PLIMBĂRI BUCUREȘTENE- Cătălina CRISTACHE: Ilina și crema de ciocolată

Ilina era o fetiță necăjită. Toți copiii știau că mama ei e femeie de serviciu și nu se purtau frumos cu ea. Nici la învățătură nu era prea bună, nici prieteni nu avea, deși era un copil ca toți ceilalți. Avea uniforma curată, avea caiete și cărți la fel ca toți ceilalți, își făcea lecțiile și venea la școală ca orice copil. Ba mai avea și un păr creț și asta îi dădea un aspect rebel, de copil-cu-care-nimeni-nu-vrea-să-fie-prieten. Nici pentru mine nu era altceva decât Ilina – ce nume ciudat –  și mama ei era femeie de serviciu. Erau vremuri grele, cu lipsuri de tot felul și, chiar dacă noi, copiii, nu le trăiam la amploarea lor reală, puteam totuși să apreciem calitatea unei gume Baltazar sau Turbo, a ciocolatelor chinezești cu miere și a câtor alte lucruri care acum s-au pierdut în timpurile acelea colorate. Îmi amintesc că un băiat, coleg de clasă, aducea uneori la școală dulciuri nemaivăzute, rechizite pe care noi, ceilalți copii, le puteam doar admira și invidia. Tatăl lui era șofer de tir.

Tot pe vremea aceea, bunica mea care locuia în vestul țării și făcea des drumuri în fosta Iugoslavie – la sârbi, cum spuneam noi – îmi trimitea des felurite haine, încălțăminte și, mai ales, dulciuri. Îmi amintesc de prima mea pereche de adidași, Puma, cu scai. Am fost cel mai fericit copil când i-am primit, deși eram bolnavă de pojar, am purtat adidașii prin casă, vreo două săptămâni, amânând astfel bucuria etalării lor în lume, premeditând-o cumva. Sau cizmulițele negre, cu fundițe, sau papucii roz cu toc, sau balerinii bej din piele… Orice pachet trimis de bunica mea era un motiv de bucurie încă dinainte de a-l deschide, simpla priveliște a cutiei legată cu sfoară, adresa noastră scrisă cu pixul pe pânza albă, clădirea poștei de la gară, toate formează o amintire plăcută în care mai trăiește un dram din adrenalina de atunci.

De departe, vedeta pachetelor trimise de bunica mea erau niște cutiuțe cu cremă de ciocolată, unele simple, altele în două culori, cu ciocolată albă și neagră, mai mari, mai mici, cu linguriță de plastic atașată sau nu. Pentru mine erau deliciul suprem. Mama nu îmi dădea voie să le iau la școală, să nu le fac poftă celorlalți copii, dar probabil că îi povestisem mamei despre colega mea, Ilina, pentru că ea m-a sfătuit să îi duc într-o zi o cutiuță de cremă. Nu îmi mai amintesc reacția ei atunci când i-am dăruit-o, nici nu contează.

Mama e profesoară. Nu a condiționat niciodată notarea elevilor de cadourile primite și nici nu ar fi avut cum să o facă. Mama a predat istoria unor copii care se asemănau, majoritatea, Ilinei. Cu toate astea, mama venea acasă adeseori cu brațele pline de flori, la început de an școlar sau de 8 martie. În ultimii zece ani, florile s-au împuținat, chiar au dispărut, mama, în schimb, a dus din ce în ce mai des haine, cărți și uneori și mâncare copiilor despre care știa ea că au lipsuri. Ca ea sunt mulți alți profesori, sunt sigură, dar despre ei se vorbește mult mai puțin decât despre cei care pretind bani și cadouri de la elevi. Mai mult decât marginalizați, profesorii sunt blamați pentru comportamentele deformate ale generației actuale. Copiii au note prea mari? Profesorii sunt de vină, pentru că nu îi evaluează obiectiv. Au note prea mici? Sunt nedreptățiți, fiindcă profesorii nu au primit cadourile cerute. Fug de acasă? E tot vina profesorilor, a sistemului educațional, a orelor de religie din școală, a duhovnicului, a altcuiva.

Mama Ilinei era femeie de serviciu, dar printre părinții generațiilor de azi sunt, cu siguranță și oameni cu studii superioare, chiar dacă asta e puțin relevant. Educația nu începe și nici nu se termină în mediul instituționalizat. Responsabilitatea nu e unilaterală, responsabilizarea la fel. Nici profesorii, nici părinții nu sunt toți la fel și mi-ar plăcea să nu mai aud acuzații la adresa profesorilor din partea unor părinți care fac prea puțin pentru copiii lor, care cred că școala poate crea un sistem de referință perfect, în timp ce ei, acasă, sunt total nepăsători și nu le oferă propriilor copii un model.

Uneori mă întreb ce s-a ales de Ilina. Sunt sigură că i-a plăcut crema de ciocolată.

CĂTĂLINA  CRISTACHE  este absolventă de limbi moderne, la Universitatea București, a terminat un master la SNSPA și, mai ales, CARABELLA târgovișteană…

Citeşte şi

ROMAN  FOILETON –  Ionuț  CRISTACHE;  NERO, BRAC  GERMAN, episodul 17 (  ultimul) …

LECȚIA  DE  ZBOR  –  Ioana  PIOARU; ce să-i faci /  așa e jocul…

CULTURA  URBANĂ – Pompiliu  ALEXANDRU ; Justificări  comuniste…

CULTURĂ  ȘI  EDUCAȚIE –  Mihaela  MARIN; Marea  simulariadă…

REFLECȚII  MINORE  –  Alexandru  IACOB; Două sărbători ale iubirii…

CONEXIUNI –  Ştefan  POPESCU; Fragmentarium…

COSMOSUL  DIN  NOI  –  Ioan N. RADU; Oamenii de ieri  ai  Târgoviștei…

STRATEGII  DE  DISTANȚARE –  Petre  STOICA; Gânduri  răzlețe…

CULTURĂ  ȘI  ISTORIE – Radu  STATE; Târgoviștea anului 1917…

ÎN  CALEA  LUPILOR  DE  IERI  ȘI  DE  AZI – Constantin  VAENI; Opinii  critice?

CULTURA  LA  MARGINEA  ȘOSELEI  –  Teodor Constantin  BÂRSAN; Visul american și coșmarul corporat…

TERAPII  ÎNGÂNDURATE  –  Ioan  VIȘTEA; Invazia  melcilor…

LA BORTA  RECE – Radu  PĂRPĂUȚĂ ;  Alte  lame  de  cuțit…

SUBSTITUIRI, confesiuni americane, episodul 5  – Dana  NEACȘU…

JI-PISME  DE  SÂMBĂTĂ  –  Puiu  JIPA;  Zece  altfel  de  poeme…

MELANCOLII  –  Constanța  POPESCU;  Prima  noapte…

RAFTUL  CU  POEME  –  Ioan  VIȘTEA; Dintr-un volum în pregătire…

JUNIORI  DE  CARABELLA  –  Marius  Alexandru  DINCĂ ;  Sunt ceea ce iubesc…

CORESPONDENȚE  SUBIECTIVE  –  Erica  OPREA ;  Pictura, tăcerea minții…

PICĂTURA  CHINEZEASCĂ…

AȘA  O  LIPSĂ  DE  INCULTURĂ  –  Puiu  JIPA; România, plai de dormi..

PRIETENI  LA  CULTURA  DE  SÂMBĂTĂ  –  Lavinia  Georgiana  OPRESCU;  Un  suspin…