În amintirea prietenilor mei, NERO (brac german) și BLACHI (maidanez de elită) care au trăit fericiți pe strada LINIȘTEI, la numărul 17…
16.E luni, nici măcar n-a răsărit soarele… Îmi fac exercițiile de respirație, beau din cana mare, cu cafea fierbinte, mă dichisesc cu grijă în baia rece și mă pregătesc de plecare, clinica și etajul al șaptelea mă așteaptă.
–Ți-am pus flori pe birou, zice Carmena, care mă sună. Credeam că nu te-ai sculat…
–Cum naiba? zic. Am emoții, seamănă cu prima zi de școală…
–E foarte bine, e semn de tinerețe. Închipuie-ți că sunt doamna învățătoare, vezi ce pui în servietă, glumește ea.
De la cine ar trebui să învăț să simt ceva? Unde? Aparțin acelui gen de oameni care nu pot fi fericiți, bolnavi de o permanentă neliniște, bolnavi de frică. Deși nu mă recunoaște nimeni, eu sunt un tip de treabă, politicos, generos și, asta da, îl iubesc pe Nero. La naiba cu toate amintirile, în foc cu ele…
Ca și altădată, merg pe jos, nu fac mai mult de un sfert de oră. Am avut, acum câțiva ani, o mașină, apoi am condus limuzina Rolliei, am renunțat însă la idee, sunt un șofer nepriceput și nici nu-mi place să merg cu animalul așezat pe cauciucurile umflate.
Ajung primul în cabinet, credeam că a glumit, Carmena chiar mi-a pus flori pe birou, am deja o grămadă de probe, nici nu mai aștept, mă apuc de muncă. Se pare că mi-a lipsit meseria mea, sentințele sunt rânduite cu grijă în instrumentele de laborator pe care le cunosc atât de bine. Mi-am spus pe drumul către spital că viața mea va fi bună, dacă primul rezultat pe care-l obțin astăzi va fi „sănătos”, hai, ajutor, arată-mi de bine, prietene…
Sunt concentrat, cu ochii în lentilele microscopului, când simt brațele Carmenei care mă prind de umeri și, apoi, sărutul ei moale pe obraz. Zâmbesc fericit, iată că se poate, doctore… Nimic nu există care să nu atingă ceva. Cum se face că sunt ceea ce sunt? Cel din urmă lucru pe care-l avem este chiar viața noastră, profundă judecată, mă privesc cu respect în oglinda din colțul încăperii.
Nu apuc să vorbesc cu vecina mea înfășurată în aerul rece adus de afară, pentru că scârțâie ușa, cineva se strecoară alunecând ca o umbră peste pereți. Carmena mă strânge de braț, ridic ochii, e Sally.
–Bine-ai venit, zice încet, în timp ce fata iese din cabinet și ne lasă singuri.
–Bună dimineața, spun și-l rog să se așeze pe scaunul din fața biroului meu.
–Te-am mai căutat, pe unde-ai umblat? Credeam că începi serviciul imediat după Hokay…
–Am stat o săptămână la Estoril, îi răspund și fac o pauză. Cu prietenul meu, Colonelul, trântesc scurt cuvintele…
Nu reacționează, își freacă barba căruntă, trage de firele rare și se aud dinții din față cum se lovesc unii de alții.
–Dragul meu, continuă Sally, știu că ai fost mereu supărat pe mine și recunosc că ai avut dreptate. Am făcut multe lucruri rele în viața mea, dar, uite că Dumnezeu m-a pedepsit… Pe Rollia o iubesc peste măsură, am greșit când m-am amestecat… Știi tu, se bâlbâie bătrânul de alături.
Nu e nicio îndoială în inerția gândirii mele matinale, dar vreau să fiu bun, îmi trece așa prin minte figura lui Nero, vreau să fie mândru de stăpânul său.
–Sunt un om bătrân, mai spune, mă uitam în America la lumea de pe stradă și-mi imaginam cum ar fi fost viața mea dacă o trăiam altfel. În fine, am venit să-ți spun că Rollia e bine, mai rămâne la Boston încă șase luni. Am avut mare noroc, lucrează acolo un fost coleg de facultate, am păstrat legătura cu el.
E rătăcit într-o pădure adâncă și pierde fără speranță drumul drept. Limbajul amărăciunii lui este sărac și confuz, îl asociez cu împleticirea limbii și cu naufragiul gândirii lui. Când mă uit în fața mea, scaunul e gol, nu l-am văzut plecând.
Ce mai fac? Ies în oraș cu Rikan, aproape în fiecare zi, Lucky rămâne la mine miercuri seara, mă întâlnesc și cu Smyle, într-o altă seară, mi-e teamă de fiecare început de noapte și abia aștept să-l visez pe Nero. Vântul din viața mea pornește mereu din alt loc, așa se spune, că nimic nu există care să nu atingă ceva. Să fii dependent de propria frică, să stai cu telefonul la ureche și să nu-l deschizi, de teamă să nu afli încă o poveste… Adică să fii scos din tine însuți, înfășurat ca de o ceață compactă…
Când revin în casa mea de la înălțime simt cum cade liniștea, cum se așterne indiferența, eul meu năpădit de spaime se zărește dincolo de geam, bate, dar nu poate intra. Mă privește fix în ochi, dar nu am puterea să-i susțin privirea, mai ales că scoate limba la mine și-mi arată un deget, printr-un gest cam vulgar.
