Privirea mea curge printre șiroaie de apă, scormonește trecut și prezent, oprindu-se tristă în poarta morții… Se naște noaptea în șoapta mea de durere, iubire e numele ei, dar nimeni n-o știe, strigătul meu e mut ca și viața.
1. Cerul era cenușiu, greu și încărcat, iar din pământ ieșeau aburi. Simțeam în nări umezeala, iar lucrurile putrezeau în nămolul negru. Colțurile gurii mi se lăsaseră în jos, tot chipul meu a părut că se prăbușește brusc. Și treptele din fața mea erau subțiri și ascuțite, îmi rămîneau în ele tălpile aproape de fiecare dată. Mă făceau să mă gândesc la o viață singuratică și pierdută, redusă la un ascunziș al lumii noastre comune. Oameni, ca şi noi, şi-au dorit să fie fericiţi, au iubit şi au fost înşelaţi, au sperat în amiaza zilei de mâne. Pentru ei, povestea aceasta trebuie spusă. Mi-au rămas, ca o șoaptă, în toată fiinţa mea, literele mari săpate în marmura albă: RADU ALDEA (1970 – 1996). E în lacrimă bolta adâncă şi mă întreb dacă focul din mine mai duce spre culmea munţilor mei, atinsă de toamnă, îmi scria Radu, în ultima lui primăvară.
Radu a fost prietenul meu, un om curat şi sincer, îngândurat adesea, în tinereţea lui firească, un bărbat frumos şi puternic şi simt lacrima în colţul ochilor, mi se învârt cuvintele în minte, dar ştiu că trebuie să spun până la capăt istoria unei vieţi şi a unei prietenii fără limite, istoria unui om pe care l-am iubit, care mi-a fost ca un frate mai mic şi de la care mi-a rămas caietul acesta mare, cu pagini scrise apăsat, pe care le recitesc mereu şi nu încetez să mă rog la Dumnezeu, pentru liniştea lui, în lumea mai bună în care a plecat. Nici el, nici noi nu mai avem nevoie de mângâiere sau ocrotire, e ca și cum propriile noastre rezerve de suflet ar fi nemărginite, Și, oricum, n-am mai fi știut cum să le găsim.
L-am cunoscut când avea 14 ani şi ceva, venise din satul lui de la munte să înveţe la liceul pe care eu mă pregăteam să-l termin. A stat în gazdă la bunica mea, eram, într-un fel mai îndepărtat, rude. Mi-a plăcut de la început figura lui de adolescent sfios, aerul lui adus de la munte, coborât dintr-un fel de poveste, pe care aveam să o înţeleg cu timpul, mult mai bine. Mi-a rămas în minte ziua aceea de toamnă, în care l-am găsit în curtea bunicii mele, cu o carte în mână şi o privire nedumerită în spatele unor ochelari subţiri şi negri. Citea „Existenţa tragică”, avea mânile încleştate pe un creion, cu care sublinia fraze întregi şi ştiu că l-am întrebat dacă înţelege ceva din cartea învelită într-o bucată de hârtie albă. Mi-a răspuns printr-un zâmbet plin de candoarea copilăriei lui, aşezată în liniştea satului de munte, din care venea. Ar trebui, îmi scria el mai târziu, când timpurile s-au aşezat peste anii noştri tineri, să învăţăm, să muncim şi să suferim, să putem uita şi să ne putem întoarce. Dar mai putem crede astăzi cuvântul de ieri? Omule, scria el, eşti văzut şi auzit şi simţit, cu toate suferinţele tale, până când îţi recapeţi fericirea pierdută. Însă nu era decât vaietul morţii în vocea aceea… Mie mi se părea că are un aer descumpănit și rătăcea pierdut printre umbrele necunoscuților din jurul lui. Până și tăcerea îi era mai lungă decât a celorlalți oameni. O tăcere îndoită…
Eram în ultimul meu an de liceu, mă pregăteam pentru medicină… Cu Radu, în lungile noastre după-amieze care au urmat, am vorbit ore întregi, în curtea bunicii sau în plimbări lungi, pe Iazul Morii, pe dealurile de deasupra oraşului nostru abandonat în timpul cenușiu, coborât peste lume. Am mereu sentimentul unui anotimp care se întoarce, clipa ce vine este, prin faptul doar că bate mai târziu, inferioară clipei trecute. Radu citea, cu încrâncenarea celor 14 ani şi ceva – cum zicea el – din cărțile lui Blaga şi cuvintele sunau nefiresc, în înţelepciunea lor, în vocea copilăroasă