Momentul de pauză, de câteva săptămâni în care nu am reușit să mai scriu/scriem nimic, vine pe fondul unei lehamite de a reanima cuvântul care cândva avea o anumită putere. În toate teoriile comunicării se vorbește despre puterea cuvintelor, despre cât de mult poți acționa prin cuvânt etc. Ori astăzi nu mai vedem nimic din toate acestea.
Cuvântul a intrat în hibernare, nu mai provoacă nicio reacție, decât una de revoltă interioară pentru cei mai practici indivizi. Adică, aplicăm fundamental proverbul: câinii latră, ursul trece. Este dezarmant să vezi că orice cuvânt scris sau rostit nu trezește nimic și nicăieri – nicio reacție extravertită – nici măcar pentru rostitor. Cuvântul ajunge doar într-o ureche oarecare și rămâne fixat în creierul destinatarului fără să-i provoace nicio reacție care să-l pună în mișcare. Doar fermentează în acel creier, formând nori etilici care amorțesc sufletul aflat într-o imobilitate stranie. Vibrăm cu toții doar în interior.
Suntem o națiune introvertită complet. Refulăm, alegem închiderea în sine, exteriorul ne sperie cumplit, ne este frică să vorbim, iar cei care au trecut peste această frică nu fac altceva decât poate un și mai mare rău că vorbesc, deoarece cuvintele lor macină și mai mult interiorul celorlalți. Doar interiorul! Oricum, nimeni nu face nimic. Nu defulăm tensiunea cuvintelor acumulată. Urlăm că „așa nu se mai poate!”, „ajunge cu hoția!”, „vrem sânge!” „la pușcarie cu Statul mafiot!” și multe altele, dar nu dorim să realizăm că aceste îndemnuri și nemulțumiri nu servesc la nimic atât timp cât cuvântul nu declanșează o acțiune concertă și mai ales adaptată situației. Adică în rarele ocazii în care acționăm cumva, ori suntem prea violenți și nu ar fi trebuit, irosindu-ne energia, ori prea pasivi când ar trebui să punem mâna pe bici, cerând civilizat un „respect” inexistent.
Am învățat prost valorile civilizatorii venite pe cale occidentală. Iar Occidentul s-a prins destul de târziu că românul nu face parte din acest punct de vedere din Europa. Pornind de la englezul practic care a teoretizat forța limbajului în titlul How to do things with words (J. Austin) iar de la un aspect al limbajului ajungând, prin extindere, o valoare a civilizației europene care stă pe acest principiu, adică pe cel care spune că a spune înseamnă a face, ajungem la românul care separă aceste domenii nespus de tare. Suntem cu gura mare (inclusiv acest articol urlă cuvintele!), jignim, milităm, susținem, lăudăm, ne plângem, iar după acest streep-tease lingvistic și intelectual ne așezăm frumușel în fotoliu și bem o cafea să ne tragem sufletul după atâta efort. Apoi continuăm să mergem la serviciu a doua zi, pentru a câștiga bătaia de joc din toate punctele de vedere, iar seara iar clamăm cât de insuportabilă este viața în țara minunată, prin vreo cârciumă, cu amicii.
Ceea ce vorbele spun, pentru român, faptele contrazic. Sau, mai exact spus, suntem visceral impregnați de principiul: una spui, alta faci! Mașinăria lingvistică este complet stricată. Băgăm fructe și legume pe un capăt al ei și obținem cuie de lemn pe alt capăt. ne sunt operații care merg ca unse. Normal, acestea țin de această operație introvertă, introspectivă. Limba îngurgitează faptele și evenimentele. Vedem cât de bine spunem lucrurilor pe nume, în schimb nu reușim să construim ceva, să acționăm conform cuvintelor. Cum a apărut această problemă? Care este estența ei? Consider că
Descrierea faptelor, comentarea lor, analizarea, sintetizarea, clasificarea fundamentul acestui fenomen care aparține psihologiei sociale naționale vine dintr-o direcție mai puțin așteptată. Este vorba despre o secularizare a mitului valorilor ideale.
