În amintirea prietenilor mei, NERO (brac german) și BLACHI (maidanez de elită) care au trăit fericiți pe strada LINIȘTEI, la numărul 17…
18.Nu închid ochii toată noaptea, dar nu mă simt obosit, mă scol foarte devreme, câțiva pițigoi agitați se lovesc de geamuri, apoi zboară mai departe amețiți. M-am întrebat, de fiecare dată, ce îi atrage aici, pe terasa casei mele din Colares. Mă uit pe fereastră, se vede o lumină roșie în depărtare, răsare soarele, îi zăresc forma tremurată apropiindu-se dinspre pădure. Nimic nu se compară cu libertatea trupului meu, aici, într-un spațiu fără o înălțime precisă, fără o orientare anume, pentru că nimic dintre acestea nu există în întuneric. Întotdeauna mi-a fost frică de întuneric. Uneori, adevărata istorie este indiferentă și atunci se poate inventa. Aici sosesc cei care fug de primejdie și care sfârșesc prin a fugi de lume. Aș lua de bun ceea ce se spune, tot ce ajunge pe țărmul acesta este lipsit de însemnătate, dar nu și de logică.
–Ce-i domnule, n-ai somn, ai și ajuns șef și-ți faci de cap? mă întreabă Rikan, la telefon, pe care știu că l-am trezit, e doar șase dimineața.
–Nu mă înjura, îi zic, nu mai am răbdare, iartă-mă, sunt pierdut…
–Spune naibii ce vrei… Sau ești bolnav, te aud speriat…
–Nu sunt. Sau sunt, de fapt… Ajutor, strig la el, în receptorul rece, lipit de urechea mea.
Îl rog să vorbească cu pilotul elicopterului, sunt buni prieteni, se cunosc de mult.
–Bine, mormăie Rikan, dar ce să vorbesc? Ești nebun? Nu puteai să aștepți să se facă dimineață?
–Nu puteam, îi răspund, te rog să-l întrebi când este primul drum spre Hokay, vreau să merg acolo și să-l aduc pe Nero.
Rikan tace, nu aud altceva decât respirația lui, trec mai bine de două minute, am senzația că a adormit la loc.
–Prietene, domn doctor, Rikane, șoptesc eu…
–Lasă-mă puțin, răspunde el, în sfârșit, bine, îl caut pe la zece, intru de gardă și avem întâlnire la clinică. Îți promit că te sun, poate că e mai bine așa, a venit timpul să te întorci printre noi… Du-te naibii, mai spune și închide.
Ies pe terasă și mi-e frig, dar nu mă duc să-mi mai pun o haină pe mine. Niciun zgomot nu se aude, doar, din când în când, clipocitul soarelui în partea de jos a perdelei. Grădina casei mele cuprinde și o parte stâncoasă, ca o faleză în miniatură. Tot felul de specii de plante și de arbori cresc peste părțile abrupte, lăsate în starea lor naturală. Închid ochii și-mi amintesc cum vorbea mama, atunci când musafirii neașteptați soseau la noi acasă.
–Aici sunt tufe de calaios…
Le văd, sunt albastru-violet pe dos și verde-deschis cu nervuri albe pe față și cresc tot anul în grădină.
–Dincolo, o aud pe mama, sunt ulmade sălbatice.
Și pe ele le văd, au tulpini filiforme pline de umflături urâte, ca niște cocoașe și se deschid spre capăt cu flori uscate, ca niște picături de sânge.
–Mai avem și reviole, arată ea spre marginea grădinii.
Sunt lucioase, gri-deschis și se încrucișează cu ciorchini de becabunga, în care găsesc broscuțe vii, pe care le adun și plec cu ele la pescuit, cu tio Sima.
Deschid ochii și-mi rotesc privirea, ajung în spatele casei noastre, se vede maidanul părăsit, lângă grădina zdrențuită a vecinului, s-au uscat portocalii și mandarinii, arată ca niște vietăți dezmembrate. În zare se înalță blocul mare din piatră, arată ca o ciupercă uscată, șlefuită de vânt. Acolo ne ascundeam, eu și vărul Leon, cel emigrat în Australia, când nu doream să ne audă și să ne cheme nimeni din casă. Trag de timp, dar până la urmă, mă întorc spre poarta de la stradă, soarele care a răsărit definitiv bate peste cușca lui Nero, se vede ca un bulgăre sclipitor, razele se reflectă în tabla cu vopsea metalizată, așa pare, peste acoperișul construcției minune din curtea mea vie, cu miros de flori.
