În amintirea prietenilor mei, NERO (brac german) și BLACHI (maidanez de elită) care au trăit fericiți pe strada LINIȘTEI, la numărul 17…
13. Elicopterul sosește imediat după masa de prânz. E soare, e cald, nimic nu mișcă pe insula Hokay. Voi pleca peste câteva ore. Stau de multă vreme pe banca noastră, Nero a rămas întins peste picioarele mele, oftează des și se uită drept în ochii mei. E o suferință întreagă în tot ceea ce ni se întâmplă.
–Numai câinii și împărații nu închid ușile, spune Lucania, apropiindu-se de banca noastră.
–Corect, îi răspund, dar se mai spune și că nu e bine să trezești câinele când doarme.
–Știu ce vrei tu, continuă, uitând-se cruciș la mine. Parcă văd că o să zici ceva despre ideea pierdută a inocenței unui câine, care -într-o iarnă- schelălăia lângă un felinar.
–N-ai nimerit-o… Nu se potrivește cu dumnealui, iar Nero pricepe ceva și îmi linge repede palma stângă, așezată de mine peste botul umed și cald.
Știam, înainte să-l cunoasc pe Nero, că e bine, atunci când ne jucăm cu un câine, să nu renunțăm la poziția de stăpân, el trebuie să se supună necondiționat, dar nu din teamă. Cu el însă e altfel… S-a făcut înțeles în fiecare zi a prieteniei noastre, pe insulă. Amprenta nasului e unică, precum aceea a degetului la om. Cine zice că ei, câinii, nu percep noțiunea de timp, nu l-a cunoscut pe bracul german, cu blana castanie. Nero trăiește intens fiecare clipă, se uită trist spre elicopterul care-și încălzește motoarele și mă caută într-o limbă nouă, învățată de noi doi, sub respirația grea a Hokay-ului.
–Numai tu și cu mine, îi șoptesc, avem prostată, dar n-ai apendice, ce să-ți fac?
–Ce zici? mă întreabă Rikan, habar n-am când a ajuns și el lângă bancă.
–Vorbesc singur, zâmbesc eu, știi că un câine judecă obiectele mai întâi după mișcarea lor?
–Da, îmi răspunde, pot chiar să-ți spun că mirosul unui câine este de o sută de mii de ori mai puternic decât al nostru.
–Nero rămâne un bâtrân domn inteligent… Câinii de azi latră mai mult decât strămoșii lor. Uită-te la el, suferă, dar nu vrea să arate asta…
Ne privim toți trei, unul pe altul, avem chipurile sărate și bătute de vântul din ultimele zile, numai Lucania se mișcă prin lumea ei, în căutarea președintelui cel urât. Nu suntem tocmai normali, de dragul lui Nero ne scufundăm într-o filosofie speculativă și abstractă, până dincolo de valurile oceanului, pe care, în curând, n-am să le mai văd.
Înțeleg, fără rost, cum se întâmplă ca, odată puse în gura personajelor dintr-o carte, cuvintele să nu-ți mai aparțină. Nero simte că trebuie să plec și mă întreb cum ar fi să văd chiar acum moartea tuturor visurilor mele… Îmi imaginez că seamănă cu două trupuri simetrice, care se leagănă în fața mea, până și valurile oceanului se mișcă la fel, dar nu se vede marginea lor transparentă și înspumată. Am zărit într-o seară, ieșind din clinică, un butoi cu bere care se spărsese în fața unei cârciumi, iar aburii slabi de alcool goneau chiar și puținii trecători înfrigurați. Acum, în fața băncii mele și a lui Nero, se ridică aburi asemănători, dar nu miros a bere, pentru că sunt valuri de ceață densă, care se pierd dincolo de pădurea insulei Hokay.
–Mi-e groază de ceea ce-o să se întâmple, oftează tia Rozalia, care s-a lipit, între timp, de grupul nostru.
–Sper să mă uite repede, zic.
–Nu cred, răspunde tot bătrâna bucătăreasă. O să intre iarăși în cușca lui și nu mai iese de acolo decât noaptea.
