1. De competenţa Afacerilor Interne
În salonul alb, brancardierii în alb aduceau dimineţile albe pe targă.
Mereu se găseau printre ele dimineţi grav rănite,
cu leziuni, cu tumori matinale ori abuzate în zori.
Nu mă plîngeam. Stăteam foarte bine cu producţia de hemoglobină.
Observaseră şi inspectorii sanitari – organele funcţionau ceas,
în parametrii lor naturali, ameninţînd stocul transfuziilor
cu o criză nemaivăzută de supraproducţie.
“Atenţie! ziceau. Băiatul ăsta o să explodeze într-o zi,
o să umple cearşafurile, o să împroaşte pereţii cu sînge!
Atenţie mare, n-ar fi exclus să arunce pavilionul în aer
cu presiunea lui arterială!” Însă, nimic nu ţîşnea
din preaplinul fiinţei mele, nimic nu ieşea la lumină
din antebraţ, din buricele degetelor, din artere –
nici mingi microscopice, nici globule de foc, nicii hematii de rugină,
nici măcar cheaguri. Nimic! Posibil, ceva, un blocaj neştiut
se-ntîmplase cu mine.
“E fier rău! E un element duşmănos!”
auzeam pe culoarele pustii, clar-obscure.
Mirosea persistent a cloroform în spital.
Se pregăteau să-mi aplice incizia, lovitura
care ar fi desfundat cunductele, robinetul.
Le ajunsese cuţitul răbdării la osul parietal.
Pînă şi-au dat seama, tîrziu,
că eram de competenţa Afacerilor Interne.
Vedeţi bine, sîngeram numai şi numai
pe dinăuntru!
2. Mi se întîmplă
Tot mai des, mi se-ntîmplă să dau semne de viaţă.
Cu vremea, detaliile se estompează, dispar.
Rămîn esenţele tari – miezul sub coaja perisabilă,
muguri fragezi în noduri, rînjetul sub canioane de riduri.
Respir, vînd, cumpăr, negociez, urlu,
mă ţin de trucuri, de fusta mamei, iubitei,
uit secolul şi de ce m-am născut,
port măşti, mai ales port măşti –
sperii trecătorii cu ele, concetăţenii de care mă frec
precum gămălia chibritului de catran,
în micul trafic de frontieră
dintre viaţă şi cine ştie ce altceva.
Ca astăzi. Bunăoară, ca astăzi, cînd la vederea
măştii mele de groază, de gură-cască,
o întreagă generaţie s-a născut prematur;
cîtiva preşcolari şi-au serbat pensionarea;
zăpada s-a retras să sfîrşească în munţi
ca o bătrînă tigroaică siberiană şi cînd,
refugiată în fundul grădinii, moartea,
oh, moartea, îmbrăcată în costum naţional, cu cosiţe,
împleteşte bucheţele de primăvară.
3. O sută de ani mai tîrziu
Strada suia pe scripeţi la cer împreună cu plopii.
Îi ştiam fără soţ, eram sigur de asta. Totuşi,
în aşteptarea ta care întîrziai cam de-un secol la întîlnire,
m-am apucat să-i înumăr. O dată, de două, de nouă ori. Hopa,
plopii nu-mi ieşeau la socoteală şi pace!
De fiecare dată se încăpăţînau să rămînă cu soţ.
Nu se poate! îmi ziceam. Să se fi strecurat o erată în peisaj, în biografie?
Fluieram a pagubă pentru că din oricare capăt al străzii înnumăram,
lumînările plopilor scuturat din coroane numai cifre rotunde, cu soţ.
Şi doar era strada ta, nu-ncăpea îndoială, dar schimbată cu totul.
Numai pietrele caldarîmului rămăseseră aceleaşi,
şi plopii, plopii care mă trădau fără remuşcări, fără jenă,
de parcă aţi fi fost fraţi de cruce…
Era un cartier vesel. Muncitoresc şi drăguţ. Cu pomi văruiţi proaspăt.
Cu muşcate în cutii de conserve, cîini răi în spărturile gardurilor.
Cu pisici costelive în streşini, cu macaturi aerisite pe sîrmă.
Prin respiraţia toamnei auzeam voci, auzeam muzici.
Muzici, marşuri înălţătoare, fanfare, asurzitoare alămuri.
Un copil recita cu fereastra deschisă o poezie tîmpită:
“Dă-mi tăticule şi mie,
o lopată şi-o mistrie.
Cu mînuţele-astea două,
să clădesc o ţară nouă!”
