mine toate mișcările…
Mă așez pe bancă, cu picioarele îndepărtate, la lățimea umerilor și cu mâinile așezate peste genunchi, cu palmele în sus.
–Așa, îi spun, acum ținem ochii larg deschiși, numărăm până la zece și inspirăm adânc, ridicând mâinile în față.
Rollia face aceleași mișcări ca și mine, se descurcă bine, iar Nero se pregătește și el de gimnastica personală, adaptată după experiența stăpânului.
–Foarte bine… Întoarcem palmele în jos, la nivelul feței și le ridicăm deasupra capului, iar coatele le îndoim puțin. Le urmărim cu ochii și, când expirăm, pronunțăm încet și prelung sunetul s-s-s-s…
–Am impresia că și Nero scoate același șuierat, ca și noi, zâmbește Rollia.
–Poți să fii sigură, acesta este sunetul plămânilor, așa îl numește tatăl tău, e trecut în tratamentul pe care-l facem.
Apoi îi mai arăt cum trebuie să ținem gura semideschisă, cu dinții strânși și buzele întinse într-un zâmbet larg. Relaxăm umerii și punem mâinile pe genunchi, cu palmele în jos.
–În timpul expirării, închei eu, ne imaginăm cum iese toată energia negativă din plămânii bolnavi.
Regăsesc în privirea Rolliei ceva din căldura de altădată. Se uită la mine, ca și Nero, cu strălucirea de la începuturi. Pare să aibă nevoie de ajutor, nu știu încă dacă de ajutorul meu… Am înțeles că unele lucruri pe care ni le dorim năvălesc în viața noastră în schimbul altora, tot așa cum ploaia spală lucarnele caselor de deasupra și bate într-un ritm inegal pe ele. Forma cea mai dureroasă a deznădejdii mele este lipsa de speranță. Toate senzațiile de până astăzi părăsesc trupul, ca și plămânii obosiți, dar aproape vindecați. Îmi cresc dinți în stomac, cum zicea unchiul Sima, după câteva pahare de vin verde, gata să iasă la fiecare mișcare mai hotărâtă pe care o fac.
Suntem la ultima oprire, se vede în depărtare clădirea în care trăiesc de câteva luni, vegheat de tia Rozalia și de leacurile ei miraculoase și, mai ales, de prietenul Nero, fratele meu de suferință. Elicopterul se pregătește de plecare.
–Vreau să-ți mai arăt un masaj special, îi spun Rolliei. Are efecte asupra plămânilor bolnavi, așa scrie în regimul zilnic pe care îl respectăm și pe care l-a alcătuit tatăl tău. Încălzim bine palmele, frecându-le una de cealaltă și batem ușor cu mâna stângă peste partea dreaptă a pieptului. Apoi, invers…
Îi arăt cum strângem pumnii și batem încet peste regiunea pulmonară din spate, se elimină, astfel, rezidurile din plămâni, cum ne-a tot repetat fiecare dintre doctorii intrați în turele lunare aici, pe Hokay.
–Uite, îi spun Rolliei, privește cum se schimbă culoarea pielii în porțiunile masate, capătă o nuanță maronie…
Îmi ridic tricoul și-i arăt, dacă mă gândesc bine, ea cunoaște fiecare dintre părțile trupului meu. Mă uit spre cer, împreună cu Nero. Deasupra noastră plutesc mii de corpuri cerești, iar privirea se înalță departe, apoi și mai departe, mult deasupra oceanului, dincolo de cer, până în cel mai îndepărtat colț al lumii. Din punctul acela, arunc o privire înapoi, e miezul zilei pe insula misterioasă.
Ajungem în fața intrării, pe ușă ies pacienții care pleacă, Crinha e printre ei, trage geamantanul umflat și se aud roțile mici scârțâind peste pavaj.
–Te aștept, zice, sper că o să vii să mă vezi.
–Poți să fii sigură, trebuie să mergem împreună la Cabo da Roca, doar mi-ai promis.
O strâng în brațe, se pierde în mine, e slabă și miroase a sare și a vânt umed, de Hokay. Rollia, de dincolo de geam, se uită în depărtare, va fi o amintire care durează puțin, mai puțin decât o grămadă de pietre. Nu îmi place să recunosc faptul că aș avea o slăbiciune, care să-mi poată stărui într-o asemenea tulburare, dar e mai firesc să judec lucrurile așa cum sunt, dacă tot se întâmplă. Nero își face și el datoria, o însoțește pe Crinha până la elicopterul cu motoarele pornite, prietenii tăi sunt și prietenii mei, mi-a șoptit acum câteva clipe. Are logica lui perfectă și nu mă încumet să o recunosc, de teamă să nu-i stric reflexele bătrâne.
