Pe ultimele pagini ale publicației „Pavilion #16: Tactics for the Here and Now”, sunt prezentate biografiile artiștilor care au participat la cea de-a cincea ediție a Bucharest Biennale. Una din ele mi-a atras în mod deosebit atenția – cea a Marinei Albu. Iată cum sună un fragment: „Nu cred în biografii. Biografiile nu contează pentru mine. Deloc. Din ce oraș vii, unde lucrezi, dacă ai ascendenți-artiști-sau-ceva faimoși, cât de tânăr sau de bătrân ești, dacă universitatea la care ai studiat are profesori sau foști studenți cunoscuți (…). Nu contează câte expoziții ai avut și unde au fost, nu contează ce premii ai câștigat și la ce prețuri vinzi (…). Activez de câțiva ani în zona artei și încerc să ating nervi și să transmit tot ce pot prin asta” (în engleză în original*). Cât de sincer și de pertinent, nu? Și totuși este singura (dintre artiștii prezentați acolo, dar sunt sigură că e un caz destul de rar) care a avut curajul să spună ceva ce ar trebui să gândească oricine, oricând, în orice circumstanță.
Cei mai mulți dintre noi, ori de câte ori ni se cere, ba uneori chiar din proprie inițiativă, alegem să ne punem singuri fel și fel de etichete care să ne „decodeze” instantaneu în ochii celuilalt – un celălalt grăbit, ocupat, important, care trebuie să înțeleagă repede câte parale facem. Când nu ni le punem noi, le pun alții, din oficiu, că poate noi suntem mai grei de cap și n-am înțeles comanda. Una dintre aceste etichete este, după părerea mea, mai păcătoasă decât toate celelalte: eticheta identității naționale. Nu că aș avea vreo problemă în mod deosebit cu faptul că sunt româncă, nici vorbă de așa ceva. Dar am o problemă cu mentalitatea sau mecanismul din spatele nevoii de afirmare a identității naționale și care este cel mai probabil un efect al globalizării.
Azi nu ne mai place monotonia universalistă, geometrismul bauhaus și abstracțiile moderniste, griul și uniformizarea; astăzi vrem culoare, diversitate culturală, pluralism, exotism. Doar că astăzi se-ntâmplă să trăim într-o mare piață și într-o permanentă competiție, iar diversitatea asta nu e așaaaa de florile mărului și cum avem noi chef. Nu, totul trebuie simplificat, clișeizat, împachetat frumos și pus pe raft spre a fi capitalizat. Prețul multiculturalismului a fost (și încă mai este) punerea lumii in borcănele frumos și divers colorate, ușor recognoscibile. Și uite-așa am ajuns noi să fim dracula-nadia-ceaușescu (pentru cunoscători, se mai adaugă la rețetă maidanezi-hoți-menajere). Evident că nu prea ne place, noi am vrea mai degrabă ceva de genul decebal-poarta-creștinătății-brâncuși-micul-paris(?!)-deal-vale-leagănul-civilizației-miezul-universului, dar nu poți mereu să controlezi chestiile astea și oricum străinii ăștia sunt cam superficiali, n-ai cu cine să stai de vorbă… La o adică, nu-i chiar așa de rea nici povestea cu Dracula. Îmi amintesc scena din California Dreamin’, în care soldații americani primesc o porție de românism autentic sub forma unui spectacol burlesc („moment special de balet și dans”, cum e prezentat de un personaj din film) cu Dracula ițindu-se dintr-o ceață roz, urmat de câteva „românce frumoase” (am uitat să le pun și pe ele în rețetă). De fapt, tot filmul e construit în jurul unui pachet de stereotipuri tragicomice care ne vin în minte când încercăm să definim, mai mult sau mai puțin critic, românismul.
