În amintirea prietenilor mei, NERO (brac german) și BLACHI (maidanez de elită) care au trăit fericiți pe strada LINIȘTEI, la numărul 17…
9. Suntem în ultima săptămână, de mâine schimbăm partenerii de plimbare, terapia mea trece în a patra lună. În sala de mese e un aer cam închis, se simte un miros amestecat de mâncare, care se lovește de geamurile aburite.
–Ce naiba, spune tia Rozalia, Nero al tău a lătrat toată noaptea, spre dimineață urla…
–L-am auzit, îi răspund, i-o fi fost dor de tine.
–Precis… Să nu-i uiți mâncarea, e în dulapul de lângă ușă.
–I-ai pus ceva bun?
–Tu ce crezi? Hai, mai zice, valea, te așteaptă frumoasa afară.
Sunt împreună, Crinha și Nero, lângă scările de la intrare. Vorbim de-ale noastre, iar Nero apucă fiecare bucată de carne, nu se grăbește, e atent la cuvintele pe care i le spun însoțitoarei mele.
–Știi că în retina câinelui există mai puține celule senzoriale decât la om? o întreb. El poate să vadă bine numai până la zece metri, iar noaptea distanțele sunt și mai mici.
–Am citit și eu pe undeva, spune Crinha, că orice câine îi vorbește omului și că poți să-i faci ce vrei, nu-i pasă, el te iubește și nu așteaptă nimic de la tine.
Cu prietenul Nero toate acestea sunt adevărate, știe că vorbim despre el, se oprește chiar din ronțăitul biscuiților, e foarte atent, un lord, de fapt, un prinț în așteptare.
–Prietene, îi mai spun eu, ai 321 de oase și 42 de dinți… Pe-astea nu le cunoști, nu?
Își termină prânzul și suntem gata pentru cea de-a doua plimbare a zilei, sunt echipat cu bluza mea de trening, groasă, pufoasă, mi-am pus adidașii, Nero îi adulmecă plin de interes, nu-i cunoaște, ridică botul spre mine și mă întreabă: ce facem, mai plecăm azi? Lătratul câinilor nu oprește luna, dar inima lor bate de o sută douăzeci de ori pe minut. Ieri, Crinha mi-a spus o poveste, un doctor a vrut să transplanteze o hipofiză umană la un câine, pentru a-l transforma în biped. Experimentul a reușit, numai că noul om a păstrat caracterul și genele celui de la care fusese prelevată hipofiza. Când a văzut că rezultatul e îndoielnic, profesorul a hotărât să îl opereze din nou și să-l lase în starea de animal. E și o morală, a încheiat Crinha, câinii au dinți în orice țară.
Se întunecă devreme, peste cerul insulei se întind nori uriași, ne simțim ca într-o încăpere imensă, în care cineva se pregătește să stingă lumina, și așteptăm să adoarmă plămânii noștri, în curs de înflorire.
Luna coboară dincolo de marginea pădurii, încearcă să se ascundă speriată, iar Nero latră gros, agitat, îi vedem ochii acoperiți de părul sârmos, strălucind în întunericul prăvălit pe neașteptate, în valuri dese de aburi reci. Clădirea sanatoriului cade în mijlocul ceței, se opresc toate generatoarele pe care le aud în fiecare noapte, din camera mea, sforăind enervant în cubul lor de ciment crăpat, lipit de gardul înalt al spitalului ridicat în mijlocul insulei Hokay. Crinha nu este în apele ei, tace, mi se pare că îi zăresc o lacrimă pe obraz.
Speriat, nu știu de ce, Nero se apropie de picioarele mele, înfipte în iarba umedă, care par că s-au lipit acolo, îmi atârnă greu, înfundate în amestecul cleios de pământ. Încearcă să-mi spună ceva, împinge cu botul în genunchii mei umflați prin stofa subțire a pantalonilor.
–Ce vrei? îl întreb. Ce e?
Mârâie ca o amenințare și mișcă des din urechile ridicate precum două antene, căutând în aerul înserării semnale numai de el înțelese. Bate, apoi, sacadat în piciorul meu, într-un limbaj codificat, simt vorbe fără sens alcătuind un început de mirare, în ritmul aruncat de loviturile transmise rapid și insistent.
–Se întâmplă ceva, îi spun Crinhei.
–Mi s-au înfundat urechile, îmi tremură mâinile, doamne, parcă intru într-o gaură neagră.