Se întâmplă atâtea lucruri normale în lumea în care trăim, unii se vindecă de tuberculoză, alții se îmbolnăvesc, unii sunt concediați, alții fură, câțiva se îndrăgostesc și o parte dintre necunoscuți vor veni în cabinetul meu, care mă așteaptă sau vor trimite probele cu țesuturi, pe care eu le voi întoarce pe toate fețele, le voi privi îndelung în aparatele mele, iar la sfârșit voi pune sentința, vinovat sau nevinovat. Aici, înainte de plecare, eu însumi mă simt vinovat față de prietenul care m-a iubit necondiționat, nu mi-a cerut nimic și nu înțelege de ce trebuie să-l uit, să-l părăsesc și să-l trimit în cutia lui, tot mai șubredă, de la aerul umed al insulei în care locuiește.
Întotdeauna mi-au plăcut, în cărțile pe care le-am citit, descrierile amănunțite. Știam, de fiecare dată, să intru în ele, să am un loc în care să mă opresc și să-mi ridic privirea spre vârful muntelui din depărtare. Acum, locul se face tot mai mic, iar inima mea bate mai rar. Dacă aș putea, aș rămâne cu Nero, m-aș plimba cu el în fiecare dimineață, pe aleile cunoscute, l-aș învăța să descopere sunetul plămânilor, cred că ar repeta, după mine, fiecare mișcare și ne-am vindeca amândoi de singurătate.
–E timpul, spune Rikan.
Pleacă toți, rămân numai eu și Nero, îl strâng în brațe, îi tremură botul, respiră greu, jur că ochii lui sunt plini de lacrimi.
–N-am să te uit, mă crezi?
Sunt sigur că îmi răspunde ceva. Pe scările pavilionului, tia Rozalia scoate bagajele mele, pe care le-am lăsat în hol încă de dimineață. Nero se desprinde de lângă mine și aleargă spre cușca lui, în care intră aproape gata să o dărâme. Îl mai strig, dar nu iese de acolo.
Îmi iau rămas bun de la toți cei pe care îi cunosc, tia Rozalia se șterge la ochi cu un colț al șorțului ei mare, iar Lucania mă sărută pe obraji și-mi spune ceva, dar nu o aud, bănuiesc numai că îmi transmite salutul președintelui. Salazar o așteaptă la o nouă întâlnire a miniștrilor, recreștinarea națiunii trebuie să meargă mai departe.
Cu bagajele agățate de umeri, în drum spre elicopter, am o viziune acoperită de zăpadă, cu o apăsare serioasă de aer rarefiat, venit de undeva, din vârful insulei, din foișorul căptușit cu ferigi uscate. Este ca un vis reținut doar pe jumătate, ca un crâmpei de amintire, care apare și dispare fără veste.
Urc greu treptele din aluminiu, intru și mă așez în fotoliul din față, apoi îmi leg centura și îl salut pe pilot, am apucat să-l cunosc, în lunile petrecute pe Hokay. Îmi amintesc cum ne-a povestit odată, în sala de mese, la un pahar cu vin, eram acolo împreună cu Rikan:
–Am văzut de dimineață, când veneam spre insulă, o caracatiță stranie, de mărimea unei balene, care plutea deasupra noastră. Îmi făcea cu mâna dintre valurile de spumă.
Acum e ocupat cu manevrele de plecare, se învârte în scaunul lui complicat și se ceartă cu cineva, în căștile agățate de gât.
–Gata, te-ai făcut bine? mă întreabă, când se întoarce cu privirea spre mine.
–Așa crede dumnealui, îi răspund și arăt spre Rikan, care tocmai s-a așezat lângă mine.
Ce viață mai este și asta? Mă voi lăsa prins de treburile zilnice, tramvai, spital, microscop, țesuturi bolnave și sănătoase, apoi toate vor trece fără să învăț nimic din ele. O să mă trezesc într-o zi că sunt bătrân și singur. Încerc să mă gândesc la orașul spre care mă întorc, mereu mi s-a părut că are structura asemănătoare cu aceea a creierului, este legat prin drumuri multe de turnurile de veghe din zidurile cetății, de observatorul de pe colină, de statuile din estuarul îngust. Îl revăd ca pe un organism conștient de sine, ca pe o viziune care amețește mintea, în care, uneori mai încap și eu, cu îndoieli și cu certitudini.
