LA BORTA RECE – Radu PĂRPĂUȚĂ: ALTE LAME DE CUȚIT

                                                                   1.Zbor cu berze

Venise uliul şi luase o găină din ogradă, pe Bogheta. O luase în gheare şi o dusese.

– Vaai! plesni din palme bunica. Tocmai pe Bogheta!

– Ţi-am zis să nu le mai dai drumu’ în grădină. Cacu-i norocu’ lui! zise bunicul roşu la faţă.

La ultimele vorbe ale bunicului, Claudiţa ştia ca urmează cele ale bunicii: „Fii atent cum te exprimi în faţa copilului”. Chiar aşa şi zise:

– Fii atent cum te exprimi în faţa copilului!

Dar bunicul dădu din mâna şi intră în casă: la televizor, să asculte ştirile. Acolo tot aşa zicea, după ce asculta ştirile: “Cacu-i norocul lor de hoţi şi de golani, care-o umplut ţara românească”. Şi urma aceeaşi replică a bunicii.

Insă acum Claudiţa nu era atentă la vorba bunicului. Ea nu văzuse uliul. Auzise doar cârâitul găinii, care apoi amuţise brusc, şi un fâlfâit de aripi. Iar umbra aripilor a trecut peste Claudiţa. Fetiţa se gândi, se gândi, dar nu spuse la nimeni la ce se gândi. Intră după bunicul, care lovea cu pumnul în televizor.

– Iar nu merge magea? se interesă Claudiţa.

– Iar nu merge imaginea, o corectă zâmbind bunicul.

– Bunicule, uliul poate ridica o fetiţă?

– Nu, nu poate.

– Dar doi ulii?

– Nici doi.

– Dar zece? zise Claudiţa ultimul număr până la care ştia să numere.

– Poate ca zece ulii da, dar nu zboară zece ulii împreună. Uliul e pasăre cam singură şi rea.

– E rea-rea?

– Reaaa! Rupe găina.

– Şi pe fetiţă?

– Şiii… Scoate ochii la fetiţă.

Claudiţa ieşi afară, întinzând buza de jos înainte: era necăjită ca atunci când a durut-o în gât şi a trebuit să sugă nişte pastile scârboase. Mai scârboase decât caca din veceu. Afară, în adierea aerului, n-o strângeau camerele şi putea să se înalţe cu gândul mai uşor.

Claudiţa voia să zboare, şi visul ei, adus din casă afară, parcă era mai vis. Problema era că nu avea aripi. Pâna şi caii se întâmplă să aibă aripi, văzuse ea într-o carte, dar oamenii n-au. Numai îngerii Oamenii nu se pot urca pe iacobaş (Claudiţa se învăţase să spună „iacobaş” la acoperiş, de când meşterul Iacobaş lucrase la acoperiş, iar bunica o trimitea “la Iacobaş” să-l cheme la masă) şi de-acolo să-şi dea drumul în jos şi să zboare. “Cad pe pământ şi se fac zob”, îi spusese bunicul. Dar bunica ştia mai multe ca bunicul, ea era învăţătoare ( “învaţă pe copii”, îi spusese Claudiţei demult-demult mămica). Bunica ştia că pe calul cu aripi îl cheamă Pegas. Ca bicicleta ruginită a bunicului. Dacă te sui pe calul ăsta, poţi zbura peste mări şi ţări. „Pegasul e ca şi calul lui Harap Alb?” „Da, ca şi calul lui Harap Alb”, îi zisese bunica, minunându-se de asocierea făcută de fetiţă. Claudiţa se gândise să-l transforme pe Suru, calul lor din grajd. Nişte jăratic găseşte ea, nu-i vorbă. Poate să ia jăratic când face bunicul rachiu în cazanul cel cu prune puturoase. Dar de unde să ia frâul cel fermecat, cu care să-l pocnească în cap pe calul jigărit şi să-l prefacă în cal frumos, cu aripi înfoiate? Claudiţa i-a dus lui Suru în grajd nişte brânză Feta din frigider şi nişte ciocolăţele (ba chiar era hotărâtă să strângă doi ani toate ciocolaţelele primite şi să le dea calului), dar degeaba: Suru nu se prefăcuse în Pegas.