De câte ori moțăi pe canapea îmi amintesc cum spunea tio Sima, că locul fiecăruia se potrivește firii noastre, ca o pereche de izmene făcute la comandă.
Aștept cu nerăbdare sfârșitul de săptămână, o sun pe tia Amalia și-mi răspunde greu, mi-o închipui venind din camera ei spre holul în care ține telefonul.
–Sărut mâna, eu sunt…
–Da… da…
–Mâine vin acasă, ce vrei să-ți aduc?
–Nimic, avem de toate, o aud respirând în receptor.
A fost, desigur, un timp în care mă simțeam împăcat cu soarta mea, niciodată pradă îndoielilor și foarte rar trist. Ar trebui să fiu lăsat să mă întorc acolo, aș putea ajunge cardinal. Tio Sima așa credea…
17.Sunt în gara din Sintra, e vineri seara… O sun pe tia Amalia, îmi răspunde la fel de greu, ca de fiecare dată.
–Aștept autobuzul, aș vrea să cumpăr pește, văd aici în piață niște dorada foarte arătoasă…
–Bine, zice, punem mâine grătarul la tine în curte.
Cumpăr cuvinte, atât mi-a mai rămas, îmi aud vocea de parcă ar fi a altcuiva. De dimineață ne-a vizitat în cabinet noul manager al spitalului, știam despre el că a venit din Porto, iar Carmena aflase că e un tip energic, serios, urmașul lui Sally trebuia să schimbe ceva, era ușor să o faci. Așa credeau toți… Mi s-a părut foarte tânăr, deși e trecut de cincizeci de ani.
–Despre dumneavoastră, mi-a zis, am auzit numai lucruri bune. Doctorul Sally v-a recomandat pentru funcția de șef de secție, mi-a spus că mă pot baza pe doctorul Fiuce. De altfel, am aflat că aici se muncește…
–Mulțumim, a încercat Carmena să acopere aerul meu posac.
–N-aș vrea să vă încurc, a mai spus, luni dimineață are loc ședința consiliului de administrație și veți primi numirea.
Am aflat că fostul nostru șef s-a mutat la spitalul militar, acolo e leafă mai mare, zicea el zilele trecute. N-am apucat să spun nimic, noul director a plecat încet, abia s-a auzit ușa în urma lui.
–Să trăiți boss, glumește Carmena, zâmbind cu toată fața. Când faci cinste? m-a întrebat.
–Doamnă, i-am zis, marinarul dumneavoastră va fi gelos, când va afla ce șef singuratic și tânăr ați primit în dar.
–Asta să fie grija mea…
Șoferul autobuzului se uită lung spre mine, suntem opriți în stația de lângă castelul maurilor.
–Despre George vă spuneam… E mai bine, cred că nu-i mai taie și celălalt picior. I-am transmis urările de sănătate și s-a bucurat.
–Te rog să mă ierți, mă gândeam la altceva…
Ambalează motorul, dă rest celor doi turiști, probabil soț și soție, iar autobuzul urcă serpentinele înguste, pe care le știu metru cu metru. Ajungem la Colares, mă uit pe geam, peste ochi mi se pune o ceață străvezie și-l aud pe tânărul de la volan:
–Nu coborâți?
Mă agit de parcă pierd avionul, cad din pat, arde ceva în bucătărie… Salt rucsacul pe umăr, miroase a pește proaspăt, doradele dolofane sunt la suprafață, salut repede și cobor. Văd lângă poartă doi bătrâni care sigur mă așteaptă pe mine, e tia Amalia și profesorul pensionar, pianistul amator, vecinul meu cu casa lipită de conacul nostru îngrămădit între stânci. Mereu mi s-a părut ciudat să cred că un apropiat, pentru că mă iubește, adică singur a hotărât așa, se va comporta cu mine în mod deosebit față de cum o face cu ceilalți. De ce, mă tot întreb, eu n-aș putea fi celălalt? Mă gândesc la domn profesor, care pare că se sprijină de mătușa mea. Când ajung la poartă văd că au figuri misterioase, sunt, amândoi, aprinși la față, nici nu știu dacă-mi răspund la salut.
–Ce se petrece pe aici? întreb uimit.
–Nimic, nimic… se grăbește să răspundă tia Amalia.
–Vorbeam și noi, de-ale noastre, adăugă vecinul, care se mișcă ușor instabil, gata să-și frângă picioarele subțiri, lângă poarta casei mele.