Nu-mi plac oamenii care mă strâng de mână. De obicei, când cineva îmi spune ce să fac mă scufund în raționamente lipsite de logică. Acum e altfel, mi-e frig, m-aș băga în pat, sub plapumă, aș privi drept în tavan și aș aștepta să mă încălzesc.
–Nici tu n-ai somn? o aud pe tia Amalia, s-a strecurat până lângă mine, nu s-a mișcat nici măcar un fir de iarbă în mersul ei.
–Nu prea, zic.
–Vezi, mai spune, când o să-l aduci aici, acasă la noi, o să uit singurătatea. Abia aștept să-i umplu castronul cu mâncare bună…
Acum văd, în fața găurii de intrare, cum strălucește un castron mare, greu, care-și așteaptă stăpânul. Esta bom tempo, prietene…
19.Luni dimineață, la prima oară sunt în cabinet, azi sunt uns șeful secției de analize și RMN, cum se distra aseară, pe seama noastră, Smyle. Suntem doi și Rikan îi ia locul lui Sally, postul acela e de multă vreme liber. Carmena sosește și aduce cu ea valuri de aer sărat, pe ușa larg deschisă.
–Să trăiți, boss, zice veselă.
–Noroc, noroc… fac eu, cu autoritatea funcției căzută peste pardoseală.
–Gata, spune, te-am rezolvat, marinarul meu e liber până mâine, mi-a promis că rezolvă el.
M-am plâns aseară, când am sunat-o pe Carmena, că nu știu cum să mă descurc, pilotul elicopterului m-a anunțat că pleacă marți dimineața spre Hokay.
–Mergi cu mine, dar ne trebuie o cutie specială și o autorizație de la un veterinar și mi-a mai spus de unde le pot lua.
Într-o carte totul este posibil, totul poate fi altfel. Dacă aș vrea, cu un mic efort, aș schimba destine, v-aș duce într-o lume pe care nu o bănuiți, aș muta țări și oceane, aș încurca anotimpurile. Numai că în lumea reală lucrurile stau cu totul altfel. Tot ceea ce eu aș crede că e important ar fi, de fapt, o iluzie.
Ar putea două suflete să ocupe același corp? mă întreb, în elicopterul care mă duce spre Hokay. Am plecat dis de dimineață, în jurul meu sunt noii pacienți, puțin speriați, cam triști sau numai îngândurați.
–Doctore, îmi zice pilotul, felicitări, am auzit despre tine… Azi ești emoționat, se vede…
–Sunt, recunosc, dar fără chef pentru alte conversații aeriene.
Ațipesc în scaunul meu, legat în centurile cunoscute și o istorie liniștită se naște în creierul meu. Ca într-un film alb-negru, o văd pe tia Amalia și pe vecinul nostru, stau lângă poartă și vorbesc cu Nero, care iese din cușca lui nouă, îi salută vesel și aleargă printre portocalii din grădina casei mele. Simte de foarte departe că se apropie autobuzul, care-i aduce stăpânul, ca la fiecare sfârșit de săptămână. Când deschid ochii zăresc în depărtare, prin sticla groasă a cabinei, recifurile negre care se ivesc din loc în loc, acoperite de valuri și încoronate de nimburi de abur, iar soarele roade întinderea oceanului.
–Ne apropiem, spune pilotul și oamenii din spatele meu se agită puțin, apoi se face o tăcere apăsătoare.
Nu mai știu cine scria despre creier că ar fi alcătuit dintr-o număr uriaș de celule, iar gândul, care e o stare a minții, ar consta dintr-un tipar specific impulsurilor electrice dintre aceste celule. Numărul posibil al acestor tipare este atât de mare, încât ne oferă o bogăție de gânduri. Dar, dacă am trăi veșnic, s-ar putea ca într-o zi să nu mai avem niciun gând nou? Dacă ar exista nemurirea, ea ar fi o agonie fără sfârșit. Și o nostalgie…
Așa este acum mintea mea. Se zărește, încă departe, Hokay-ul. Inima îmi bate atât de tare, încât acoperă chiar motoarele elicopterului. Cel puțin, așa mi se pare… Viața noastră este ca atunci când cureți un copac, tai tot ceea ce este uscat, până rămâne numai un trunchi, cu o singură creangă firavă.
–Atenție, în cinci minute aterizăm, e o dimineață perfectă, cerul e senin, ajungem cu bine pe insula minune, a vindecării dumneavoastră, zâmbește pilotul, concentrat peste manevrele lui.
Îmi face cu ochiul, îmi arde fruntea, mă șterg pe obraji, mâinile nu mă ascultă. Puterea există numai acolo unde există frică… Chiar și cuvintele folosite la început de poveste promit răspunsuri la tot felul de întrebări, pentru ca apoi să sugereze întunericul unui gând. Descrierile reci se transformă în altceva, într-o rană nevindecată.