Nici cu vrăbiile de sub streaşina casei nu a fost chip să zboare. Dacă ar fi fost cât o buburuză, Claudiţa s-ar fi putut piti între aripile lor. S-a gândit să se dea de trei ori peste cap şi să se prefacă într-o buburuză. A făcut ea trei tumbe, cu ocazia asta şi-a murdărit rochiţa şi a certat-o bunica, dar nu s-a micşorat deloc. Asta din cauză că nu ştia formula magică, pe care trebuia să o spună odată cu tumbele. Plus că bunicul i-a spus că, dacă se face buburuză, vrăbiuţa o ciuguleşte şi o duce la puişorul ei s-o mănânce. Atunci se gândi Claudiţa cât de greu trebuie să fie să fii buburuză! Şi s-a apucat să strângă buburuzele într-o cutiuţă, ca să le apere, dar nu a găsit prea multe.

***

Era toamnă. Când a văzut şirurile de berze pe cer, Claudiţei i s-a învolburat un simţământ cald în inimă: va zbura cu berzele. Din acea zi a început să pună mâncare berzelor pe pervaz: coji de pâine, boabe de porumb, câte-o bomboană. A doua zi dimineaţa nu mai era nimic. De bună seamă că berzele veneau noaptea şi ciuguleau tot. Vedeau că Claudiţa le iubeşte şi le dă pâna şi dropsurile ei preferate, cele de ananas. Apoi fetiţa întrebă:

– Bunicule, da’ în Italia sunt munţi?

– Sunt.

– Mari?

– Mari… şi mai micuţi.

– Da’ poţi să zbori peste ei?

– Cu avionul.

– Dar dacă eşti pasăre?

– Dacă eşti pasăre… peste Marea Adriatică.

– Da’ e cald acolo?

– În Italia e cald, îşi epuiză bunicul cunoştinţele de geografie. „Vasazică nu trebuie să-mi iau caciuliţa de lână. Nici ciorapeii cei groşi cu dunguliţă”, gândi Claudiţa.

…Şi dimineaţă, Claudiţa se sculă devreme şi îşi aduse aminte brusc de gândul care i se înfiripase ieri în minte: se va urca pe iacobaş şi va aştepta să treacă berzele s-o ia. Are să se roage de ele, are să plângă tare-tare şi au s-o ia.

Coborâ din pat, se îmbrăcă singură pe întuneric, îşi luă câteva dropsuri, să aibă pe drum. Plus că îşi pusese de ieri în buzunarul de la rochiţă, fără s-o vadă bunicii, o felie de pâine cu o bucată de caşcaval. Ieşi din cameră pe nesimţite, să nu-i trezească pe bunici. Mai greu era cu uşa de la hol, care scârţâia. Dar, ştia ea o “mişchirie”: dacă o trăgea tare şi brusc, nu scârţâia. Apoi Claudiţa răsuflă din greu: urma scara de la pod – din fier, vopsită în verde, cu şapte trepte. Cu urechile bubuind, ţinându-se lipită de scară, apucă treaptă după treaptă şi urcă. Ştia că nu trebuie să se uite în jos şi nu se uită… În sfârşit, e în pod! Pe urmă trecu prin întunericul podului până la ferestruica de pe acoperiş. Se temea să nu se încurce în vreo pânză de păianjen. Tare îi era frică de păianjeni! Dar nu se încurcă. Ieşi prin ferestruică şi începu să urce în patru labe pe ţiglele ude. O dureau genunchii, dar strânse din dinţi şi merse mai departe. O bură o acoperi cu o pânză uşoară. Nu-i era chiar frig. Şi oricum, mergea în ţările calde. Se ridică pe iacobaş până sus-sus. Se aşeză cu spatele rezemat de horn.

Era ceaţă. Se vedeau doar casele din jur. Mai departe nu se vedea decât o învolburare albă. Se temea că n-or s-o vadă berzele. Dar veni în zbor o vrăbiuţă şi se aşeză chiar pe horn. Sucindu-şi căpşorul, se uita cînd cu un ochi, când cu celălalt la Claudiţa. Piscui şi zbură. „S-a dus să le spună la berze: Uite, aşteaptă Claudiţa”, gândi bucuroasă. Claudiţa era obosită, tare-tare obosită: „Am să închid ochii. Când am să-i deschid, o să fie numai berze în jur”…

Şi Claudiţa vede cum o barză mare se lasă pe iacobaş. Bătu din aripi, bâţâi din cap şi clămpăni:

– Tu eşti Claudiţa? şi îi întinse aripa.