Când începe cutremurul, Nero urlă halucinant, bubuie lătraturi groase din botul umflat, îi cade salivă, ca o spumă, peste pantofii mei sport și se ridică spre brațele mele, peste pieptul meu, gata să mă doboare. Sunt aproape împins spre șanțul plin cu apă al drumului îngust, asfaltat până aproape de copacii, din dreapta. Așteptăm să crape pământul, copacii se îndoaie până lângă mine și Crinha, iar din clădirea sanatoriului, pe care doar o ghicesc în spate, se aud țipete amestecate, pică geamuri cu rame cu tot, o voce urlă deschideți ușile, murim naibii aici, ca niște șobolani.
–Ajutor, săriți… țipă un bărbat, e un vuiet sinistru, cuvintele nu se deslușesc.
Crinha s-a agățat de mine, stă lipită de spatele meu și mă strânge cu toată forța de care e în stare. Îl văd, apoi, pe Nero, se dă câțiva pași înapoi și se aruncă asupra noastră, ne împinge cu forță în șanț, nu am timp să strig la el, o bucată de stâncă, desprinsă din zidul dinspre ocean se rostogolește la doi metri de noi. Ne-ar fi zdrobit, ar fi trecut peste noi.
–Terci ne făcea, strig de jos, cu fata prăvălită peste mine. Nero, unde ești?
Am senzația că e sub stânca oprită dincolo de șanț, mă ridic aiurea, Crinha cade și se rostogolește de câteva ori. Nero apare din spatele meu, nu mai este speriat, are ochii umeziți. De la apa din șanț sau are câteva lacrimi?
–Dumnezeule, am murit, aud în apropiere.
E doamna în vârstă, pacienta venită de câteva zile, care plânge în fiecare seară, în spatele spitalului, o văd mereu din balconul camerei mele. Vine spre noi, e în cămașă de noapte, ploaia o lipește de corp și sânii mari se lovesc de piele, îi văd cum zboară prin întuneric, foarte aproape de noi. Nero tace, mai departe, nici respirația nu i se mai aude.
Începe iarăși, durează mai bine de două minute și lumea din jur se mișcă de parcă am sta pe arcuri uriașe. Apoi se face liniște, habar nu am de când a început să plouă, mă uit la frunzele copacilor, nu se mai mișcă nimic. Numai doamna în vârstă plânge, așezată direct în iarba lipicioasă. Nero se ghemuiește lângă mine, își pune botul între picioarele din față și șuieră cumva, iese o melodie suavă din gâtul lui.
–E sfârșitul lumii, zice încet Crinha, aplecându-se peste femeia de lângă noi.
–Dacă nu s-a terminat? întreabă ea, încercând să-și acopere, cu mâinile, pieptul înmuiat de apă.
–Gata, le spun, am scăpat, s-a terminat… Ridicați-vă, o să răciți, le îndemn pe amândouă.
–I-am spus președintelui, domnule Salazar, faceți ceva, se crapă pământul peste noi…
Ne uităm la bătrâna doamnă, pare că aiurează, îi sticlesc ochii, seamănă cu Nero în clipele lui de furie.
Ne târâm spre intrarea spitalului, femeile își trag greu picioarele pe aleea spălată de furtună, iar Nero merge agale, face rotocoale mici, fluturându-și urechile în toate direcțiile. Îi găsim pe toți afară, în holul de la intrare se văd dulapurile albe, căzute la întâmplare, sunt cutii mari și flori din ghivecele maronii, amestecate peste pardoseala plină de pământ și apă, scursă dintr-o țeavă spartă a unui calorifer. Încă mai curge un șuvoi subțire, sfârâind pe lângă perete.
Nero rămâne lăngă mine. Închid ochii și mi se pare că simt mai departe cum se mișcă toate, aștept să se ridice clădirea sanatoriului, vântul ar trebui să o ducă în valurile agitate ale oceanului.
Îi las pe ceilalți și plec spre banca noastră, a mea și a lui Nero, care mă urmează fericit.
–Gata, îi zic, du-te la culcare.
Intră în cutia lui îngustă, înghesuit între pereții pe care i-am astupat cu niște cartoane groase, ca să-l apăr de frig. Generatoarele continuă să tacă, e întuneric, iar pe cer se văd fulgere strălucitoare, brăzdând oceanul, până departe. Mă izbesc tunete grele, timpanele mi se zbat într-un ritm confuz, iar Nero, din casa lui, continuă să se certe cu fulgerele repetate.