Formula aceasta savantă spune de fapt că basmul românesc este uitat, mort. Adică ideea arhetipală cuprinsă în mituri, basme, precepte etice, eroi, se află într-o fază de pasivitate absolută, stagnantă. Ordinea în care am dat această serie – mit, basm, valoare etică ideală și erou – exprimă o trecere de la introversie spre extroversie. Mitul și basmul aparțin unui complex care obligă adultul și copilul să se orienteze spre Sine, spre procesarea interioară a unor conținuturi afective sau cognitive. Valoarea etică și eroul exprimă dimensiunea extravertă, cea care îndeamnă pe individ spre acțiune. O valoare etică nu are niciun fundament atât timp cât ea nu încearcă să capete și o funcție actantă, pragmatică – adică să fie pusă în practică. Iar eroul este individul-model care pune aceste idei în practică într- un mod exemplar. S-ar părea că nord-americanii și asiaticii (japonezii în mod special) sunt într-o continuă formare de eroi. America și Japonia devin fabrici de eroi; de super- eroi, așa cum apar ei cultural vorbind (în literatură, benzi desenate, cinematografie).
Europa nu poate să țină pasul cu această explozie de eroi din aceste spații. Iar România aproape trebuie să înceapă să își inventeze sau să reanime pe acești eroi. Aici pare că toți eroii au murit. Dar care este mecanismul psihologic care leagă aceast super-erou de psihologia negativistă a românilor? Care este fiziologia acestui fenomen social și cum s-a ajuns la formele patologice pe care le vedem astăzi la noi. Cum spuneam, suntem totuși apți să vedem, să identificăm boala de care suferim – adică avem un aparat critic care funcționează în mare măsură. Știm cum ar trebui să ne comportăm, deși în practică facem contrariul. Suntem așadar în cazul păcătosului despre care vorbea Sf. Augustin: orice păcătos știe că păcătuiește și are idee despre cum ar fi trebuit să facă lucrurile, chiar dacă el nu face acest lucru. Dar cum este posibil acest lucru? Avem valorile pozitive încrustate în codul genetic? Nu trebuie să învățăm a fi buni și a acționa în anumite feluri care să fie conforme cu valorile autentice pozitive? S-ar părea că așa stau lucrurile. Dar nu vorbim despre un înăscut în sens biologic. Este vorba despre un fel de a priori socio-cultural.
Biserica, valorile sociale laice ne plasează într-un anumit spațiu (fie el și mioritic) în care aceste valori sunt proiectate și la care aderăm chiar în momentele în care le refuzăm. Batman aduce la sediul poliției un infractor, după care acesta pleacă. Astfel de exemple găsim la tot pasul și în forme mai puțin „amuzante” decât acesta. S-a ajuns așadar la un maxim de punere în practică, lucru care în istorie s-a mai petrecut de atâtea ori. Valoarea morală a dictat în orientarea acțiunii individului deghizat în Batman. Eroul este imitat iar acest lucru reprezintă esența unei bune puneri în echilibru între idee și fapt, între cuvânt și acțiunea la care trimite respectivul cuvânt. Există o psihanaliză a valorii așa cum există o dinamică a acestora. Vorbim despre un complex valoric în același sens în care vorbim despre un complex oedipian. Ori sub un asfel de complex ne aflăm noi ca națiune. Ce înseamnă acest lucru mai exact? Din punct de vedere psihanalitic nu avem cum să scăpăm de complexele acestea. Au o funcție patologică în momentul în care un singur complex pune stăpânire pe noi ca indivizi, sau în cazul macro social, pe un întreg grup.
Când americanul zilelor noastre stă sub frica unei amenințări exterioare nedefinite – pe care o numește terorism – devine obsedat de acest lucru și acest lucru îl conduce spre un complex care pune stăpânire pe întreaga ființă, căpătând accente patologice. O conduită pshică individuală sau socială normală este aceea în care suntem dominați de mai multe complexe. Energia acestora se distribuie uniform și nu ajunge să subjuge individul sau
Este interesant să vezi cum în SUA zilelor noastre un individ îmbrăcat în societatea în ansamblul ei. A te crampona pe o singură valoare devine un factor perturbator. Ori acest lucru se pare că se întâmplă la noi, mai mult decât în alte părți.
