8.Au venit rezultatele ultimelor analize, astăzi s-a schimbat tura, i-am văzut pe noii pacienți, speriați, ca și mine, acum două luni. O știu pe doctorița Naumi, am fost colegi la facultate, cred că și ea a învățat tot în Sintra, n-am întrebat-o niciodată. Plecam cu Nero când a aterizat elicopterul și ne-am văzut de drum, fără Colonel, l-am lăsat să-și facă bagajele.
–Salutare, face doctorița, de îndată ce intru în cabinetul ei. Ești pe drumul bun, mai zice, numai glicemia e puțin peste limită.
–E viața dulce pe insulă, zâmbesc eu.
–Păcat că asistentele sunt bătrâne…
–Nu toate, îi răspund.
–Se vede că ești aproape vindecat, ai gânduri mari, îmi spune veselă.
–Vorbesc și eu, așa, fără rost… Adevărul este că mi-e dor de acasă.
Are în față, pe birou, un teanc de hârtii și analize, printre cutiile metalice și alte discuri mici, cu ultimele imagini ale plămânilor mei. Le privesc fără chef, înțeleg din cifrele și literele înșirate acolo, în dosarul meu subțire, că aerul Hokayului a mai salvat un amărât, plămânii mei mulțumesc frumos și spun o nouă poveste.
–Le-a văzut și domnul profesor, adaugă Naumi.
–Sally? întreb.
–Da, răspunde repede, îți transmite salutări și sănătate.
–Nu cred, îi răspund eu.
–Vorbesc serios, zice.
–Înseamnă că mă iubește, zâmbesc.
–Asta nu mai știu, dar te asigur că le-a văzut de mai multe ori.
Mă strigă un bacil, tocmai se plimbă prin spațiul meu pleural, are întâlnire cu murmurul meu vezicular. I l-aș arăta lui Nero, dar nu s-a trezit încă, ieri a avut o zi proastă, a fost morocănos și încruntat, i se uscase botul, semn de suferință sau înstrăinare, s-ar putea spune.
–De mâine, mai adaugă doamna doctor, ai o nouă colegă de promenadă, Colonelul ne părăsește. Te rog să ai grijă de ea, e o prietenă veche…
Îmi dă planul de luptă, din care lipsește Nero. Nu-i nimic, îl voi adăuga eu, pe fiecare pagină, cu litere groase, aplecate, sub formă de oase subțiri. Afară, în hol, Colonelul e îmbrăcat pentru călătoria de întoarcere, are valizele lui militare alături și se uită pe geam, aproape că nu mă aude.
–Să mă cauți, îmi spune, întorcându-se brusc. Ai adresa mea aici, trebuie să termin povestea. Nu ți-am spus tot, dar nici nu sunt în stare acum…
–O să vin, îi răspund, mi-a plăcut mult la Estoril, poate îmi arăți locurile tale secrete…
–Te aștept la vară.
Ieșim, pilotul elicopterului mă salută și-mi transmite ceva de la Rikan, are un pachet cu reviste și câteva cărți. Abia azi, după aproape două luni, văd îngerul sculptat de deasupra ușii de la intrarea pavilionului, iar alături e un cap de leu din marmură, destul de tocit, pentru că mulți dintre pacienți l-au mângâiat puțin înainte de plecare, peste coama murdară de praful vechi și strâns în straturi numeroase.
–Lucky ți-a pus o scrisoare acolo și niște ciocolată neagră, zicea că ar vrea să vină cu mine data viitoare.
Am cam uitat-o pe Lucky, deși vorbesc cu ea aproape în fiecare zi. Nero iese din cușca lui, e o oră pe care n-o prea recunoaște, dar se apropie repede de noi.
–Ești un băiat de treabă, îl mângâie Colonelul, nici nu ți-am mulțumit atunci… Ascultă-mă, câinele ăsta te iubește necondiționat, este mai loial decât orice om din lume.
–Știu, îi spun, câinele simte când îl iubești și devine o parte din tine…
–Doctorul Fiuce cel filosof, face Colonelul, strângându-mă în brațele subțiate de boală și pleacă spre elicopter.