Se face miezul nopții, nu avem curaj să intrăm în camerele noastre, mici replici ale cutremurului ne gonesc în parcul udat bine de vaporii sărați ai insulei. Nero e fericit, nu se mai mișcă de lângă mine și nu prea înțelege de ce se agită oamenii pe care nu-i cunoaște, dar se mulțumește cu mâna care-l mângâie peste blana acoperită de părul sârmos.
Crinha stă lipită de umărul meu, se pierde în umbra parcului întunecat, tace și învârte fără oprire o șuviță din părul de pe frunte.
–Am acasă, spune mai târziu, câteva gravuri despre cutremurul din noiembrie 1755, cu orașul înghițit de ruine și cuprins de flăcări. Valuri imense au măturat portul, au scufundat aproape toate vasele și corăbiile.
Mi-l amintesc pe tio Sima, îi plăcea să-mi povestească despre marele cutremur din acea dimineață de noiembrie, petrecut în timpul unei sărbători religioase, ziua tuturor sfinților, parcă. Epicentrul a fost la două sute de kilometri de extremitatea sud-vestică, lângă Capul Sfântului Vincent.
–A durat șase minute, continuă Crinha, cu glas pierdut, au apărut fisuri gigantice, oceanul s-a retras la câteva sute de metri, au apărut și epavele eșuate în secolele trecute, ieșite la suprafață.
Crinha tremură, o trag mai aproape de mine, o acopăr cu haina și îi aud respirația întreruptă, lângă urechea înghețată.
–Știu, zic eu, după vreo patruzeci de minute a venit un tsunami uriaș și două valuri imense au măturat portul și toată partea de jos a capitalei, au fost aproape o sută de mii de victime.
–Am citit despre astea… Regele nostru a avut noroc, plecase din capitală cu o zi înainte, la rugămintea fiicei mezine. A vrut o vacanță la țară.
–După cutremur, îi spun, n-a mai dormit niciodată într-o clădire, avea un cort mare de mătase în curtea palatului.
Nu ne dăm seama, dar se face liniște în parcul pavilionului, ceilalți au intrat în camere. Mai vedem câțiva nehotărâți, aproape că se târăsc spre intrare, se aude vântul coborând spre ocean, e o lumină sticloasă, în miez de noapte, iar norii se învârt într-un dans molcom, fără cântec, doar ritmul valurilor înalte lovește stâncile din marginea de sud a insulei Hokay.
Sunt în camera mea, stau întins în pat și îl aud pe Nero, latră sub fereastra rezervei de spital. Ies în balcon, prin ușa rămasă deschisă.
–Ce-i? îl întreb. Gata, a trecut, mergi la culcare…
Nu e prea sigur pe instinctele lui, se mișcă nehotărât, se întoarce de câteva ori, mai latră fără convingere, se ceartă cu stăpânul, dar intră, după o vreme, în casa mică, din marginea pădurii, așezată sub palmierul bătrân și sălbatic.
Iau o carte, dar literele zboară pe lângă ochii mei, care mă ustură. Ușa camerei se deschide încet, iar Crinha se strecoară prin umbra coridorului. Se oprește în prag și strânge aripile halatului peste piept.
–Mi-e frică, șoptește, lasă-mă la tine…
Nu așteaptă să-i răspund, se întinde alături, în patul îngust, îmi trec mâinile peste umerii dezgoliți și o lipesc de pielea mea încălzită de zăpușeala din încăpere. Sânii femeii sunt ascunși în palmele mele umede, iar coapsele ei fierbinți le simt între picioarele mele. Se întoarce și mă caută încordată, o aud șoptind ceva, ochii bat repetat din genele subțiri, trec doar câteva minute, apoi intru adânc între pulpele ei desfăcute și ne iubim fără grabă, în timp ce perdeaua de la balcon se mișcă des, aducând peste noi aerul sărat al oceanului din apropiere.