– Da, zise Claudiţa, şi strânse aripa berzei cu două degete în semn de salut.

– Acuma, că ne-am salutat – zise barza – hai să zburăm.

Şi o apucă deodată cu ciocul de gulerul rochiţei şi începu s-o urce în aer. Claudiţa simţi o durere la gât, acolo unde barza o apucase cu ciocul:

– Vai, mă doare! Şi mi-e frică! zise Claudiţa.

– Nu trebuie să-ţi fie frică.

Veniră şi alte berze şi o apucară cu ciocul de rochiţă. O înţepa şi o durea tot corpul, dar ştia că trebuie să rabde. Să rabde! Să rabde! Claudiţa se uită în jos şi văzu iacobaşul casei bunicilor.

– Să nu mă scăpaţi! zise speriată.

– Nu te scăpăm, nu te scăpăm!, păcăne din plisc berzele.

Claudiţa se uită în jos şi vede printre nori albi drumuri şerpuite, grădini parcă trase cu linia şi case foarte mici. Vede oameni ca nişte păpuşi mici, care se uitau în sus, ţinând mâna streaşină la ochi. Apoi zboară lin peste Marea Adriatică, care licăreşte albastră-albastră… Apoi se aude fâlfâitul berzelor: obosit, greoi. Claudiţei îi ţiuie urechile şi o doare în piept. Bubuie ceva şi mai apucă să audă un glas:

– Vai, cade!

Claudiţa deschide ochii şi îl vede pe bunicul. Cocoşat, gâfâind, urcă pe acoperiş. În urma lui cad ţiglele cu zgomot. Claudiţa se ridică.

– Nu te mişca, nu te mişca, ţipă bunicul.

– Da’ vreau la mămica! strigă şi Claudiţa cu un sughiţ de plâns, speriată de ţipătul bunicului.

– Stai aşa! Nu te mişca!

– Vreau la mămica în Italia.

– Bine-bine. O să vină mămica, o să vină.

– De ce nu mai vine mămica din Italia?

Plânge. Bunicul se apropie şi o prinde în braţe. Miroase a tutun şi a proaspăt bărbierit şi a haine jilave. Coboară încet cu fetiţa strânsă la piept şi zice cu glas schimbat, de parcă un dop i se pusese în gât.

– Cacu-i norocu’ ei de treabă! zice.

Dar bunica nu-l ceartă de data asta. E jos şi îşi frânge mâinile, iar din ochi îi curg lacrimi. O ia pe Claudiţa în braţe din braţele bunicului. Bunicul răsufla din greu şi zice cu glas tremurat:

– Aşa nu se mai poate. Diseară dăm telefon la mă-sa: să vină acasă.

– Hai în casă, că plouă.

Încă sughiţând de plâns, cu buza de jos înainte, Claudiţa bolmojeşte cu încăpăţânare ostenită:

– De ce nu vine mămica? De ce nu vine mămica?

Apoi, înainte de a intra în casă, mai aruncă o privire spre cerul cretă murdară: berzele nu erau nicăieri.

 

 

                                                     2.O dimineaţă cosmopolită

Îmi amintesc cum o dată primul ministru Boc a făcut cadouri miniştrilor săi numai lucruri româneşti. Voia astfel să dea pildă românilor să cumpere numai produse româneşti ca o „măsură anticriză”. Vai, ce bine, mi-am zis, aşa trebuie să procedăm. De-a lungul anilor astfel de apeluri au mai existat: dinspre politică şi presă. Îmi amintesc de un articol minunat al lui Florea Ioncioaia în care milita foarte convingător tot pentru cumpărarea de produse româneşti şi, implicit, pentru ajutorarea economiei naţionale. Era scris bine articolul, nemţeşte, am rămas dezamăgit puţin cînd am aflat că Florea e moldovean. Vreo sămînţă de neamţ, pierdută după bătăliile de Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, tot trebuie să aibă el, m-am gîndit, ca orice român fără încredere în viţa naţională.

Totuşi, nu trebuie să fii vreun economist de talia lui Daniel Dăianu sau Theodor Stolojan, ca să pricepi că românul cumpără produsul mai ieftin, iar acesta nu este cel românesc de cele mai multe ori. Dincolo de acest adevăr, eu constat însă altceva. Aproape tot ce mă înconjoară, mă împresoară, mă încercuieşte şi în final mă cucereşte nu este românesc.