Ne rotim peste Hokay, știu, pilotul o face pentru mine. În apropierea pavilionului au ieșit pacienții, o ghicesc și pe tia Rozalia, e o pată albă, mică, pe scările de la intrare.
Brațul pilotului se îndreaptă spre mine, împunge geamul din fața noastră, iar în interior zgomotele pe care le fac motoarele sunt puternice, nu putem să vorbim între noi. Mașinăria zburătoare coboară spre pista colorată, pe care o știu atât de bine.
Se spune că omul ar putea să nu gândească nimic doar atunci când ar fi mort. Oare e posibil ca memoria mea să fie atât de intensă? Amintirile au propriul lor vocabular de asociere. Adesea îmi imaginez cum voi fi când voi ajunge bătrân și îmbrăcat în negru. Îngheț în scaunul meu, văd departe banca noastră și un punct mic, nemișcat, nu am vreo îndoială, Nero e acolo, așteaptă, ca de obicei în ultimele săptămâni, fără speranță.
Ne așezăm peste bucata de beton colorat, elicea se mai învârte o vreme, apoi motoarele se opresc.
–Fiule, e ziua ta, strigă pilotul, fără să-și dea seama că în cabină s-a făcut liniște.
Din apropierea ușii deschise, după ce coboară scara cu treptele ei înguste, îmi face semn să ies primul în aerul rece al Hokay-ului, e un fel de acasă pentru mine, pe care-o regăsesc adormită și plină de roua proaspătă.
Picioarele nu mă ascultă, mă împiedic în ele, trag aer în piept și pornesc spre el. Sunt cam patru sute de metri până la banca noastră. Merg cu pași măsurați și, pe la jumătatea distanței, mă opresc. Îl văd, își coboară picioarele din față, de pe bancă, întinde capul, e ca o statuie colorată de razele soarelui, e pregătit să pornească în vânătoarea vieții lui, îi zăresc și urechile, întinse ca două antene.
Se simte în aer o vibrație calmă, latră o singură dată, iar în clipa în care pornește spre mine, cu salturi mari, de parcă ar zbura prin aerul insulei, îmi înfig bine picioarele în iarbă. Sunt pregătit, știu că va ajunge în brațele mele, mai am un singur gând, să nu mă prăvălesc pe spate din îmbrățișarea prietenului Nero. Seis, cinco, quarto… Chamo me Antonio Fiuce, iar pe el îl cheamă Nero, e în brațele mele, cu botul umed lipit de fața mea și scâncește într-o limbă cunoscută. Ne-am întors acasă.
SFÂRȘIT
Citeşte şi
LECȚIA DE ZBOR – Ioana PIOARU; ce să-i faci / așa e jocul…
CULTURA URBANĂ – Pompiliu ALEXANDRU ; Justificări comuniste…
CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE – Mihaela MARIN; Marea simulariadă…
REFLECȚII MINORE – Alexandru IACOB; Două sărbători ale iubirii…
CONEXIUNI – Ştefan POPESCU; Fragmentarium…
COSMOSUL DIN NOI – Ioan N. RADU; Oamenii de ieri ai Târgoviștei…
STRATEGII DE DISTANȚARE – Petre STOICA; Gânduri răzlețe…
CULTURĂ ȘI ISTORIE – Radu STATE; Târgoviștea anului 1917…
ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI – Constantin VAENI; Opinii critice?
CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI – Teodor Constantin BÂRSAN; Visul american și coșmarul corporat…
PLIMBĂRI BUCUREȘTENE – Cătălina CRISTACHE; Ilina și crema de ciocolată…
TERAPII ÎNGÂNDURATE – Ioan VIȘTEA; Invazia melcilor…
LA BORTA RECE – Radu PĂRPĂUȚĂ ; Alte lame de cuțit…
SUBSTITUIRI, confesiuni americane, episodul 5 – Dana NEACȘU…
JI-PISME DE SÂMBĂTĂ – Puiu JIPA; Zece altfel de poeme…
MELANCOLII – Constanța POPESCU; Prima noapte…
RAFTUL CU POEME – Ioan VIȘTEA; Dintr-un volum în pregătire…
JUNIORI DE CARABELLA – Marius Alexandru DINCĂ ; Sunt ceea ce iubesc…
CORESPONDENȚE SUBIECTIVE – Erica OPREA ; Pictura, tăcerea minții…
AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ – Puiu JIPA; România, plai de dormi..
PRIETENI LA CULTURA DE SÂMBĂTĂ – Lavinia Georgiana OPRESCU; Un suspin…
Facebook
WhatsApp
TikTok