–Privește, mă scoate din visare prietenul Rikan, mă trage de braț și își întinde mâna spre geamul gros al elicopterului.
Nici nu văzusem că am început să ne înălțăm de pe pista betonată a insulei Hokay. Rămân înghesuit în fotoliul meu, înfășurat în legăturile late și reci. Îl văd mic, tot mai mic, pe Nero. S-a urcat cu picioarele din față pe banca noastră și, deși nu am cum să-l aud, cred că urlă ca atunci, la cutremur și se ceartă cu oceanul, cu lumea, cu oamenii, cu prietenul nerecunoscător și laș, dar, mai ales, cu elicopterul din cerul de deasupra lui. E strigătul unei vârste îndurerate. Aprind lampa de veghe din fața scaunului și încerc să-mi controlez bătăile inimii, în timp ce privesc în gol, prin lentilele ochelarilor, care nu mă ajută de loc. Sub lumina albicioasă se amestecă tot felul de culori, dar în combinații ciudate. O săgeată stacojie străpunge un câmp albastru și rece, roșul și verdele se amestecă, tot așa ca pe un vapor care arborează toate steagurile posibile.
Rămas bun, prietene Nero, am uitat să-ți mai spun, la plecare, că somnul intră în noi, de cele mai multe ori, brusc, ca o comă profundă. Multo obrigado…
Citeşte şi
LA BORTA RECE, cu domnul Radu PĂRPĂUȚĂ, un răsfăț stilistic de sfârșit de an…
SUBSTITUIRI, cu doamna Dana NEACȘU, un serial excepțional, într-o confesiune tulburătoare…
SOVIANYSME, cu Octavian SOVIANY…
Un mare regizor, Constantin VAENI și rubrica sa ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI…
Desigur, o bogată PICĂTURĂ CHINEZEASCĂ…
MELANCOLII, cu doamna Constanța POPESCU…
JI-PISME DE SÂMBĂTĂ, poeme altfel, de Puiu JIPA…
JUNIORI DE CARABELLA, despre draga de școală, cu Marius Alexandru DINCĂ…
CORESPONDENȚE SUBIECTIVE, cu domnișoara Erica OPREA…
POMPIJIPISME și interferențe metaforice…
LONDRA LA PAS, cu Cristian Gabriel GROMAN și dorul lui de casă…
Scriitorul târgoviștean Ioan VIȘTEA, cu RAFTUL CU PROZĂ SCURTĂ…
Marele actor Puiu JIPA și rubrica sa AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ…
CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI și Teodor Constantin BÂRSAN…
Domnul profesor Petre STOICA și STRATEGII DE DISTANȚARE…
JUNIORI DE CARABELLA, cu domnișoara Daria STEMATE…
Domnișoara Ioana PIOARU și rubrica ei LECȚIA DE ZBOR…
Doamna profesoară Alexandra VLADOVICI BÂRSAN și REFLECȚII PEDAGOGICE…
REFLECȚII MINORE, cu domnul profesor Alexandru IACOB…
CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE, cu doamna profesoară Mihaela MARIN…
Domnișoara Alexandra MOCANU și rubrica ei STUDENȚEȘTI…
Doamna Dana NEACȘU, doctor în filosofie, cu AMERICA LA NOI ACASĂ, direct din New York…
CULTURA ONLINE, rubrica domnului profesor Daniel TACHE, doctor în filologie…
TERAPII ÎNGÂNDURATE, cu scriitorul Ioan VIȘTEA…
CULTURA URBANĂ, cu domnul doctor în filosofie Pompiliu ALEXANDRU…
CULTURĂ ȘI ISTORIE, cu doctorul în istorie Radu STATE…
Doamna Mariana OPREA STATE și rubrica ei, ARTIFICII DE LÂNGĂ SERELE CU FLORI…
JUNIOR DE WORCESTER, cu Bogdan VLĂDUCĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