Să luăm o dimineaţă oarecare…

Cînd mă trezesc, îmi scot pijamalele galbene, chinezeşti, care din fabricaţie put a petrol, mirosind astfel şi după a şaptea spălare, şi îmbrac nişte pantaloni scurţi din Cehia şi un tricou Mens-World, făcut, probabil, la mîna a treia de indieni, thailandezi sau aşa ceva. Îmi fac o cafea braziliană (vorba vine) filtru la maşina Rowenta, produsă de Victronic-Germania. Fireşte, cafeaua e amestecată şi ambalată nemţeşte. Aş fi vrut să-mi fac şi o limonadă din lămîi venite din Azerbaidjan, însă robotul de bucătărie Philadelphia, produs de Zhejang-China, e defect.

Apoi, la îndemnul mamei, cum că „ne mănîncă gîndacii iştia”, iau vermorelul nou-nouţ elveţian (am aruncat dracului hleabul franţuzesc de pe la 1912, cumpărat cu ajutor de la stat de bunicul meu, ca să stropească via împotriva manei) şi stropesc cartofii împotriva gîndacului de Colorado din Colorado. Scula din ţara cantoanelor lui Federer pulverizează minunat, praful albicios din Ucraina topit („dizolvat” pentru cei mai culţi) în apă omoară gîndacii americani ca pe muşte, mai ceva cum ne-au lichidat ei la Ialta şi Malta. Babele spun că, în urma atîtor stropiri, barabulele nu mai au acelaşi gust ca altădată. Le cred!

După aceea mă bărbieresc cu o lamă Wilkinson făcută cadou de fiu-meu din Italia. La plecare i-am îndesat şi eu în geantă două borcane cu gem de căpşuni (de-ale noastre, nu din cele aduse din Turcia, care se chiflicesc ca rahatul de pisică şi nu poţi face gem din ele cît îi hăul) şi i-am examinat lucrurile dinăuntru – toate străine!

Pe urmă deschid frigiderul multinaţional (motorul de colo, aparatura de colo, carcasa de dincolo) să caut ceva de mîncare. Am aşa: o cutie cu margarină President, Bourgbarre-France (scrie pe ea „unt semigras”, al naibii franţujii ăştia, la ei totul e aproximativ, „semi” sau „demi” : semieşec, semiimbecil, demisec, demi…virgină ) unt elveţian, peşte congelat norvegian (6 lei, crapul de Dunăre e 14 lei), banane aduse cu viteza lui Usain Bolt direct din Jamaica (2,5 lei, iar merele noastre de Voineşti 4,5 lei), salam cu dioxină adus(ă) din Irlanda, murături bulgăreşti murate direct la Kozlodui. În bucătărie tot aşa: drojdie turcească, Delikat importat şi distribuit de o firmă din Rep. Moldova, fasole albă cu bobul mic din China, usturoi tot din China, melcişori fusilli (Italia), o cutie de Whiskas, pe care scrie în româneşte, în sîrbeşte, în bulgăreşte, în polonă, în turceşte, în slovenă, în macedoneană, probabil produs fabricat pentru amărăştenii din Est. De cînd mănîncă Whiskas, motanul meu Anghel Catran nu mai face „miau”, ci „mao”, de aceea mă gîndesc că „bombonelele” or fi chinezeşti.

Îmi vine chef de-o mămăligă. Pentru asta am la dispoziţie mălaiul extra produs în Ungaria.Na! fraţi români! Al nostru este numai tiocul de hîrtie în care este ambalat, la Berceni. Aprind aragazul nemţesc cu chibrite din India, pun apa (slavă Domnului, asta-i românească – deocamdată!), nu uit să pun sare gemă „groasă” din Ucraina şi… tot aşa.

Cînd e gata, ies la masa de sub salcie şi mănînc mămăligă cu brînză italiană (formagi grattugiati, Grana Padano) pe fondul sonor al urletelor, chipurile bizantine, din microfonul Bisericii din apropiere. Nu-i nimic, tot n-am fost eu în concediu: îmi închipui că mă aflu pe malul Bosforului şi ascult muiezinii din minarete chemînd credincioşii la geamie: Lia-illiaha il- Allahu Muhammad Rasul Ulla!