Care ar fi această valoare care ne conduce spre aceste accente patologice? Nu trebuie să căutăm prea mult. Este vorba despre valoarea schimbului de bunuri. Adică este vorba despre mercantilism și bani! Schimbul, sub forma banului devine etalon pentru orice altă activitate umană. Totul se măsoară în această valoare, precum un psihotic care privește lumea sub o unică idee și o măsoară conform acesteia. Alienarea societății vine din ascuțirea acestui complex social. A ajuta pe aproape, a acționa imitând un erou care încarnează alte valori, a te dedica unui efort de înțelegere cultural, lecturând sau creând în acest spațiu, toate acestea devin secundare sau sunt judecate doar prin prisma complexului dominant, acela al banului. Ajungem astfel la un fel de autism social, de izolare și cădere în inacțiune, de sincopare și deteriorare a relației dintre limbaj și realitate. Una spui și alta faci, una exprimi, alta se înțelege, exact ca în cazul unui om bolnav mintal.
Nu este nevoie să mergem prea departe pentru a vedea exemple care să întărească această teorie. Alain Duhamel a făcut o psihanaliză a poporului francez, foarte interesantă, pornind de la modalitatea în care este văzut și interpretat eroul național exprimat în benzile desenate. Este vorba despre Asterix și Obelix (cartea lui Duhamel se numște chiar Le complexe dʼAstérix). Autorul merge până la Gargantua și Pantagruel – alți eroi care înfățișează pe Obelix, și până la rafinamentul culinar franțuzesc care are legătură cu aceste supra dimensionări culturale imaginare. Nord-americanul de asăzi prezintă la tot pasul acei super-eroi salvatori care au un simț al dreptății care se oglindește în plăcerea cu care ei prezintă ori de câte ori au ocazia acest spirit de justițiari fie ai întregii planete, fie în interior, când orice sală de tribunal este prezentată în cinematografie ca pe o sala de spactacol în care arta retorică se îmbină cu oarba încredere în Lege. O serie cinematografică de astăzi, Arrow, se joacă exact cu acest tip de erou justițiar. Problema fundamentală este aceea a limitelor dintre justiție și dreptate. A le confunda pe acestea două, duce la acțiuni ineficiente. Dilema eroului justițiar este tocmai aceasta: să acționez conform Legii (care poate fi chiar rea sau nedreaptă) sau să acționez conform Dreptății, dar încălcând anumite legi? Individul de rând nu are astfel de dileme. El merge de obicei pe calea cea mai simplă, aceea de a trage un maxim de profit cu un minim de efort. Este natural să fie așa. Când valoarea ideală – care necesită un efort susținut pentru a fi dusă la îndeplinire – este înlocuită cu mai simpla valoare empirică –cea a materiei, a simțurilor și a schimbului – este normal să te apropii de acțiunile care duc la punerea în practică a acestora. Când ne plângem fără încetare de ani de zile că televiziunile ne smintesc prin valorile, modelele (care devin așa ziși „eroi”), tipul de divertisment prezentate fără ca noi să nu ridicăm nici măcar un deget pentru a îndrepta lucrurile, oare ne aflăm în altă paradigmă decât aceasta prezentată aici? Educația este un proces dificil, care se face cu efort – ori a spune că televiziunea ne educă este deja prea mult. Explicația din partea Mass Media care spune că face această „educație” deoarece aceasta se cere, iar este un argument extrem de slab. Când ni se impuneau 2 ore de program la televizor înainte de ʼ89, nu aceasta era cererea. Avem o foame de cantitate din acest punct de vedere. Nimic despre calitate. Am trecut de la 2 ore la 24 de ore de program și vorbim despre educație sau non-educație. Televiziunea vorbește despre evoluție și despre constrângere – publicul cere aceste emisiuni și aceste modele. Nimic despre o strategie efectivă de a schimba acest demers atât de natural anexat valorii. Nu este nevoie să mergem prea departe pentru a vedea exemple care să schimbului. Cererea este