şi caldă. Timpul, cita el din lecturile serioase, e un mediu de fatală degradare şi destrămare. Câtă dreptate avea, îmi spun acum, retrăind zilele acelea, pe care le-aş dori iarăşi şi iarăşi… Fiecare dintre noi am lăsat în urmă câteva morţi, pentru că fiecare am început de mai multe ori o altă viaţă. Ce firesc sunau cuvintele lui, în curtea plină de flori a bunicii mele, ce speranţă era în anii noştri tineri, care au fost odată… Acum, când mă gândesc la el, în lumina stranie, fața mea turtită pe geamul rece pare că se umflă, ca o bucată de cocă dospită îndelung. Sângele îmi piere din obraji și încerc să mă sprijin de tocul ferestrei. Stau singur într-un echilibru incert…
Citesc paginile caietului rămas de la Radu, regăsesc zile şi întâmplări pe care credeam că le cunosc şi mi se strânge inima, de parcă s-ar rupe ceva în mine. Simt toate acestea ca pe o parte din mine şi mă întreb unde sunt zilele fericite, în care priveam lumea de la etajul zece al mansardei în care am locuit şi eu – cu Radu – doi ani. Eram deja student în anul cinci, la medicină, când Radu a terminat liceul şi în toamna lui ’89 a reuşit, primul, la Facultatea de Filosofie. Am stat împreună, într-un bloc vechi din centrul oraşului, într-o mansardă mare, pe care el a primit-o de la sora tatălui său. Despre zilele acelea şi despre prietenia noastră aş putea să vorbesc ore multe, dar cuvintele mi se opresc palide în faţa acestor pagini scrise de el, pe care le-am primit la sfârşit de iulie 1996, într-un spital din care Radu n-a mai ieşit decât în altă lume. Nu știu cum să spun, dar simt firele de nisip din care crescuseră, până la urmă, greutățile care se prăbușiseră peste noi.
Avea 26 de ani şi îi scria mamei lui că, pentru trunchiul părăsit, care niciodată n-a putut să dea flori, e mult prea dureros să se sfârşească totul. Obişnuieşte-te să crezi că moartea nu are nicio legătură cu noi, spunea Radu, căutând prin filosofii lui, fiindcă viaţa nu-l înspăimântă pe acela care a înţeles că nu e nimic altceva decât aşteptarea. Nebun e omul care spune că se teme de moarte, nu fiindcă va suferi când moartea vine, ci din cauză că suferă în aşteptarea ei, scria pe un perete din mansarda tinereţii noastre. Fiecare om, îmi spunea el, e ca un fel de maşinărie divină. Şi, la îndoiala mea, îmi răspundea apăsat: o maşină făcută prin meşteşugul omului nu e în fiecare din părţile sale maşină… Tu, apăsam eu cuvintele, tu crezi asta? Un filosof de-al meu, zâmbea el trist… Dintele unei roţi de alamă are părţi şi fragmente care pentru noi nu sunt ceva meşteşugit şi nu mai au nimic care să amintească de întreg. Mă simt, mai spunea el, ca un asemenea dinte, aş vrea să găsesc locul meu în această maşinărie. L-a găsit, dar i-a folosit prea puţin, viaţa lui s-a terminat, pâlpâind ca o lumină într-o noapte neagră, tot mai neagră, tot mai urâtă… Trăiește bucuria, dar n-o cerceta… Nimic nu mai poate șterge sentimentul copleșitor de vinovăție. Încerc să zâmbesc și simt pe umăr o mângâiere ușoară, ca atingerea unui obiect mișcat de vânt, în falduri uriașe și catifelate.
Închid caietul, din care văd mereu paginile pe care ţi le voi da, cititorule, ca şi cum le-aş avea prima dată în faţa ochilor. Ies pe stradă, simt că trebuie să uit, măcar un timp, cuvintele tot mai greu de înţeles. Şi-mi amintesc o noapte caldă, cu Radu, pe străzile Parisului, cu două luni înainte ca boala să-i cuprindă gândurile şi fiinţa. Puţine sunt lucrurile pe care le exprimăm la propriu, îmi spunea, călcând apăsat printr-un Paris adormit, mai multe sunt cele pe care le gândim numai, dar se înţelege ceea ce dorim să spunem. Cum, îl întrebam eu, e mai aproape de noi sugerarea figurată a lor? Da, zicea el, ideea e că toate lucrurile au un sens, că lumea e o carte de semne, de chemări şi de tăceri, de arătări şi ascunderi.