În acest timp îmi fac planul pe ziua în curs. Mai întîi o să merg să-mi iau pîine. Deschid teşchereaua făcută în Lituania, dar – shit! – îmi scapă imprecaţia strămoşească: nu mai am nici un chior de money. Nu-i nimic, mă împrumut la prietenul meu venit din Grecia. Mai întîi voi lucra cîteva ore pe computerul american la traducerea mea rusească. După aceea voi călători cu autobuzul german, luat la mîna adoua, da’ bun pentru noi, ca să merg la banca cu capital francez, ca să-mi rezolv problemele pecuniare. Dar să nu uit să mă întorc acasă la timp, ca să văd ce face Porumboiu. Nu fiul, care face filme bune, dar pînă nu-s luate în seamă pe Sena sau pe Riviera, nu-s socotite bune pe Dîmboviţa, ci tatăl. „Plăieşii” tatălui, cum îi alintă presa, aduşi de prin Africa sau Brazilia au un meci important. Mă ogoiesc ştiind că şi garda personală a Măritului Ştefan era formată din nemţălăi. După ce-mi voi termina treburile cu banca, am să merg la o terasă să beau o bere (străină, fireşte). Voi sta între tineri vorbind romgleza şi voi asculta la maximum de decibeli muzică anglo-saxonă, cîntată de zeii lor zgomotoşi. Şi mă cuprinde un frison de însingurare, cum zice prietenul meu Viorel Ilişoi într-un articol: „Numai eu sînt român în casa asta construită de muncitori chinezi. Şi nici asta nu-i sigur, fiindcă domnul Neagu Djuvara susţine că aş fi cuman.”

*

Cu mulţi ani în urmă, în vremea comunistă, a rulat la noi un film indian de mare succes: Vagabondul de Raj Kapoor. S-au îndoit barele de protecţie din faţa ghişeului de la cinema Republica, de cît s-au împins doritorii de bilete. Cu traista-n băţ, îmbrăcat ca un pui de bogdaproste, vagabondul porneşte în lungul drumului şi cîntă cu inconştienţa sărăciei celebrul cîntec Mera huta he japani – Pantofii (papucii) japonezi, melodie cîntată apoi la noi de extraordinara Naarghita, care, mi se pare , anul acesta a împlinit 70 de ani.

Refrenul cîntecului, într-o traducere aproximativă (îmi aparţine) sună cam aşa:

Nădragii – lînă englezească

Boneta e curat rusească

Pantofii – made in Japan

Doar sufletu-i de indian.

Mă întreb dacă în mămăliga asta cosmpolită, prost mestecată, mai rămîne loc de „suflet de român”. Cu alte cuvinte, în stratigrafia profundă a neamului, în ultima încăpere a inimii, nu a intrat cumva ce are să trunchieze drumul vieţii noastre? Nu cumva ne împuţinăm pe zi ce trece? Oare nu ne împuţinăm în acele „locuri cetluite”, chiar şi în acea topografie a ascunsului de care vorbea Andrei Scrima în „Timpului rugului aprins”?

                                                     

                                                          3.Cînd veneau din război

Într-o anumită împrejurare, despre care n-are rost să vorbesc aici, mi-a venit în minte un şuvoi de poveşti, pe care le ştiu încă din copilărie de la mama mea, de la alte neamuri…

„Cînd au venit Jănică (tatăl meu) şi Mihai (fratele tatei, unchiul meu) din război – zicea tanti Aneta -, vai, am stat toată noaptea, am plîns, am povestit şi-am cîntat”. Tata şi cu nenea Mihai mai aveau un kilometru pînă acasă, dar ei au rămas la „moşul” (unchiul) lor Mitriţă, unde erau mai multe fete şi mai mulţi băieţi, verişorii lor, printre care si Aneta. Toţi aveau în jur de douăzeci de ani. Rămînerea lor aici trebuie pusă, probabil, şi pe seama indiferenţei nebune a vîrstei, aşa cum, de pildă, Ionuţ Jder, cînd se întoarce acasă după călătoria cu primejdii în Imperiul Otoman, trece întîi pe la cai, după aceea pe la mamă. Nu exista televizor pe atunci, ca să stea ţintuiţi lînga el. Au plîns, au povestit şi-au cîntat. Tata avea un glas frumos, cum avea şi mama (cum s-a făcut că eu şi sora-mea sîntem afoni?), la fel si nenea Mihai, ştiau versurile la o mulţime de cîntece, cam ca toţi oamenii de pe atunci, care, pare-mi-se, erau mai emotivi, mai sentimentali.

