L-am descoperit pe Bela Tarr. Un pic cam târziu, spre rușinea mea: după doi ani de la lansarea unui film despre care a declarat că e ultimul pe care îl face („A torinói ló” – Calul din Torino) pentru că a spus deja tot ce avea de spus și n-are sens să se repete.
În toate interviurile pe care le-am văzut sau citit, Bela Tarr pare complet exasperat de întrebările care i se pun și aproape niciodată nu răspunde înainte de a corecta întrebarea, ceea ce îl face să pară arogant, chiar dacă nu e vina lui că i se pun întrebări tâmpite. De fapt, la prima vedere unele întrebări par chiar gândite și sofisticate, dar reacțiile regizorului dovedesc că persoana care le pune nu prea a priceput despre ce e vorba. Sau cel puțin așa vrea Bela Tarr să ne facă să credem. Ce-i drept, filmele lui sunt departe de a fi ușor de înțeles; asta în cazul în care admitem că trebuie înțelese, mai degrabă decât simțite… sau pur și simplu trăite, fără alte comentarii, mentale ori verbale. (Problema e că n-ai cum să te abții de la comentarii! Iată, drept dovadă, acest articol pe care îl scriu deși știu că, cel puțin prin comparație cu forța operei lui Bela Tarr, nu face nici cât o ceapă degerată.)
Ce mi se pare ciudat este că, de multe ori, răspunsurile pe care le dă chiar el cu privire la filmele sale, în loc să lămurească lucrurile, mai mult adâncesc confuzia. Într-un fel, aceste răspunsuri ar putea fi luate drept o cheie de interpretare, dar pe de altă parte parcă ceva în ele sună fals, cel puțin în măsura în care contrazic experiența personală (în cazul meu). Întrebat, de pildă, de ce insistă atât de mult pe portetele personajelor sale, oferindu-le adesea minute întregi și cadre neîntrerupte în care camera nu face altceva decât fie să stea fixă sau să se rotească lent în jurul unui personaj care nu face mai nimic, fie să îl urmărească în timp ce merge (adesea înconjurat de imense peisaje dezolante care par să se întindă la nesfârșit, astfel că mersul însuși devine, paradoxal, static, ca pe bandă rulantă), Bela Tarr spune că în felul acesta își dezvoltă personajele, le arată evoluția. Într-adevăr, lăsând la o parte dimensiunea estetică a cadrelor respective, frumusețea lor usturătoare, m-am trezit încercând să intru în mintea personajelor, să-mi imaginez ce ar putea să gândească sau să simtă. Totuși, despre ce evoluție vorbește Bela Tarr?
Coerența stilului și a conținutului, preferința regizorului pentru imaginea alb-negru, colaborarea constantă cu același grup mic de artiști (regizoarea Agnes Hranitzky, scriitorul Laszlo Krasznahorkay, compozitorul Mihaly Vig), faptul că aceiași actori joacă în mai multe filme regizate de el sunt factori care influențează atât opera cât și receptarea: personajele și poveștile curg unele într-altele în mod halucinant, destinul unui personaj într-un film devine trecutul (sau viitorul) altui personaj jucat de același actor în alt film, deși între ele nu există nici o legătură aparentă. Renunțarea la culoare determină și ea un fel de dublu salt în timp: întâi, într-un trecut mai îndepărtat, prin referința culturală și nostalgia aproape fățișă pentru începuturile cinematografiei; apoi, prin anumite indicii (gecile de fâș ponosite, cizme de cauciuc pline de noroi, mașini etc.) lumea e ancorată într-un trecut recent. Totuși, făcând abstracție de aceste repere neglijabile, mai interesant este de remarcat că poveștile sunt de fapt scoase din timpul istoric: încărcate cu un fel de medievalism neguros, indeterminat, ca de basm, par că ar putea să se petreacă oricând, iar în acest sens, acele indicii sau ancore menționate mai sus funcționează și ca un salt în viitor. De fapt, ce vreau să spun este că îmbinarea diferitelor planuri temporale este semnul unei staze. Ori poate a mersului pe loc.
În filmele lui Bela Tarr, toate destinele sunt blocate, personajele nu privesc înainte ci în gol, lumea e un cerc închis, o pânză de păianjen, o capcană. Nu e vorba de nicio evoluție, comentariile regizorului sunt ele însele capcane menite să te rețină în lumea lui, să te oblige să revii, să revezi. Adevărul este că ai și de ce, și la ce să revii: dincolo de aceste (presupuse) șiretlicuri sau strategii auctoriale, filmele lui și ale colaboratorilor lui sunt, cel puțin pentru mine, cea mai mare, cea mai grozavă, formidabilă, incomparabilă, stupefiantă, de fapt cea mai nenumibilă descoperire din ultimii ani.
IOANA PIOARU este absolventă a Facultății de Arte Plastice a UNA – București, o tânără artistă de recunoaștere națională și europeană și, mai ales, absolventă de CARABELLA târgovișteană…
Citeşte şi
NERO, BRAC GERMAN, episodul 14 al romanului foileton scris de Ionuț CRISTACHE…
Alte lame de cuțit, cu domnul Radu PĂRPĂUȚĂ, în rubrica sa LA BORTA RECE…
SUBSTITUIRI, episodul al doilea din confesiunile americane ale doamnei Dana NEACȘU…
ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI, cu marele regizor Constantin VAENI…
PICĂTURA CHINEZEASCĂ, desigur…
Dana NEACȘU, din New York și AMERICA LA NOI ACASĂ…
RAFTUL CU PROZĂ SCURTĂ, cu domnul Ioan VIȘTEA…
MELANCOLII, cu doamna Constanța POPESCU…
Un scriitor de mare valoare, Octavian SOVIANY și rubrica lui SOVIANYSME…
JUNIORI DE CARABELLA, adică Marius Alexandru DINCĂ…
Alt JUNIOR DE CARABELLA, Daria Stemate…
Domnul profesor Alexandru IACOB și rubrica lui REFLECȚII MINORE…
Doctorul în filosofie Pompiliu ALEXANDRU, cu rubrica sa CULTURA URBANĂ…
AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ și marele actor Puiu JIPA…
CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI, cu sociologul Teodor Constantin BÂRSAN…
Doamna profesoară Mihaela MARIN și rubrica sa CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE…
ARTIFICII DE LÂNGĂ SERELE CU FLORI, cu doamna Mariana OPREA STATE…
Doctorul în istorie Radu STATE și rubrica lui CULTURĂ ȘI ISTORIE…
Doamna profesoară Alexandra VLADOVICI BÂRSAN și REFLECȚII PEDAGOGICE…
CULTURA GLOBALĂ, cu domnul Radu GEORGESCU…
CULTURA ONLINE, cu doctorul în filologie, profesorul Daniel TACHE…
Facebook
WhatsApp
TikTok