Nero se uită la mine, sunt sigur că-mi cere ceva, își agită urechile și mă împinge, cu gestul pe care l-am învățat de mult, în pulpa piciorului.
–Du-te, îl îndemn, Colonelul te așteaptă…
Aleargă spre camaradul nostru de plimbare, îl însoțește până aproape de betonul colorat, pe care elicea roșie începe să se învârtă, bătrânul pacient se oprește să-l mai salute o dată, îl văd cum vorbește cu el, Nero știe să asculte și să privească până departe. Apoi, câinele se întoarce și vine spre mine, sare în brațele mele, își trece picioarele din față, ca un îndrăgostit, peste umerii mei și, din pavilion, aud aplauze și încurajări, ca la corida pe care am văzut-o, anul trecut, la Barcelona. Oricât de incertă ar fi realitatea, există totuși lucruri verosimile sau nu, iar atunci când nu mai reușești să faci deosebirea între ele te apucă o jale, ca în zilele în care ți se închide o ușă în nas, iar de dincolo auzi un șir de cuvinte necunoscute. Adevărată este, în întregime, numai îmbrățișarea lui Nero, iar blana lui miroase a iarbă udă, lipită peste el din groapa în care am petrecut o jumătate de zi.
În sala de mese, doctorița Naumi mi-o aduce pe Crinha, noua însoțitoare în terapia celei de-a treia perioade de o lună, pe insula Hokay.
–E fată bună, zice zâmbind, să ai grijă de ea.
Mă așez lângă Crinha, e o fată mică, nu pare să aibă mai mult de un metru și jumătate înălțime, un păr negru îi acoperă fruntea și se uită, intimidată, la mine.
–Bună, zic, cred că e timpul să plecăm în plimbarea de azi…
–Sunt gata, trec numai două minute prin cameră.
O aștept afară, Nero e gata de drum, iar Crinha nu-i spune nimic, el o privește cruciș, cam îmbufnat și o ia înainte.
–El e prietenul nostru, o să te obișnuiești cu grija lui de infirmier bătrân.
Aflu, repede, pe drumul din marginea insulei, că e profesoară în Sintra, la liceul în care am învățat și eu, în urmă cu ceva ani.
–Predau științe, îmi spune, îmbujorată de vântul care adie dinspre ocean.
–Frumoasă meserie, spun, iar fata nu știe dacă vorbesc serios.
Din față coboară, ca de fiecare dată în ultimele zile, o ceață învălmășită, se întinde peste marginile stâncoase ale insulei. Nero, înveselit, aleargă pe lângă noi și caută cu botul umed printre frunzele îngrămădite în afara aleii construite din dale vechi, îmbinate într-un desen fantezist și abstract. Am în minte oameni vechi, din Sintra de altădată, parcă aștept să-i întâlnesc undeva, în drumul lunecos, iar tânăra profesoară de științe prinde curaj, vorbește încet, o urmăresc cu atenție, dau din cap și o sprijin cu grijă, suntem împinși de vântul care ne atacă din toate părțile.
–Parcă am fi la noi, la Cabo da Roca, îi spun, ar trebui să apară malurile pline de spuma oceanului.
–Am fost de multe ori acolo, zice, e cel mai frumos loc pe care l-am văzut în viața mea.
Aerul tare ne înfundă urechile, Nero pufăie nemulțumit, scutură tare din cap, are ceva într-o ureche, de mai multă vreme, se vede o umflătură ciudată.
–Merg des acolo, mai zice fata încă odată, îmi plac mult pescărușii care-și caută perechea flămândă.
Mă uit la Crinha și zâmbesc, perechea flămândă, auzi… Ce-o fi în capul ei? mă întreb.
–Gata, trebuie să mărim ritmul, Naumi ne-a cerut să prindem aerul din vârful insulei peste o jumătate de oră, acolo presiunea e uriașă, să nu te sperii, îi mai spun, s-ar putea să amețești puțin.
–Bieții noștri plămâni triști, șoptește Crinha.
–Triști și pufoși, adaug eu, amintindu-mi de cuvintele Colonelului.
Sunt un poet în devenire al insulei Hokay. O urmez pe fata care lovește ceața cu brațele scurte, lipite delicat peste umerii fragili, la înălțimea mică de la care mă privește preocupată.