Cînd tata şi nenea Mihai s-a întîmplat să vină deodată din război, mătuşa Melania, sora lor, a fugit de-acasă, că oricum ar fi alungat-o, fiindcă le „făcuse neamul de ruşine”. Mătuşa Melania era, cum se spunea, „rea de muscă”, „nu se putea ţine”, îmi explică cei vechi. Fusese o „raucă”, alt cuvînt de pe atunci, care la biserică se spune „desfrînată”. Mătuşa se măritase, bărbatul plecase pe front, iar ea s-a dovedit o adevarată „internaţionalistă” – s-a culcat în lipsa lui cu tot felul de soldaţi în trecere prin sat: români, nemţi şi ruşi după aceea. Aşa că mătuşa Melania a fugit de-acasă şi a stat ani buni într-un bordei cu o ţigancă, una Irina.

Ei, dar tata si fraţii lui au fost fericiţi că s-au întors întregi! Alţii veneau din război betegi sau nu mai veneau deloc. Sosea acasa cîte-o scrisoare oficială, în care erau anunţaţi părintii ori soţia că fiul ori soţul a murit eroic pentru „Ţara, Neam şi Rege”. Femeile erau înspăimîntate de Ghiţa Iacob „poştarul”, cînd acesta se oprea la poartă: „Mario, ai o scrisoare, da’ nu te teme, că nu-i cu vulturi”. Pe scrisorile oficiale ale Ministerului de Război era o ştampilă mare, neagră, cu nişte vulturi. Cînd venea o scrisoare „cu vulturi”, însemna că iarăşi va fi jale în vreo casă.

Alţii veneau betegi, cum spuneam, ca să nu mai pomenim de rănile din suflet. Nenea Sandu a venit mai tîrziu. De fapt, l-a găsit soţia lui, frumoasa tanti Rusanda, într-un spital din Iaşi. L-a adus acasă cu o căruţă. Avea piciorul drept tăiat mai sus de genunchi, iar el nu se hotăra saă vină singur acasă. Era un ghiduş de felul lui nenea Sandu! Aşa fusese şi ca flăcău şi o cucerise astfel pe tanti Rusanda, una din cele mai frumoase fete din sat, aşa rămăsese şi acum. De pildă, cînd voia să spună ceva într-un grup de oameni, folosea o formulă precum: „Domnule comandant, permiteţi să raportez?”. Statea în ogradă, sub nuc, pe o saltea adusă de tanti Rusanda. Mîngîia cîinele, se juca cu răţuştele, bocănea cu cîrja în pămînt şi îşi examina piciorul ciung. Tanti Rusanda trebăluia prin bucatăria de vara şi plîngea. „De ce plîngi, Rusanda? Las’ ca-i să vezi c-o să-mi crească piciorul la loc. Cum creşte coada la şopîrle”, şi rîdea. „Da’ nu de asta plîng – zicea, dorind să-l menajeze, Rusanda – lasă fum soba, de asta plîng”. Altadată el i-a zis: „Nu ţi-i silă de mine, ştii tu… noaptea?” „N-am încotro, Sandule” i-a răspuns ea cu năduf.

Nenea Petrache, soţul mătuşii Melania, a venit din război, mai bine zis din prizonierat, de-abia prin ’54 (sau chiar ’56, nu ştiu exact). Căzuse prizonier la Cotu Donului. Povestea că a scos cărbuni din mina „Borba za ugoli”, a lucrat la un terasament de cale ferată în taiga, a mîncat „kartoşki” degerate şi a dormit o vreme pe gheaţă. A adus-o pe Melania acasa, după ce s-a rugat de tata şi de fraţii tatei s-o ierte. După aceea şi-au făcut casă chiar în vîrful dealului, sub pădure. Eu si Dănuţ, vecinul meu, eram cam singurii copii care ajungeam cu uratul pîna la ei. Mătuşa Melania ne dădea, oho, o sută de lei şi un pahar de vin. „Ce dai vin la copchii? Eşti nebună, fa, Melanie, fa!”, îi reproşa nenea Petrache. Matuşa Melania era, într-adevar, cam sărită de pe fix. Ştiu multe poveşti cu ea. Însă se cam temea de tata, care îi spunea în zeflemea „Brigulina”, dupa numele unei vestite curve de pe atunci. Dar cînd se certa cu bărbatu-său, Melania venea la tata să-i împace: „Mai Jănică, vină şi vorbeşte cu Petrache, că tu nu eşti aşa nebun ca noi iştialalţi”, îl linguşea mătuşa..