Altul striga cît îl ţinea gura de tare: “Înainte! Înainte!
Pînă la victoria finală! Tot înainte!”, dar unde înainte, am vrut să întreb,
căci toate drumurile ricoşau de curbura Carpaţilor,
dar care victorie căci tocmai biruisem la Plevna…
Priveam în lungul străzii – nici urmă de tine.
Nu, nu-mi veneai, nu-mi veneai, nu apăreai de niciunde, dragostea mea.
Ai fi putut să auzi vocea zdrahoanei de după gard:
“Măi, vedeţi că e unul dubios în drum. Săracul,
pesemne c-a rătăcit busola, minţile, veacul,
pe strada noastră roş-galben-albastră!”
Ai fi văzut clipa cînd mi-a trîntit poarta în nas
şi-am tresărit speriat, m-am ridicat în capul oaselor lac de sudoare,
treaz, năuc şi confuz, o sută de ani mai tîrziu!
4. Despre rezistenţa mecanică a lucrurilor
Se lăsase o linişte grea în muzeu.
Puteai să o pipăi, să o tai cu cuţitul,
să o iei la pachet în bagajul de mînă.
Şi curatorul cu privirile Sfinxului, rezemat de vitrină:
“În sala asta, despre piele e vorba.
Despre piele şi nemuritoarele ei calităţi.
La prima vedere ai zice că e un pergament
preţios şi fragil, o filă de incunabulă veche.
Adevărat, se pliază în evantaie la încheieturi, pe gît şi-n obraji;
se toceşte în coate, foşneşte, sfîrîie, cîteodată erupe;
pete maronii, cicatrici scot la iveală, cu vremea,
continente noi în derivă, arhipelaguri ale serenităţii,
dar, în principiu, se tăbăceşte uşor, ţine la tăvăleală,
e maleabilă şi ductilă…
Priviţi! Priviţi aceste abajoare filigranate din piele de om,
fineţea acestor coperţi de albume,
aceste splendide geamantane din piele de om
cu încuietori delicate din acelaşi material!
Apropiaţi-vă! Apropiaţi-vă!
Sub ţesutul rigid, mai susură, se mai aud capilarele!”
5. Printre oameni de paie
O sută de ani mai tîrziu,
cerul se prăbuşeşte-n penumbra salcîmilor, iată,
stele din inox cad cu o gravitaţie nouă;
lumina înfloreşte-n pămînt violete de Parma din hîrtii creponate;
gara cu acari vinovaţi şi drezine albastre
a fugit într-o noapte pe şine cu creneluri cu tot.
O sută de ani mai tîrziu,
se schimbă polii şi sexul, garda, vitrinierii şi moda,
înţelesul privirii.
Un biciclist acrobat din inimă, plămîni, splină,
nervi, carne şi oase rănite,
se întoarce de la Maraton pe frînghia subţire a istoriei.
Pedalează…pedalează…Pierde sînge într-un fel prea uman?
Nimic nu-l opreşte. Pedalează…pedalează…
Cu ultimele puteri ar vrea să vestească triumful săgeţii în zbor,
urletul ţintei, victorioase înfrîngeri, dar n-are cui, n-are cui,
pedalează în gol printre oameni de paie, iubito.
( Din volumul „O sută de ani mai târziu”, în pregătire…)
IOAN VIȘTEA este poet și prozator, locuitor al unei capitale românești, Târgoviște (cum spune) și autorul Jurnalului de la Mahala…
1. De competenţa Afacerilor Interne
În salonul alb, brancardierii în alb aduceau dimineţile albe pe targă.
Mereu se găseau printre ele dimineţi grav rănite,
cu leziuni, cu tumori matinale ori abuzate în zori.
Nu mă plîngeam. Stăteam foarte bine cu producţia de hemoglobină.
Observaseră şi inspectorii sanitari – organele funcţionau ceas,
în parametrii lor naturali, ameninţînd stocul transfuziilor
cu o criză nemaivăzută de supraproducţie.
“Atenţie! ziceau. Băiatul ăsta o să explodeze într-o zi,
o să umple cearşafurile, o să împroaşte pereţii cu sînge!
Atenţie mare, n-ar fi exclus să arunce pavilionul în aer
cu presiunea lui arterială!” Însă, nimic nu ţîşnea
din preaplinul fiinţei mele, nimic nu ieşea la lumină
din antebraţ, din buricele degetelor, din artere –
nici mingi microscopice, nici globule de foc, nicii hematii de rugină,
nici măcar cheaguri. Nimic! Posibil, ceva, un blocaj neştiut
se-ntîmplase cu mine.