urmată de ofertă, oferta este conform cererii. Avem nevoie ca niciodată de eroi. Adică de indivizi care se dedică acțiunii conforme cu o valoare ideală. Nu mai există niciun haiduc, nu mai există niciun sânge pur regal (doar regi caricaturizați sau împărați de paie), foștii eroi sunt denigrați și se demonstrează zilnic cum aceștia nu erau atât de eroici pe cât ni se par nouă astăzi. Eminescu nu are nimic genial în el, nu este un model sau un erou pentru niciun poet învățăcel din liceu. Este descompus zilnic ca broasca din laborator, cu o mină obiectivă, ca a unui medic legist care explică simplu acest adevăr că Eminescu sau Nichita nu erau decât niște ființe de carne care au trișat cumplit pentru a deveni eroi. Rupem orice ține de eventualitatea de a avea vreodată un nou erou. Politicianul stârnește râsul sau ura, medicul este doar un măcelar avid de bani care îți ia viața fără să clipească, profesorul este doar o paiață de care trebuie să îți bați joc, muncitorul, instalatorul, lăcătușul… toți aceștia nu mai există, sunt înlocuiți doar cu un Dorel care devine singurul „erou” național. Așa că am ajuns să confundăm iar planurile. Limbajul iar nu pică pe realitate. Dorel, Frufruța, Andreutza, Becalul, Vanghelul…. aștia nu sunt eroi și nu vor fi vreodată. Este ca și cum de mâine am începe cu toții să considerăm că pisicile sunt câini și câinii, pisici și să le tratăm ca atare. Care este rezultatul? Pisica-câine devine ineficientă să te apere de hoți, iar câinele-pisică nu va prinde niciodată șoareci. A confunda astfel lucrurile înseamnă să fii alienat! Înseamnă să ucizi din fașă orice erou posibil, ca în povestea lui Petrică și Lupul. Devenim teritoriul sterp în care niciun erou nu se va naște și lumea în care oricine face ce dorește pentru că nu există nicio piedică. Oare descriem o realitate care va veni sau una care este deja instalată?
POMPILIU ALEXANDRU este lector universitar la Universitatea „Valahia”, din Târgoviște, doctor în filosofie, artist fotograf și, peste toate, absolvent de CARABELLA…
Citeşte şi
Roman foileton, NERO, BRAC GERMAN, episodul 13 …
LA BORTA RECE, cu domnul Radu PĂRPĂUȚĂ, un răsfăț stilistic de sfârșit de an…
SUBSTITUIRI, cu doamna Dana NEACȘU, un serial excepțional, într-o confesiune tulburătoare…
SOVIANYSME, cu Octavian SOVIANY…
Un mare regizor, Constantin VAENI și rubrica sa ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI…
Desigur, o bogată PICĂTURĂ CHINEZEASCĂ…
MELANCOLII, cu doamna Constanța POPESCU…
JI-PISME DE SÂMBĂTĂ, poeme altfel, de Puiu JIPA…
JUNIORI DE CARABELLA, despre draga de școală, cu Marius Alexandru DINCĂ…
CORESPONDENȚE SUBIECTIVE, cu domnișoara Erica OPREA…
POMPIJIPISME și interferențe metaforice…
LONDRA LA PAS, cu Cristian Gabriel GROMAN și dorul lui de casă…
Scriitorul târgoviștean Ioan VIȘTEA, cu RAFTUL CU PROZĂ SCURTĂ…
Marele actor Puiu JIPA și rubrica sa AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ…
CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI și Teodor Constantin BÂRSAN…
Domnul profesor Petre STOICA și STRATEGII DE DISTANȚARE…
JUNIORI DE CARABELLA, cu domnișoara Daria STEMATE…
Domnișoara Ioana PIOARU și rubrica ei LECȚIA DE ZBOR…
Doamna profesoară Alexandra VLADOVICI BÂRSAN și REFLECȚII PEDAGOGICE…
REFLECȚII MINORE, cu domnul profesor Alexandru IACOB…
CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE, cu doamna profesoară Mihaela MARIN…
Domnișoara Alexandra MOCANU și rubrica ei STUDENȚEȘTI…
Doamna Dana NEACȘU, doctor în filosofie, cu AMERICA LA NOI ACASĂ, direct din New York…
CULTURA ONLINE, rubrica domnului profesor Daniel TACHE, doctor în filologie…
TERAPII ÎNGÂNDURATE, cu scriitorul Ioan VIȘTEA…
CULTURĂ ȘI ISTORIE, cu doctorul în istorie Radu STATE…
Doamna Mariana OPREA STATE și rubrica ei, ARTIFICII DE LÂNGĂ SERELE CU FLORI…
JUNIOR DE WORCESTER, cu Bogdan VLĂDUCĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
