În fiecare zi mă întreb ce sens are să îmi pierd timpul încercând să fac artă și nu reușesc să ajung prea departe, nici cu făcutul, nici cu răspunsul la întrebare. Nu mă pot hotărî dacă e mai bine să iubesc arta sau să o urăsc, așa că îmi duc viața de artist pendulând între cele două extreme și vâjâind prin gama de sentimente pe care acestea o subîntind. Cum am ajuns aici?
Totul a început când m-am lăsat sedusă de ceea ce oamenii numesc talent, și care mie mi se dăduse, chipurile, cu carul. Ciudată treabă e talentul ăsta! Unii zic că e de la doamnedoamne, alții că ar fi moștenire genetică, alții că l-am cules de pe tava aia cu chestii, care ți se întinde când împlinești un an și „ți se taie moțul” – un mini bâlci fermecat, un fel de auto-ursitoare (se mai practică oare? Eu am luat un stilou și o ascuțitoare în formă de televizor și de atunci mamaie Dida, săraca, tot așteaptă să mă vadă la TV și când colo eu ascut la creioane. Ce ți-e și cu destinul ăsta!) (De fapt, sinceră să fiu, nu mai ascut creioane de mult – mi-am luat unul mecanic care mă scutește de mizerie – dar am zis și eu așa, că suna bine și artistic). Unde rămăsesem? Așa deci – talent. De la vârsta de doi ani am început să umplu cu talent toate hârtiile, caietele și cărțile care îmi picau în mână. Eu aș numi asta, mai degrabă, exercițiu. Cred că orice persoană care ar începe să mâzgălească în continuu de la doi ani, ar ajunge mai devreme sau mai târziu la niște… rezultate, doar că majoritatea copiilor/oamenilor preferă să își ocupe timpul cu altceva. De exemplu, interacționând unii cu alții în diverse feluri. Eu una, nu prea m-am priceput la asta, motiv pentru care la șase ani i-am rugat pe ai mei să mă retragă de la grădiniță, întrucât nivelul de interacțiune la care eram obligată să particip acolo depășea cu mult limita mea de suportabilitate. Ca urmare, am avut la dispoziție un an întreg, înainte de a merge la școală, în care să mai scot niște talent din mine, ceea ce am și făcut, cu mare bucurie. În acel an, probabil cel mai perfect din viața mea, am avut două împliniri: 1. doamna Ionescu, profesoara de desen de la Clubul Copiilor din Pucioasa [pe care n-o să o uit niciodată fiindcă mi-a dat o dată nota 9 (nouă) la un desen pe motiv că am folosit prea mult negru] mi-a organizat o expoziție personală, și 2. am câștigat un urs oribil de pluș și nouă (9) napolitane identice la Țara lui Piticot, prima și ultima dată când am iubit-o pe Andreea Marin fiindcă a extras scrisoarea mea dintr-un lădoi mare, și mi-a arătat și desenul la TV (din păcate mamaie Dida n-a fost pe fază, dar oricum nu cred că ar fi fost satisfăcută).
Apoi în timpul liceului, după o lungă perioadă de negare în care am încercat să mă conving că desenul e doar prosteală fără rost, m-am hotărât să mai dau totuși o șansă talentului, mai mult fiindcă mi se părea că am prea mult timp liber, decât dintr-o dorință arzătoare de a pune iar mâna pe ascuțitoarea fatidică, și m-am înscris la Școala Populară de Arte din Târgoviște. Level up! Timp de trei ani de zile, profesorul Mihai Șerbănescu mi-a spus că după liceu trebuie MUSAI să mă înscriu la Facultatea de Arte din București, și timp de trei ani de zile eu am zis că NU, aducând diverse argumente de om mare, responsabil și înțelept. Evident, nu pe dl. Șerbănescu trebuia să îl conving, ci pe mine însămi și, fiind o persoană foarte greu de convins, n-am reușit decât pe jumătate: m-am hotărât să merg la cursurile pe care Universitatea de Arte le organiza în vară pentru cei care voiau să dea admitere; da’ mai mult așa, ca să iau pulsul, să văd cu ce se mănâncă, vorba ceea. Oricum, după ani de zile în care toată lumea îmi băgase în cap că sunt cea mai talentată și cea mai tare din parcare, nu-mi făceam probleme că n-aș intra, în caz că, Doamne ferește, m-aș fi hotărât să încerc.