–Ce ai? îl întreb pe Nero.
E agitat în continuare, aleargă în fața mea, se oprește pe marginea aleii, rămâne apoi pe loc și ne lasă să trecem mai departe.
–La ce te gândești? o întreb pe Crinha, care tace de câteva minute.
–Cred că mi-e deja dor de casă. Stau pe colina mare din capitală… În fiecare zi iau trenul din gara Rossio, când merg la școală, la Sintra.
–E foarte frumos acolo, mă plimb uneori cu tramvaiul vechi, cu băncile lui de lemn, am un prieten care locuiește, cred, pe lângă tine.
–La mine în casă miroase a scoici, iar aerul sărat intră mereu prin ferestrele deschise.
Tac, Crinha începe o poveste, nu știu când a trecut la ea. O aud vorbind despre un peron improvizat, care stă în așteptare.
–Eu, spune fata, pândeam mereu dihania de locomotivă, mă salutau aceiași liceeni îndrăzneți. Știam mereu cum o să vibreze peronul, dintr-un difuzor auzeam același cântec tremurat.
O ascult, Nero se ține de umbra mea, iar Crinha povestește cum își strângea pardesiul peste fusta prespălată, zice ceva despre tinerețea ei în pas cu rigorile toamnei.
–Mușcam din mărul rămas în geantă, abandonasem de tot solemnitatea de profesoară obosită. Trenul întârziase o oră, nu se mai întâmplase niciodată. Am timp, mi-am zis, de o plimbare spre Palatul regal, cel cu salonul coțofenelor. Îl știi?
–Firește, mă grăbesc să-i răspund, tata se distra mereu, cu mama, când îl cicălea prin curte, zicea că o să-i vopsească și el tavanul cu niște aripi de coțofene…
–Am intrat în cofetărie, în apropierea gării, știu că zâmbeam singură, îmi amintisem un banc spus de un coleg, fante de Sintra… Un tip se plimba pe ulița satului cu un dihor în brațe și un vecin îl întreabă dacă nu pute… Pute, pute, i se răspunde, dar ne-am obișnuit… Și unde stă ziua? mai este întrebat. Prin curte… Și nu pute? Pute, pute, dar ne-am obișnuit… Bine, mai este întrebat, dar noaptea? Noaptea doarme cu noi, în casă… Și nu pute? Pute, pute, dar s-a obișnuit…
Râd cu poftă, Nero e intrigat, face mișcări repetate, mă privește mustrător.
–Hai, îi zic, ce te uiți așa? Râsul e liber, amice… Ești prea serios astăzi, nu crezi? îl mai întreb.
Crinha zâmbește, suntem în vârful insulei, ne oprim și Nero își sprijină capul de picioarele fetei, bravo, m-ai trădat, te simți bine după cum văd. Uităm amândoi că plămânii noștri sunt amețiți de aerul Hokayului, iar bunele mele maniere sunt învinse de valurile de sare care se apropie dinspre ocean. Pute, pute, mormăi doar pentru mine… Nero merge hotărât în față, abia ținem pasul cu bracul german, fidel însoțitor și infirmier de ocazie și ajungem în locul cu prăpastia de luna trecută. Aici, Nero latră întotdeauna.
–E la fel groapa, nici nu-mi vine să mă uit spre ea.
Crinha nu înțelege și-i spun repede povestea mea și a Colonelului. Mai facem câteva sute de metri și, apoi, ea continuă istoria lăsată în cofetăria din apropierea gării.
–Defilam cu pași mărunți, printre alte grupuri de elevi, mă pândea pericolul lângă ceasul de la intrare… Era baba cea grasă, profa de sport, cu treningul ei galben, din fâș, înnegrit istoric pe la mâneci. Era prea mult pentru o singură zi, așa că am ocolit pe lângă sala de la intrare.
Aș avea nevoie de gândurile mele, proprii, strâng hanoracul umflat de vânt și o ascult vag pe însoțitoarea cea tânără.