Ei, „cotigentul” lor, au venit din război şi îşi făceau planuri mari: să facă avere, să cumpere pămînt, să-şi facă copiii mai „domni”. Dar sloganul „Pentru Ţara, Neam şi Rege” a căzut. Regele a fost alungat, Ţara şi Neamul au fost hăcuite. Au venit comuniştii şi le-au luat şi pămînturile. „Nu, măi Jănică – îi spunea nenea Sandu şchiopul lui tata, care era ingrijorat că vine colhozul – o să fie bine la colhoz, ai să vezi. Acolo n-o sa munceşti ca tine, un ţăran prost, de dimineaţa pînă seara. O să lucrezi numa’ opt ore”. „Ei, şi pe urmă?” zicea tata. „Pe urma vii acasă şi te despăducheşti”.

Cei mai mulţi, care odinioară veneau cu planuri mari din război, nu mai sînt. Între sania cu boi, care transporta barbar mortul prin praful verii si computerul de azi nu sînt decît vreo 60-70 de ani. Între blidul mare, din care întindeau mămăliga toţi membrii familiei, ca în vestita scenă din Moromeţii, şi frigiderul obligatoriu din fiecare casă pare o distanţă incredibilă. Dar oamenii aceştia, despre care am povestit cîteva frînturi (şi cîte ar mai fi!), sînt cei din care ne tragem cei mai mulţi dintre noi.

RADU PĂRPĂUȚĂ este moldovean din Iași, a tradus peste 50 de cărți, este un prozator talentat și un mare iubitor de Ion CREANGĂ…

Citeşte şi

ROMAN  FOILETON –  Ionuț  CRISTACHE;  NERO, BRAC  GERMAN, episodul 17 (  ultimul) …

LECȚIA  DE  ZBOR  –  Ioana  PIOARU; ce să-i faci /  așa e jocul…

CULTURA  URBANĂ – Pompiliu  ALEXANDRU ; Justificări  comuniste…

CULTURĂ  ȘI  EDUCAȚIE –  Mihaela  MARIN; Marea  simulariadă…

REFLECȚII  MINORE  –  Alexandru  IACOB; Două sărbători ale iubirii…

CONEXIUNI –  Ştefan  POPESCU; Fragmentarium…

COSMOSUL  DIN  NOI  –  Ioan N. RADU; Oamenii de ieri  ai  Târgoviștei…

STRATEGII  DE  DISTANȚARE –  Petre  STOICA; Gânduri  răzlețe…

CULTURĂ  ȘI  ISTORIE – Radu  STATE; Târgoviștea anului 1917…

ÎN  CALEA  LUPILOR  DE  IERI  ȘI  DE  AZI – Constantin  VAENI; Opinii  critice?

CULTURA  LA  MARGINEA  ȘOSELEI  –  Teodor Constantin  BÂRSAN; Visul american și coșmarul corporat…

PLIMBĂRI  BUCUREȘTENE –  Cătălina  CRISTACHE; Ilina  și  crema  de  ciocolată…

TERAPII  ÎNGÂNDURATE  –  Ioan  VIȘTEA; Invazia  melcilor…

SUBSTITUIRI, confesiuni americane, episodul 5  – Dana  NEACȘU…

JI-PISME  DE  SÂMBĂTĂ  –  Puiu  JIPA;  Zece  altfel  de  poeme…

MELANCOLII  –  Constanța  POPESCU;  Prima  noapte…

RAFTUL  CU  POEME  –  Ioan  VIȘTEA; Dintr-un volum în pregătire…

JUNIORI  DE  CARABELLA  –  Marius  Alexandru  DINCĂ ;  Sunt ceea ce iubesc…

CORESPONDENȚE  SUBIECTIVE  –  Erica  OPREA ;  Pictura, tăcerea minții…

PICĂTURA  CHINEZEASCĂ…

AȘA  O  LIPSĂ  DE  INCULTURĂ  –  Puiu  JIPA; România, plai de dormi..

PRIETENI  LA  CULTURA  DE  SÂMBĂTĂ  –  Lavinia  Georgiana  OPRESCU;  Un  suspin…