Elicopterul pleacă și intru în pavilion. Rollia mă așteaptă, e lângă tatăl ei și vorbește cu doctorul Rikan. Dintre femeile din viața mea, una singură mi-a descoperit spaima față de ziua de mâine. Mă ghicea de fiecare dată, aveam o neliniște înfricoșată, o dorință care le părea celorlalți ceva de neînțeles. Aveam impresia că pot să plâng, ochii erau umezi, scânteiau, dar pe fața mea nu se citea altceva, zâmbeam cu fermitate și arătam atitudinea sigură a omului obișnuit să iasă mereu învingător. Inutil să mai spun cine a fost femeia aceea, pe care tocmai o văd obosită și palidă lângă umărul meu.
Spre seară, după cina specială, pe care ne-a făcut-o tia Rozalia și după cea de-a do-ua plimbare în care Rollia m-a însoțit, stăm pe banca mea și a lui Nero. Coboară amurgul peste insulă și se face frig.
–Ce ușor facem greșeala de a-i judeca pe alții după înfățișare, zice ea.
–De ce? o întreb. Frumusețea este întotdeauna convenabilă.
–Dacă o ai, adaugă Rollia. Totuși, mai spune, un lucru frumos este, mai degrabă, unul terminat, nu prea ai motive să mergi mai departe.
–Cred că ai dreptate. Cam așa s-a întâmplat și cu noi.
Plânge? Nero nu știe dacă să ne anunțe că e pe lângă noi, aruncă o privire grăbită spre mine și se ascunde dincolo de marginea băncii, spre pădurea din apropiere. Înfășurată în haina de ploaie, galbenă și fâșâitoare, Rollia îl strigă de câteva ori. Câinele meu vine imediat, se pune cu picioarele din față peste genunchii ei și își mișcă botul în toate părțile.
–E păcat, spune, fără să mă privească. Îți dai seama câte bogății rămân ascunse, pe care nu le mai dezleagă nimeni.
–Și atunci, întreb eu, merită să le arăți celorlalți suferința ta?
–Vezi? Ai înțeles, merită… Întreabă-l pe Nero, e de aceeași părere cu mine.
Îmi trece prin minte ceva pe care-l știu tot de la tio Sima, el a fost o comoară de înțelepciune, cum îl tachina tata, în serile lor de băutură, lângă grătarul pe care se frigeau sardinele. El spunea că dacă un diamant neprelucrat n-ar fi atât de neplăcut privirii, atunci nimănui nu i-ar fi dat prin cap să-l șlefuiască pe toate părțile cu răbdare și pricepere.
–Mă duc la culcare, îmi zice Rollia.
–Eu mai stau puțin, Nero n-a mâncat încă, trebuie să-i aduc ceva din bucătărie.
Mă sprijin de tăblia dreaptă a băncii și închid ochii. Îmi așez mâinile peste blana umedă a lui Nero și aproape că adorm în întunericul care s-a lăsat peste insulă. Nici nu-mi dau seama că se mișcă cineva lângă mine.
–Iertați-mă, spun, nu știam că sunteți aici.
–Nu-i nimic, mi s-a părut că ai adormit.
E Sally, se ghemuiește pe dungile înguste ale băncii și respiră greu, a transpirat și se șterge des cu o batistă, peste frunte. Bătrânețea lui suspină de departe, spânzurată între noapte și lună, amândouă cu sclipiri de fulger care brăzdează cerul. Amintirile de ieri se adună în șoapta mea de acum, ca o trezire din visul uitat. Cu fiecare privire spre omul de alături, mi se pare că mă adâncesc într-o mlaștină puturoasă, dar la ce m-ar ajuta să fac cale întoarsă? Totuși, aș avea ceva de câștigat dacă îmi apăr singurătatea? Important este ceea ce mă așteaptă la urmă, doar câțiva pași mă mai despart de ultimul etaj.
–Vreau să-ți spun că e grav, îl aud pe doctorul bătrân de lângă mine. Cu Rollia, mai zice, are o leucemie severă.
Nero se mișcă prin somn, urechile i se vântură peste pantalonii mei. Doarme de mai multă vreme peste pantofii mei sport, nici nu îndrăznesc să mă mișc.
–Știi foarte bine, continuă el, că leucemia e un cancer al celulelor sângelui, care sunt produse de măduva osoasă, țesut pe care-l găsim în majoritatea oaselor.
Dumnezeule, ce face? Doar e și meseria mea, cum aș putea să nu știu toate acestea? Înțeleg, totuși, că durerea nu prea cunoaște milă. Măduva osoasă, încep eu în gând, produce prea multe celule albe și acestea nu-și mai îndeplinesc funcțiile, ele se înmulțesc, deși normal ar fi să se oprească, având o diviziune celulară mult mai rapidă.
–Cam despre asta e vorba, șoptește Sally, ne-a lovit Dumnezeu peste noapte…
–Ea știe? întreb.
–Bănuiește, i-am făcut analizele, dar n-am vorbit nimic până acum. Am să te rog, mâine dimineață, să te uiți și tu peste rezultate.