Vorbea ca dintr-o carte, avea o tristeţe în voce pe care, atunci, nu eram în stare să o înţeleg. Uite, îmi spunea, ce mare dreptate avea Platon, fiindcă dacă sufletul e nemuritor are nevoie de pregătire nu doar pentru timpul acesta, pe care îl numim viaţă, ci pentru vecie. Aşa că, dacă moartea ar fi sfârşitul a tot, în mare câştig ar fi cei păcătoşi. De unde să bănuiesc eu, ascultându-l, frământarea lui, atinsă de aripa nopţii. Care călător, mai întreba Radu, fără cuvinte, rătăcind prin ruinele lumii nu se lasă dus de gândul vremelniciei noastre. Spiritul, mistuindu-şi învelişul existenţei sale, nu numai că migrează în alt înveliş, dar se iveşte înălţat, tranfigurat, mai pur şi mai tânăr. Sunt ultimele rânduri din caietul pe care l-am aşezat, cu nesfârşită tristeţe, lângă fotografia lui de bărbat frumos, cu un zâmbet larg pe faţă şi cu ochelarii aşezaţi pe vârful nasului. Cei nefericiţi au dreptul să spere, dar fericirea se simte fragilă ca un vis, neliniştită şi ameninţată, iar Radu e mai viu decât oricând, aici în umbra cuvintelor lui. Știi cum face o cârtiță? întreba el în plimbările noastre de la început. Uneori sapă o intrare ascunsă, falsă, scurmă repede pământul, îl scoate cu labele afară, face o scobitură de rezervă și apoi își vede de treabă. Liniștită… În siguranță…
Citește și:
AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ – Puiu JIPA: La aniversară…
LECȚIA DE ZBOR – Ioana PIOARU: Grevă…
AMERICA LA NOI ACASĂ – Dana NEACȘU: Ședință de senat…
CULTURA URBANĂ – Pompiliu ALEXANDRU: Despre belicoșenie…
CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE – Mihaela MARIN: Despre țoape și țopism sau literatură și realitate…
REFLECȚII MINORE – Alexandru IACOB: Iarna în port…
SOVIANYSME – Octavian SOVIANY: Am fost un copil reușit? ( 3) …
CONEXIUNI – Ștefan POPESCU: Fragmentarium…
COSMOSUL DIN NOI – Ioan N. RADU: Oamenii de ieri ai Târgoviștei…
STRATEGII DE DISTANȚARE – Petre STOICA: Despre ploaie…
CULTURĂ ȘI ISTORIE – Radu STATE: Despre gazete și gazetari, la ceas aniversar…
ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI – Constantin VAENI: Fragmente…
CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI – Teodor Constantin BÂRSAN: Hârtia nu roșește…
REFLECȚII PEDAGOGICE – Alexandra VLADOVICI BÂRSAN: A fost odată ca niciodată…
TERAPII ÎNGÂNDURATE – Ioan VIȘTEA: Varză de Bruxelles…
CULTURA ONLINE – Daniel TACHE: Scrisori către tine. Despre cunoașterea prin creație…
CUȚITUL CU Teiș – Gabriel ENACHE: Unu…
DEPOZIT ELECTRONIC – Ovidiu IVANCU: Simulare BAC.Scrisoare deschisă…
ARTIFICII DE LÂNGĂ SERELE CU FLORI – Mariana OPREA STATE: Respirări…
LA BORTA RECE – Radu PĂRPĂUȚĂ: Povestiri de la Bolta Rece…
SUBSTITURI, confesiuni americane, episodul 6 – Dana NEACȘU…
JI-PISME DE SÂMBĂTĂ – Puiu JIPA: Zece altfel de poeme…
MELANCOLII – Constanța POPESCU: Două poeme…
RAFTUL CU POEME – Ioan VIȘTEA: Gluga de coceni…
STUDENȚEȘTI – Alexandra MOCANU: Studențești și nu prea. Despre cum se trăiește în Capitală…
JUNIORI DE CARABELLA – Marius Alexandru DINCĂ: Un fel de n-ar mai fi…
JUNIORI DE CARABELLA – Daria STEMATE: Cel geniu și cel artist…
CORESPONDENȚE SUBIECTIVE – Erica OPREA: În loc de Mărțișor…
Facebook
WhatsApp
TikTok