“E fier rău! E un element duşmănos!”
auzeam pe culoarele pustii, clar-obscure.
Mirosea persistent a cloroform în spital.
Se pregăteau să-mi aplice incizia, lovitura
care ar fi desfundat cunductele, robinetul.
Le ajunsese cuţitul răbdării la osul parietal.
Pînă şi-au dat seama, tîrziu,
că eram de competenţa Afacerilor Interne.
Vedeţi bine, sîngeram numai şi numai
pe dinăuntru!
2. Mi se întîmplă
Tot mai des, mi se-ntîmplă să dau semne de viaţă.
Cu vremea, detaliile se estompează, dispar.
Rămîn esenţele tari – miezul sub coaja perisabilă,
muguri fragezi în noduri, rînjetul sub canioane de riduri.
Respir, vînd, cumpăr, negociez, urlu,
mă ţin de trucuri, de fusta mamei, iubitei,
uit secolul şi de ce m-am născut,
port măşti, mai ales port măşti –
sperii trecătorii cu ele, concetăţenii de care mă frec
precum gămălia chibritului de catran,
în micul trafic de frontieră
dintre viaţă şi cine ştie ce altceva.
Ca astăzi. Bunăoară, ca astăzi, cînd la vederea
măştii mele de groază, de gură-cască,
o întreagă generaţie s-a născut prematur;
cîtiva preşcolari şi-au serbat pensionarea;
zăpada s-a retras să sfîrşească în munţi
ca o bătrînă tigroaică siberiană şi cînd,
refugiată în fundul grădinii, moartea,
oh, moartea, îmbrăcată în costum naţional, cu cosiţe,
împleteşte bucheţele de primăvară.
3. O sută de ani mai tîrziu
Strada suia pe scripeţi la cer împreună cu plopii.
Îi ştiam fără soţ, eram sigur de asta. Totuşi,
în aşteptarea ta care întîrziai cam de-un secol la întîlnire,
m-am apucat să-i înumăr. O dată, de două, de nouă ori. Hopa,
plopii nu-mi ieşeau la socoteală şi pace!
De fiecare dată se încăpăţînau să rămînă cu soţ.
Nu se poate! îmi ziceam. Să se fi strecurat o erată în peisaj, în biografie?
Fluieram a pagubă pentru că din oricare capăt al străzii înnumăram,
lumînările plopilor scuturat din coroane numai cifre rotunde, cu soţ.
Şi doar era strada ta, nu-ncăpea îndoială, dar schimbată cu totul.
Numai pietrele caldarîmului rămăseseră aceleaşi,
şi plopii, plopii care mă trădau fără remuşcări, fără jenă,
de parcă aţi fi fost fraţi de cruce…
Era un cartier vesel. Muncitoresc şi drăguţ. Cu pomi văruiţi proaspăt.
Cu muşcate în cutii de conserve, cîini răi în spărturile gardurilor.
Cu pisici costelive în streşini, cu macaturi aerisite pe sîrmă.
Prin respiraţia toamnei auzeam voci, auzeam muzici.
Muzici, marşuri înălţătoare, fanfare, asurzitoare alămuri.
Un copil recita cu fereastra deschisă o poezie tîmpită:
“Dă-mi tăticule şi mie,
o lopată şi-o mistrie.
Cu mînuţele-astea două,
să clădesc o ţară nouă!”
Altul striga cît îl ţinea gura de tare: “Înainte! Înainte!
Pînă la victoria finală! Tot înainte!”, dar unde înainte, am vrut să întreb,
căci toate drumurile ricoşau de curbura Carpaţilor,
dar care victorie căci tocmai biruisem la Plevna…
Priveam în lungul străzii – nici urmă de tine.
Nu, nu-mi veneai, nu-mi veneai, nu apăreai de niciunde, dragostea mea.
Ai fi putut să auzi vocea zdrahoanei de după gard:
“Măi, vedeţi că e unul dubios în drum. Săracul,
pesemne c-a rătăcit busola, minţile, veacul,
pe strada noastră roş-galben-albastră!”
Ai fi văzut clipa cînd mi-a trîntit poarta în nas
şi-am tresărit speriat, m-am ridicat în capul oaselor lac de sudoare,
treaz, năuc şi confuz, o sută de ani mai tîrziu!
4. Despre rezistenţa mecanică a lucrurilor
Se lăsase o linişte grea în muzeu.