Bineînțeles că înfumurarea mea fără margini urma să aibă o mare surpriză. Nu numai că nu eram cea mai tare din parcare, dar, după părerea domnilor îndrumătoripregătitori de la UNArte, NIMENI nu era tare în această nouă parcare, ba mai mult, în cazul în care cineva, vreodată, crezuse că a fost tare în vreo parcare din lumea largă a jalnicei arte preuniversitare, trebuia să uite de asta cât mai repede dacă voia să aibă vreo șansă la admitere. Șoc și groază. Mai ales pentru cei veniți de la licee de artă, mult mai buni (mai talentați?) și mai bine pregătiți decât mine, persoane care, pe bună dreptate, țineau la ce învățaseră până atunci de la profesorii lor și care acum trebuiau să își închipuie că ultimii patru/opt ani din devenirea lor artistică fie nu au existat, fie au fost o rătăcire jenantă și regretabilă. Norocul meu că nu știam mai nimic, deci n-aveam ce să uit. Problema a fost însă că această neașteptată provocare mi-a aburit mințile și m-a deviat de la traseu: în loc să privesc „milităria” artistică de la UNArte cu scepticism, am luat-o în serios și m-am trezit înrolată. Iar asta, în loc să mă sperie, m-a bucurat atât de tare încât am uitat de toate planurile anterioare și uite-așa am apucat seducătoarea cale a artei fără să am habar în ce mă bag.
Îmi amintesc ceva ce profesorul meu de atelier, Ovidiu Croitoru, ne-a spus încă din anul întâi: „foarte puțini dintre voi vor ajunge să facă artă, așa că, pentru orice eventualitate, puneți mâna și învățați MESERIE, ca să nu veniți apoi la mine să vă plângeți că nu v-a folosit facultatea la nimic”. Pe moment, m-a cam enervat, nu știu exact de ce; dar apoi, cum nu aveam nici un fel de așteptări și nici cea mai vagă idee ce aș putea să fac, după absolvire, cu o diplomă de artist grafician, m-am gândit că poate n-ar fi rău să-i urmez sfatul.
Și, după cinci ani de zile de artă instituționalizată, m-am trezit om mare. Dar nu mare ca ăia despre care înveți la istoria artei. Mare, adică ori plătitor de taxe, ori muritor de foame. Iar această disjuncție radicală și deloc atrăgătoare nu se prea potrivea cu imaginea artiștilor în lumea cărora se presupunea că aș fi intrat – superstarurile care umplu marile galerii, muzeele și bienalele din toată lumea și la al căror statut aspiră și băloșează toți micii absolvenți de arte care nu se mulțumesc doar să aibă o MESERIE, adică inclusiv eu.
Atunci mi-am dat seama că, furată de fel și fel de teme de atelier, tehnici noi, examene, cursuri și seminarii, filme, expoziții, vernisaje și prezentări de artiști, nu m-am gândit niciodată, cu adevărat, la artă în sine, la ce este ea și ce se presupune că ar trebui să facă pe lume. Și, mai grav, nu m-am gândit niciodată că e posibil ca ceea ce fac eu și mulți, mulți alții să NU fie artă, ci meserie, meșteșug, o marfă ca oricare alta, care însă în unele cazuri e suficient de supraevaluată încât să pară că ar fi mai mult de atât. Unde e de fapt arta, în toată ciulamaua care a ajuns să fie numită artă? (Oare sunt prea radicală când pun întrebarea asta?) Și apoi, așa cum este ea împachetată în școli și facultăți, în cursuri și manuale, în muzee și galerii, pare atât de clară și de evidentă, atât de simplu de înțeles încât uiți să te întrebi ce rost are. De ce e nevoie să existe și cum a ajuns să aibă acest statut de dumnezeime umflată cu pompa? Cum e posibil ca o lucrare de artă, oricare ar fi aceasta și oricine ar semna-o, să valoreze zeci și chiar sute de milioane de dolari? Cum e posibil ca, în plină recesiune, piața de artă nu numai să nu cadă ca toate celelalte, dar să fie mai înfloritoare ca niciodată? Al cui paravan rușinos a devenit astăzi ceea ce se cheamă high-end art?