Nu știu de ce, îmi imaginez o linie groasă, care pornește de lângă umbra mea, trece prin mijlocul curții, o ia prin spatele grădinii, se strecoară prin apa pârâului, spre malul celălalt, iar eu dispar, odată cu ea, în tunelul care apare imediat după prima curbă.
Deschid poarta, cei doi se precipită, aproape că mă împing în curte, mă întorc spre ei și înlemnesc, cu privirea spre colțul de lângă gard. În plin soare, strălucitor, e așezată o cușcă de câine, mare, verde, cu acoperiș din tablă ondulată, cu o gaură ovală la intrare. Deasupra, pe scândura lustruită, scrie cu litere rotunde NERO…
–Eu am făcut-o, îl aud pe domn profesor, o săptămână am muncit, iar Amalia m-a ajutat. Zdrăngănesc eu pianul, dar la tâmplărie mă pricep, sunt meșter bun, am și diplomă.
Firește că știu, cel care povestește aici ceea ce i s-a întâmplat și ce a văzut nu poate fi același om care a văzut și căruia i s-a întâmplat. S-ar spune că sunt o clonă a celui din povestea petrecută, moștenitorul lui… Nici vorbă! Am ochii plini de lacrimi, parcă aștept să iasă din cușa pe care, în lipsa mea, au botezat-o doi oameni fericiți, i-au scris numele cu cele mai frumoase litere pe care le-am citit vreodată. Se aude o muzică secretă, dar nu e muzica sferelor, nici descoperirea unei armonii tainice în natură. Este numai cântecul portocalilor înfloriți, care mă face să dansez.
Nu știu unde am citit că spre a ajunge în rai, orice om trebuie să fie îngropat în locul unde s-a născut. Sau, mă rog, cât mai aproape de el…
–Vă mulțumesc, șoptesc, apoi intru în casă, ușa este deschisă, praful e șters, iar masa e pusă în sufragerie, sunt trei tacâmuri așezate pe ea.
–Venim și noi, spune tia Amalia.
Doi bătrâni urcă greu treptele cam înalte, chicotesc, sunt veseli, ar trebui să le văd protezele, pentru că, de fapt, râd cu toată gura, n-au mai fost atât de fericiți de multă vreme. Nici eu…
–La noapte se lasă frig, spune domn profesor, să nu uitați să închideți ferestrele.
Mi se face pielea de găină pe mâini, pe picioare, pe piept… Totuși, rămân în stare de veghe, iar lămpile mele pâlpâie, intră soarele asfințitului de zi peste noi. Mâncăm, tacâmurile se ciocnesc de farfurii, ceva curge în pahare, vecinul trosnește probabil un os între dinții, puțini, pe care-i mai are, iar tia Amalia tot mai aduce nu știu ce din bucătăria mea.
Citeşte şi:
LECȚIA DE ZBOR – Ioana PIOARU; Astăzi îmi permit să fiu sentimentală…
CULTURA URBANĂ – Pompiliu ALEXANDRU ; Nobila meserie…
CULTURA ONLINE – Daniel TACHE; Unde este Țugurlan?…
REFLECȚII MINORE – Alexandru IACOB; Zâmbete și… zâmbete…
CONEXIUNI – Ștefan POPESCU; Fragmentarium…
COSMOSUL DIN NOI – Ioan N. RADU; Oamenii de ieri ai Târgoviștei…
STRATEGII DE DISTANȚARE – Petre STOICA; Poveste de iarnă…
CULTURĂ ȘI ISTORIE – Radu STATE; Târgoviște, 1938…
ARTIFICII DE LÂNGĂ SERELE CU FLORI – Mariana OPREA STATE; Dor și timp…
ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI – Constantin VAENI; Un film…
CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI – Teodor Constantin BÂRSAN; Felinarele din Piața Metus…
REFLECȚII PEDAGOGICE – Alexandra VLADOVICI BÂRSAN; În cursa timpului…
AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ – Puiu JIPA; Despre ce este vorba…
TERAPII ÎNGÂNDURATE – Ioan VIȘTEA; Pe urmele japonezilor…
LA BORTA RECE – Radu PĂRPĂUȚĂ ; O samă de măscări…
SUBSTITURI, confesiuni americane, episodul 4 – Dana NEACȘU…
JI-PISME DE SÂMBĂTĂ – Puiu JIPA; Zece altfel de poeme…
MELANCOLII – Constanța POPESCU…
RAFTUL CU PROZĂ SCURTĂ – Ioan VIȘTEA; Mica sirenă…
JUNIORI DE CARABELLA – Daria STEMATE; O cafea amară…
JUNIORI DE CARABELLA – Marius Alexandru DINCĂ ; Dor și vis…
CORESPONDENȚE SUBIECTIVE – Erica OPREA ; Așteptare…
CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE – Miahela MARIN; Teama de a fi român…
SOVIANYSME – Octavian SOVYANI; Am fost un copil reușit?( 2 )
JUNIOR DE WORCESTER – Bogdan VLĂDUCĂ; Despre morcovi și inflație…
Facebook
WhatsApp
TikTok