Puteai să o pipăi, să o tai cu cuţitul,
să o iei la pachet în bagajul de mînă.
Şi curatorul cu privirile Sfinxului, rezemat de vitrină:
“În sala asta, despre piele e vorba.
Despre piele şi nemuritoarele ei calităţi.
La prima vedere ai zice că e un pergament
preţios şi fragil, o filă de incunabulă veche.
Adevărat, se pliază în evantaie la încheieturi, pe gît şi-n obraji;
se toceşte în coate, foşneşte, sfîrîie, cîteodată erupe;
pete maronii, cicatrici scot la iveală, cu vremea,
continente noi în derivă, arhipelaguri ale serenităţii,
dar, în principiu, se tăbăceşte uşor, ţine la tăvăleală,
e maleabilă şi ductilă…
Priviţi! Priviţi aceste abajoare filigranate din piele de om,
fineţea acestor coperţi de albume,
aceste splendide geamantane din piele de om
cu încuietori delicate din acelaşi material!
Apropiaţi-vă! Apropiaţi-vă!
Sub ţesutul rigid, mai susură, se mai aud capilarele!”
5. Printre oameni de paie
O sută de ani mai tîrziu,
cerul se prăbuşeşte-n penumbra salcîmilor, iată,
stele din inox cad cu o gravitaţie nouă;
lumina înfloreşte-n pămînt violete de Parma din hîrtii creponate;
gara cu acari vinovaţi şi drezine albastre
a fugit într-o noapte pe şine cu creneluri cu tot.
O sută de ani mai tîrziu,
se schimbă polii şi sexul, garda, vitrinierii şi moda,
înţelesul privirii.
Un biciclist acrobat din inimă, plămîni, splină,
nervi, carne şi oase rănite,
se întoarce de la Maraton pe frînghia subţire a istoriei.
Pedalează…pedalează…Pierde sînge într-un fel prea uman?
Nimic nu-l opreşte. Pedalează…pedalează…
Cu ultimele puteri ar vrea să vestească triumful săgeţii în zbor,
urletul ţintei, victorioase înfrîngeri, dar n-are cui, n-are cui,
pedalează în gol printre oameni de paie, iubito.
( Din volumul „O sută de ani mai târziu”, în pregătire…)
IOAN VIȘTEA este poet și prozator, locuitor al unei capitale românești, Târgoviște (cum spune) și autorul Jurnalului de la Mahala…
Citeşte şi
ROMAN FOILETON – Ionuț CRISTACHE; NERO, BRAC GERMAN, episodul 17 ( ultimul) …
LECȚIA DE ZBOR – Ioana PIOARU; ce să-i faci / așa e jocul…
CULTURA URBANĂ – Pompiliu ALEXANDRU ; Justificări comuniste…
CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE – Mihaela MARIN; Marea simulariadă…
REFLECȚII MINORE – Alexandru IACOB; Două sărbători ale iubirii…
CONEXIUNI – Ştefan POPESCU; Fragmentarium…
COSMOSUL DIN NOI – Ioan N. RADU; Oamenii de ieri ai Târgoviștei…
STRATEGII DE DISTANȚARE – Petre STOICA; Gânduri răzlețe…
CULTURĂ ȘI ISTORIE – Radu STATE; Târgoviștea anului 1917…
ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI – Constantin VAENI; Opinii critice?
CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI – Teodor Constantin BÂRSAN; Visul american și coșmarul corporat…
PLIMBĂRI BUCUREȘTENE – Cătălina CRISTACHE; Ilina și crema de ciocolată…
TERAPII ÎNGÂNDURATE – Ioan VIȘTEA; Invazia melcilor…
LA BORTA RECE – Radu PĂRPĂUȚĂ ; Alte lame de cuțit…
SUBSTITUIRI, confesiuni americane, episodul 5 – Dana NEACȘU…
JI-PISME DE SÂMBĂTĂ – Puiu JIPA; Zece altfel de poeme…
MELANCOLII – Constanța POPESCU; Prima noapte…
JUNIORI DE CARABELLA – Marius Alexandru DINCĂ ; Sunt ceea ce iubesc…
CORESPONDENȚE SUBIECTIVE – Erica OPREA ; Pictura, tăcerea minții…
AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ – Puiu JIPA; România, plai de dormi..
PRIETENI LA CULTURA DE SÂMBĂTĂ – Lavinia Georgiana OPRESCU; Un suspin…
Facebook
WhatsApp
TikTok