Că tot am ajuns pe teritoriul producției culturale aș vrea să notez că, din câte se pare, orice produs artistic românesc ce depășește granițele țării e condamnat, într-un fel sau altul, să reprezinte specificul național. De foarte multe ori, condamnarea o face chiar artistul (poate că în cazul acesta „condamnare” e un cuvânt cam dur), și am observat că e valabil mai ales pentru artiștii emigranți, nu numai români, care aleg să trateze în lucrările lor tema naționalității. Evident, nu e un lucru rău și în fond fiecare artist e liber să facă ce vrea; este cazul majorității filmelor din Noul Val Cinematografic Românesc. În alte situații însă, independent de intenția autorului, publicul (străin sau autohton) interpretează produsul artistic ca fiind reprezentativ pentru cultura din care provine, ca un fel de simptom al respectivului spațiu cultural. Ca atunci când cineva e diagnosticat cu o tulburare psihică oarecare, și orice ar face, oricât de banal, e văzut prin prisma „deranjamentului”: uite cum se uită cutărică în gol, nu degeaba a zis doctorul că e depresiv… Uite ce picturi triste face artistul acesta român. E din cauză că țara lui a fost 50 de ani sub comunism. Mistery solved! De-asta mi se pare salutară soluția Marinei Albu de a refuza să lase o etichetă să vorbească înaintea ei. Pentru că asta face orice etichetă – trezește automat o serie de prejudecăți care fură startul, ți-o iau înainte, te transformă într-o caricatură și îți răpesc șansa de a-ți spune pur și simplu povestea TA, bună, rea, cum o fi. În loc să contezi ca individ, devii relevant doar în măsura în care ești emblematic pentru un anumit context cultural, ca o mascotă, ca un intermediar între acel context și un public oarecare.
Cel mai amuzant este atunci când nici artistul nu vrea neapărat să facă pe ambasadorul, nici publicul străin nu se mai uită la el prin fundul borcănelului cu eticheta „România”, DAR se trezește conștiința în dacul liber de acasă, care începe să se agite și să spumege prin spațiul virtual: păi bine domne, cu asta ne prezentăm noi în fața Lumii? Așa vrem noi să ne facem reclamă și să aducem investitori?? Cu limbajul ăsta trivial? Cu ponei roz? Cu filme cu pușcăriași? Păi câți oameni deștepți sunt în țara noastră… etc etc. Deci, orice ai face, nu scapi. Mintea și idealurile acestor cetățeni par a fi blocate undeva în secolul națiunilor când trebuia să dovedim lumii că noi, românii, suntem uniți în spirit, cuget și simțiri, credință, limbă, barză, varză, viezure. Deci merităm să avem o țară.
Părerea mea e că ar cam fi timpul să renunțăm la istericale și să ne relaxăm: vorbim cu toții aceeași limbă (unii mai bine, alții mai prost, dar în mare e aceeași. Gen), avem 18000 de biserici, Belu și Bitang sunt încă în viață, avem o țară, nu trebuie să mai demonstrăm nimic nimănui la capitolul ăsta. Cine vrea să știe ce e cu România pe lume n-are decât să caute pe Wikipedia. Nici unul din noi nu e mai dator decât altul să fie român și să facă lobby pentru România. Dacă, în loc să ne irosim energia cu idealuri naționaliste, ne-am concentra cu toții pe a fi Oameni, cu siguranță am avea mai mult de câștigat, și ca indivizi, și ca țară.
*http://pavilionmagazine.org/download/pavilion_16.pdf (pagina 99 din 107 în pdf)
IOANA PIOARU este absolventă a Facultății de Arte Plastice a UNA – București, o tânără artistă de recunoaștere națională și europeană și, mai ales, absolventă de CARABELLA târgovișteană…
Citeşte şi
CIUCLARISME, o rubrică nouă, cu jurnalistul și omul de radio Bogdan CIUCLARU…
COLAJE SENTIMENTALE, din gândirea profundă a facebook-ului…
PICĂTURA CHINEZEASCĂ, despre ispitele românești…
DOSARELE CDS; cum văd EI țara atât de ispititoare, ROMÂNIA…
DEBUT, tânăra prozatoare Daria STEMATE, clasa a X-a E, Carabella…
STRATEGII DE DISTANȚARE, cu domnul profesor Petrică STOICA…
PRIMITE PRIN POȘTA… ELECTRONICĂ…
CULTURA ECONOMICĂ și doctorul în economie Bogdan CERNAT…
Doamna Constanța POPESCU și MELANCOLIILE ei…
ARTIFICII DE LÂNGĂ SERELE CU FLORI, cu doamna Mariana OPREA STATE…
Doctorul în istorie Radu STATE și rubrica sa CULTURĂ ȘI ISTORIE…
CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE, cu doamna profesoară Mihaela MARIN…
CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI, cu Teodor Constantin BÂRSAN…
STUDENȚEȘTI, cu domnișoara Alexandra MOCANU…
AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ, rubrica săptămânală a unui mare actor, Puiu JIPA…
.Domnul profesor Daniel TACHE, doctor în filologie, cu rubrica sa CULTURA ONLINE…
Facebook
WhatsApp
TikTok
Buna Ioana,
ma numesc Bogdan.