Repet, în minte, ca un robot stricat… E o maladie cumplită, care afectează leucocitele, determinând reproducerea lor incontrolabilă, în detrimentul celulelor sănătoase, și suprapopulează măduva osoasă hematogenă. Ca un tâmpit, mai adaug că ele se deversează în torentul sangvinic, mă trezesc brusc și-mi vine să plâng.
–M-am consultat cu mai mulți doctori, s-ar putea să nu fie altă soluție decât transplantul de celule stem.
Știu, firește, despre ce este vorba. Se face un transplant din măduva osoasă sau din sânge, pentru a distruge toate celulele, inclusiv pe cele canceroase și a le înlocui cu cele noi, sănătoase. Fără rost, îmi amintesc despre casa în care am trăit o vreme, împreună cu domnul prăbușit de alături. Pe toți pereții erau gravuri înrămate, tablouri amestecate, iar pe mese se înșirau sculpturi mici și obiecte colorate, într-o dezordine căutată și nu tocmai lipsită de logică. Doctorul Sally bănuiește ce ar trebui să-i spun, dar gândurile mele au îmbătrânit foarte repede. Ceva neașteptat se apropie de banca pe care stăm, dar în tăcere..
Mă uit, în dimineața următoare, în camera lui, la teancul de analize făcute în ultimele două săptămâni.
–Cred, îi zic, că trebuie începută foarte repede prima etapă a tratamentului.
–Ai dreptate, inducția, șoptește el, prăbușit în fotoliu.
Este vorba despre ceea ce se numește remisiunea, adică faza în care măduva osoasă trebuie să pară normală. Urmează, apoi, combaterea afecțiunilor regionale, consolidarea… Pe harta văzută de mine se înfățișează zorii zilei, atunci când soarele abia răsare, iar lumea doarme încă. Numai câțiva oameni rătăciți umblă deja pe străzile pustii și colindă ulițele înguste, fără să vadă nimic, deși merg pe drumuri cunoscute.
–Ar trebui să trăim viața noastră așa cum scriem o carte. Ca să scriu o poveste durează foarte mult, dar ea poate fi citită în câteva minute.
–De ce-mi spui asta? mă întreabă Rollia.
Ridic din umeri… E ultima noastră plimbare prin aerul Hokay-ului, după-amiază vine elicopterul și va pleca, împreună cu tatăl ei. Nu am curajul să întreb ceva despre boală, încă mai simt că este femeia pe care am iubit-o. Bănuiește că am aflat, dar nu spune nimic despre celulele albe, asediate de războinici încătușați în armuri ruginite.
–Poate ne mai vedem, când te întorci, o aud rostind încet.
Nu așteaptă de la mine un răspuns și mergem cu umerii aproape lipiți prin ceața de dimineață a insulei.
–Știi ce este antimoniul? o întreb, ocolindu-l pe Nero, care se împiedică printre picioarele noastre. E un mediu care poate să precipite materia în suspensie și să-i dea claritate, răspund tot eu, fără să aștept.
Aș da pe gât un pahar de coniac amar și aș pleca acasă pe jos, ca să am timp să mă gândesc. Cum trebuie să-i vorbesc Rolliei? De la o stradă la alta ar urma să-mi schimb cuvintele.
Când mă trezesc, ceva mai târziu, după ce elicopterul a plecat, am mâinile ude. În visul meu le întind ca să iau apă din valurile oceanului, care se sparg de stâncile insulei Hokay. Credeți-mă, vă mai spun, întotdeauna mâinile mele sunt pline de sare, deși am ajuns în camera de spital și aștept să adorm măcar o oră. O oră din ultima lună în care mai am de luptat cu vechii plămâni… Seis, sete și încă ceva…
Citește și
ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI, o evocare a unui mare actor, cu domnul Constantin VAENI…
STRATEGII DE DISTANȚARE, cu domnul profesor Petre STOICA…
JUNIORI DE CARABELLA, cu liceanul Alexandru Mihai DINCĂ…
NOSTALGII, cu domnișoara Alina IVAȘCU, viitor medic…
CULTURA GLOBALĂ, cu specialistul nostru în politică mondială, Radu GEORGESCU…
PLIMBĂRI BUCUREȘTENE, cu domnișoara Cătălina CRISTACHE…
REVENIRI, în interviul săptămânii cu domnul profesor IOAN N. RADU, campion mondial…
Doctorul în istorie Radu STATE și rubrica sa CULTURĂ ȘI ISTORIE…
MELANCOLII, cu doamna Constanța POPESCU…
CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI, cu Teodor Constantin BÂRSAN…
AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ, rubrica unui mare actor, Puiu JIPA…
CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE, cu doamna profesoară Mihaela MARIN…
ARTIFICII DE LÂNGĂ SERELE CU FLORI, cu doamna Mariana OPREA STATE…
REFLECȚII PEDAGOGICE și doamna profesoară Alexandra VLADOVICI BÂRSAN…
Facebook
WhatsApp
TikTok