Spre dimineață, înainte să plece în camera ei, Crinha mă caută iarăși, aproape adormită, se ridică peste mine și începe un dans hotărât, strigă încet, mă cheamă într-o limbă pe care n-am mai auzit-o la femeile dinainte. E lumină în jurul nostru, pătrunde prin fereastra balconului rămasă deschisă peste noapte. Crinha are picioare subțiri, abia acum le văd, încolăcite pe lângă mine, are sânii mici, încap cu totul între palmele mele strânse peste pieptul ei, dorința se stinge repede, chiar dacă femeia se mai agită, mai puțin înflăcărată, deasupra patului gata să se prăbușească sub apăsarea noastră, frământând așternutul creponat de spital. Mi se pare că visez toate cele petrecute, întins pe o bancă și amețit de efectul abătut al plămânilor mei bolnavi. Numai că în inimă îmi stăruie amintirea nopții trecute. Trebuie să mă trezesc, să alerg și să caut o ieșire. Curând se crapă de ziuă și zgomotele încep să atace fereastra deschisă. Se aud pași grăbiți și, din depărtare, câte o ușă trântită. Sună un ceas, undeva, iar forfota obișnuită cuprinde încăperile alăturate.
Ne întâlnim mai târziu, afară, urmele cutremurului se văd, administratorul și cele două infirmiere adună cioburile împrăștiate pe aleile înguste, iar mecanicul strânge caloriferul din hol, înlocuind robinetul retezat de mișcările seismului din noaptea trecută.
–E ultima plimbare, zice Crinha, ieșind în urma mea, din clădirea zdruncinată de cutremur.
–De ce? o întreb.
–Mâine plec, am aflat acum câteva minute. Boala mea e mai ușoară decât se credea, au sosit rezultatele analizelor, am plămânii aproape sănătoși, a fost mai de grabă o răceală.
Mă bucur pentru ea, îmi închipui că mai simt încă mirosul trupului fragil, pe care l-am strâns în brațe noaptea trecută. Îmi închipui doar… Nero ne privește cumva, altfel, e ceva cu voi, pare să spună, o complicitate duioasă răspândim în răcoarea dimineții de toamnă.
–Până la urmă, zic, aerul de aici nu putea să-ți facă decât bine.
–Da, îmi răspunde, a fost ca o vacanță neașteptată.
Facem turul insulei, e multă tăcere între noi, Crinha vorbește cu Nero, îi învârte lațele umede la fiecare oprire și îl îndoapă cu bucăți mici de salam, pe care le-a adus în buzunarele hanoracului.
–O să-mi fie tare dor de tine.
Vorbește cu el, Nero o privește mulțumit, cerul este prea sus, se spune, ca să audă lătratul unui câine. Un câine bun nu aleargă după oricine îl strigă.
–Nu cred că știi, zic eu, când ajungem aproape de sosire, câinii au de două ori mai mulți mușchi pentru mișcarea urechilor decât noi, oamenii…
Femeia zâmbește și tace, e un sfârșit bun pentru povestea noastră de o lună, gata încheiată. Acum îmi dau seama, când a ieșit din camera mea am simțit un miros de locomotivă încinsă, apărută împiedicat în interiorul unei gări de munte. Pufăia molcom, cu aburii cenușii răspândiți peste peroanele pline cu oameni grăbiți și nehotărâți. Povestea Crinhei se oprește între peretele rezervei de spital și marginea tare a patului, e agățată de pulpele bronzate și foarte subțiri… Obrigado, ar mai rămâne de spus…
Citeşte şi
CIUCLARISME, o rubrică nouă, cu jurnalistul și omul de radio Bogdan CIUCLARU…
COLAJE SENTIMENTALE, din gândirea profundă a facebook-ului…
PICĂTURA CHINEZEASCĂ, despre ispitele românești…
DOSARELE CDS; cum văd EI țara atât de ispititoare, ROMÂNIA…
DEBUT, tânăra prozatoare Daria STEMATE, clasa a X-a E, Carabella…
STRATEGII DE DISTANȚARE, cu domnul profesor Petrică STOICA…
PRIMITE PRIN POȘTA… ELECTRONICĂ…
CULTURA ECONOMICĂ și doctorul în economie Bogdan CERNAT…
Ioana PIOARU și LECȚIA DE ZBOR…
Doamna Constanța POPESCU și MELANCOLIILE ei…
ARTIFICII DE LÂNGĂ SERELE CU FLORI, cu doamna Mariana OPREA STATE…
Doctorul în istorie Radu STATE și rubrica sa CULTURĂ ȘI ISTORIE…
CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE, cu doamna profesoară Mihaela MARIN…
CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI, cu Teodor Constantin BÂRSAN…
STUDENȚEȘTI, cu domnișoara Alexandra MOCANU…
AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ, rubrica săptămânală a unui mare actor, Puiu JIPA…
Domnul profesor Daniel TACHE, doctor în filologie, cu rubrica sa CULTURA ONLINE…
Facebook
WhatsApp
TikTok