Veți spune, poate, că ar fi mai bine să îmi văd de treaba mea fără să mă uit în ograda vecinului, că dacă am de spus ceva cu adevărat important și valoros, voi primi recunoașterea cuvenită mai devreme sau mai târziu. Dar ce înseamnă „să ai de spus ceva important” în artă, astăzi? Și la urma urmei, când „vecinul” e o catastrofă gen Chevron – știu că pare că n-ar avea legătură, dar are –, de ce să nu mă uit în ograda lui și de ce să nu îi spun că e mârlan, dacă ceea ce face mă afectează direct? De ce să stau cu nasul pe sus, ca și cum amestecul în aceste probleme „lumești” ar fi o meschinărie sub demnitatea mea, de ce să nu critic felul în care sunt administrate fondurile culturale, când eu nu mai știu cum să mă împart între artă, job și completat kilometri de formulare pentru granturi și finanțări care să mă ajute să fac niște proiecte cu care să nu îmi fie jenă, știind în timp ce le completez că vor fi refuzate pentru că „nu sunt posibilități” și „cererea e mare”, în vreme ce toate galeriile, fundațiile culturale, finanțatorii, colecționarii etc, pompează bani în aceiași foarte puțini artiști care nu mișcă un deget în timp ce armata lor de asistenți anonimi muncesc la niște lucrări absolut irelevante pentru lumea în care trăim, lucrări ce vor fi sau au fost deja vândute pentru niște sume absolut grețoase? Și acum, dacă tot am intrat în jocul ăsta dement, de ce să stau nepăsătoare când devine din ce în ce mai evident că acel 1% din economie are un corespondent ce-i seamănă leit în lumea artei?
Nu pot să scot arta din contextul mai larg al restului lumii. După părerea mea, arta care se retrage din real izolându-se într-un turn de fildeș este din start falimentară, nimic mai mult decât terapie ieftină. Iar cea care se aliază cu un sistem corupt și îi cântă în strună, e incalificabilă, chiar dacă, la momentul actual, din zona aceasta sunt recrutați cei mai mulți artiști de succes. Poate că am așteptări prea mărețe (și nerealiste) de la artă, cumva am pretenția ca ea „să facă diferența”, însă fără să părăsească realitatea și problemele ei, fără să o abandoneze. Știu că repet idei pe care le-am mai spus; într-un fel, aștept de la artă (și de la mine) ceea ce politica a demonstrat că nu e în stare sau nu vrea să facă.
IOANA PIOARU este absolventă a Facultății de Arte Plastice a UNA – București, o tânără artistă de recunoaștere națională și europeană și, mai ales, absolventă de CARABELLA târgovișteană…
Citeşte şi
ROMAN FOILETON – Ionuț CRISTACHE; NERO, BRAC GERMAN, episodul 17 ( ultimul) …
CULTURA URBANĂ – Pompiliu ALEXANDRU ; Justificări comuniste…
CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE – Mihaela MARIN; Marea simulariadă…
REFLECȚII MINORE – Alexandru IACOB; Două sărbători ale iubirii…
CONEXIUNI – Ştefan POPESCU; Fragmentarium…
COSMOSUL DIN NOI – Ioan N. RADU; Oamenii de ieri ai Târgoviștei…
STRATEGII DE DISTANȚARE – Petre STOICA; Gânduri răzlețe…
CULTURĂ ȘI ISTORIE – Radu STATE; Târgoviștea anului 1917…
ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI – Constantin VAENI; Opinii critice?
CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI – Teodor Constantin BÂRSAN; Visul american și coșmarul corporat…
PLIMBĂRI BUCUREȘTENE – Cătălina CRISTACHE; Ilina și crema de ciocolată…
TERAPII ÎNGÂNDURATE – Ioan VIȘTEA; Invazia melcilor…
LA BORTA RECE – Radu PĂRPĂUȚĂ ; Alte lame de cuțit…
SUBSTITUIRI, confesiuni americane, episodul 5 – Dana NEACȘU…
JI-PISME DE SÂMBĂTĂ – Puiu JIPA; Zece altfel de poeme…
MELANCOLII – Constanța POPESCU; Prima noapte…
RAFTUL CU POEME – Ioan VIȘTEA; Dintr-un volum în pregătire…
JUNIORI DE CARABELLA – Marius Alexandru DINCĂ ; Sunt ceea ce iubesc…
CORESPONDENȚE SUBIECTIVE – Erica OPREA ; Pictura, tăcerea minții…
AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ – Puiu JIPA; România, plai de dormi..
PRIETENI LA CULTURA DE SÂMBĂTĂ – Lavinia Georgiana OPRESCU; Un suspin…
Facebook
WhatsApp
TikTok