Imi place articolul tau. Mi-a declansat cateva ganduri interesante pentru mine si am cateva observatii personale.
– Eu locuiesc de 2 ani in afara tarii si am contact cu alti romani, in majoritate muncitori. Am observat la ei dar si la mine, cel putin temporar (sa zic dupa vreo cateva saptamani de locuit aici) un fel de reactie sa ii zicem patriotica. Deodata uiti de lucrurile pe care le criticai in Romania si simti brusc nevoia sa te mandresti cu deosebirea ta fata de oamenii de aici. Eu cred ca este o reactie defensiva. Esti singur intr-un loc strain, unde oamenii vorbesc intr-o alta limba. Uneori cand ei vorbesc repede si nu reusesti sa intelegi ce zic ai cateodata impresia ca se amuza pe seama ta si de multe ori in sinea ta iti spui (cel putin eu mi-am zis) „Eu stiu si lumea aia de acolo, si ma descurc si aici. Voi v-ati descurca acolo? Habar n-aveti!”. E o reactie de oameni nesiguri pe ei dar vreau doar sa zic, ca am observat asta la mine si la alti romani pe care ii vad aici. Mie parca mi-a trecut dar vad la unii oameni care locuiesc de multi ani aici o continuare a acestei reactii.
– legat de problema care apare in arta cand vorbim de aspectul national al unei exprimari, mie mi-a placut un citat din Jackson Pollock (cel putin cred ca el a zis asta, cand a fost intrebat daca arta lui e „americana”). El zicea, parafrazand (ca nu imi aduc aminte exact) ca sa vorbesti de o arta nationala e o greseala pentru ca e ca si cum ai spune ca exista o matematica americana sau una asiatica. M-am gandit de ce eu consider unele exprimari (cum ar fi muzica populara de exemplu) ca fiind „de acolo” ca fiind legat de pamantul ala. Imi dau seama totusi ca la un nivel eu sunt incarcat cu unele clisee despre orice loc si astfel cand intr-un film care se petrece in Serbia, coloana sonora este muzica populara sarbeasca, pentru ca am cliseele astea eu o resimt ca o armonie. Armonia poate folosi sau nu intr-o exprimare, cred. Depinde ce vrei sa faci. Iar armonia se poate obtine si prin contrast. Adica ma gandesc ca poti face un film in Paris pe muzica japoneza daca dozezi si compui bine filmul respectiv. Si tocmai contradictia poate aduce un plus. Alta data si coordonarea unor clisee poate folosi pentru a concentra atentia pe altceva intr-o exprimare. Cred ca pana la urma specificul national e o idee superficiala pentru ca natura umana e mult mai profunda si pana la urma conteaza calitatea actului artistic care se poate folosi sau nu de clisee daca nu servesc unui scop in sine. Adica ma gandesc ca si folosirea cliseelor poate fi un procedeu artistic daca slujeste unui scop mai profund, unui comentariu despre altceva.
– Cred ca am scris destul de mult si pe alocuri am divagat de la subiect. Imi cer scuze, dar in mare vroiam sa impartasesc sirul de ganduri pe care mi le-a declansat articolul. Imi place forma in care ai scris si simplitatea exprimarii. Cel putin pe mine m-a prins. Cred ca e evident din raspunsul meu.