–Mă mai salută două fete, le răspund, intru pe o poartă îngustă, spre linia trenului și, din față, apare locomotiva, m-aș fi rugat să mai aștepte…
Ne oprim pe o bancă, în locul de unde începe coborâtul plimbării noastre, Nero ajunsese mai de mult acolo și ne așteaptă. Nimic nu se mai mișcă în depărtare, nu e, în partea aceasta, niciun val pe ocean, câinele nostru stă nemișcat, seamănă cu un animal din ipsos, urcat pe soclul lat al unei statui.
–Un șuierat prelung m-a făcut să rămân pe loc, se agitau în jur niște oameni cu halate verzi, cărau o targă, apoi am văzut cum scot din cabina locomotivei pe unul dintre mecanici. Era soțul meu, i-am recunoscut șapca lată, cu bucata de cozoroc ascuțită, i-o cumpărasem eu, într-o excursie la Madrid. Atac de cord, spunea o fată plină de ruj pe buze, strigând la călătorii îmbulziți spre ușile vagoanelor.
Cine-ar fi zis? Domnul Mendeleev ne face cu ochiul, din tabloul așezat pe o stâncă din apropiere, tânăra profesoară de științe își potrivește pașii după ai mei, îi privesc mâinile pline de inele și am o ciudată senzație de frig. E un început de candoare pe chipul femeii și știu că așteaptă ceva de la mine.
–A murit la spital, a doua zi… Peste o lună mi-au găsit și mie tuberculoza, nu mi-a păsat de loc…
–Îmi pare rău, zic, fără convingere.
–Asta e, toate au un sfârșit… Sau, poate, un început, naiba știe…
Se vede clădirea spitalului, se face deja prânzul, aici se întunecă pe la patru și ceva, ne așezăm pe banca de lângă cușca lui Nero și nu spunem nimic. Înainte de plecare, Nero își pune piciorul din dreapta peste mâna Crinhei și se uită drept în ochii fetei.
–Ce-i, mă? șoptește femeia, ridicându-se greu de pe marginea băncii.
N-am mai văzut niciodată ceva asemănător, toate lucrurile din jurul nostru sunt foarte clar conturate, ca și când o gravură uriașă s-a așezat în fața ochilor deschiși. Fiecare obiect strălucește diferit, într-un amestec halucinant. Lumina este atât de senină și de limpede, încât toate îmi par ca o singură lume, indiferent de direcția din care privesc. Esto frio și e noapte, seniori…
Citeşte şi
Episodul opt din NERO, BRAC GERMAN, romanul foileton al suplimentului nostru…
PICĂTURA CHINEZEASCĂ cu transparență românească…
STRATEGII DE DEPĂRTARE, cu un prieten nou, domnul Petrică STOICA…
CULTURĂ ȘI ISTORIE, cu doctorul în istorie Radu STATE…
MELANCOLII, cu doamna Constanța POPESCU…
Teodor Constantin BÂRSAN și rubrica lui CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI…
Cătălina CRISTACHE și PLIMBĂRI BUCUREȘTENE în deplasare, la Băile Herculane…
LECȚIA DE ZBOR, cu Ioana PIOARU…
O poveste cu marele actor Puiu JIPA, în rubrica lui AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ…
CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE, cu doamna profesoară Mihaela MARIN…
STUDENȚEȘTI, cu domnișoara Alexandra MOCANU…
CULTURA ONLINE, cu doctorul în filologie Daniel TACHE…
CULTURA URBANĂ, cu doctorul în filosofie Pompiliu ALEXANDRU…
Doamna Mariana OPREA STATE și ARTIFICII DE LÂNGĂ SERELE CU FLORI…
JUNIOR DE WORCESTER, adică Mihai Bogdan VLĂDUCĂ…
CULTURA ECONOMICĂ și doctorul în economie Bogdan CERNAT…
AMERICA LA NOI ACASĂ, cu domana Dana NEACȘU, doctor în filosofie…
POEMELE SĂPTĂMÂNII, cu doamna Constanța POPESCU și domnul Vali NIȚU…
EVENIMENT, revine domnul Radu PETRESCU – MUSCEL…
REFLECȚII PEDAGOGICE, cu doamna profesoară Alexandra VLADOVICI BÂRSAN…
Facebook
WhatsApp
TikTok
