Asist la lucruri grave și foarte grave care se petrec în spațiul românesc, și acest lucru de când mă știu. Mă întreb uneori de ce oi fi ales să mă nasc aici și nu în Sudan – acolo măcar este martiriu pe față, nu camuflat, ca la noi. Diseminarea și nuanțarea răului pare mai perversă și infinit mai subtil dureros decât un rău evident. Vorba zicalei pur românești: decât durere fără de sfârșit, mai bine un sfârșit groaznic! Decât o Românie în care supraviețuiesc pentru că am iluzia unui bine viitor și investesc în speranțe deșarte, mai bine un Sudan cinstit! Oricum, mi-am propus să schimb prespectiva sub care văd lucrurile, pentru a ieși din vârtejul acesta pesimist. Dar fac câteva halte înainte de această schimbare… Acum o săptămână, aflându-mă la Rouen, în Franța, am văzut o tânără care cerșea la un colț de stradă. Era franțuzoaică, parolʼ dʼhonneur, iar pe cartonul pe care îl ținea în față scria: Pour vivre, scris mare, iar mai mărunt, cerea câteva monede în vederea realizării scopului scris mai mare. Primul lucru la care m-am gândit citind pancarta a fost că este necesară o mică modificare a textului. Asta pentru a suna foarte în spiritul românului autentic. Adică era necesar un prefix…. Pour sur-vivre! Este prea pretențioasă persoana aceasta; impertinentă chiar! În România nu se trăiește defel, ci se supraviețuiește. De ce lucrurile nu ar sta la fel și la francezi? Au tupeu oamenii aceștia! Cerșești pentru a supraviețui, nu pentru a trăi cu adevărat! Iar dacă îndrăznești să ceri acest lucru, atunci ți se răspunde doct și politicienesc că acest lucru îl caută omenirea de mult timp și că noi încă nu ne aflăm în situația de a crea condițiile necesare acestei cereri, căci este o opțiune individuală, un mod de a gândi și acționa de care ești singur răspunzător etc. Adică ți se poate spune doct că despre ce dorești tu, adică să trăiești; căci te-ai săturat să supra-viețuiești; nu se poate decât discuta, dar nicidecum acționa în acest sens. Așa că, între timp, mulțumește-te cu supraviețuirea și speră la o viață mai bună după această existență. Nu cârti în fața niciunui sistem care are atâta grijă de menținerea ta în viață prin diferite mijloace! Nu judeca nicio acțiune care este orientată spre tine, în vederea supraviețuirii tale! Comunismul este un astfel de sistem care a căutat chiar mai mult decât să te facă pe tine să supraviețuiești. Își dorea chiar ca tu să fii fericit în orice condiții. Nobil gând, nu? Și până la realizarea acestei fericiri, se lucra intens la nuanțarea acestor condiții. Ca și cum eram puși în cuve de apă sărata, iar tovarășul comunist căuta să învârtească la un panou niște butoane pentru a face ca un curent de fericire să ne treacă prin corp. Ne privea și ne măsura gradul de fericire în ochi în timp ce butoanele erau ajustate continuu. Ceea ce mi se pare extrem de grav este că după acest experiment – eșuat din toate punctele de vedere – și care ar fi trebuit să rămână în istorie doar ca un fapt și în tribunal ca un caz condamnat definitiv, încă vedem la treabă comuniștii deghizați în mare parte în politicieni democrați, și liberali chiar, care mențin spiritul viu al cuvei cu fericire. Poate că lucrurile nu ar fi extrem de grave dacă această deghizare ar fi făcută mai cu grijă – până la urmă și un actor prost, dacă joacă un anumit rol, începe să se identifice cu personajul respectiv și începe să îi intre în piele. Dar ce te faci când găsești în miezul unei universități, de la Capitală (sic!), un profesor (care nu este doar unic în sens cantitativ) care nici nu încearcă să își pună vreo mască sau să se pudreze în paiață democrată? Rămâne demn-comunist până în ultima clipă, convins chiar că este om de știință care încă mai are ceva de spus pentru a schimba tineretul corupt de idei mizere capitaliste sau anarhiste. Exact precum comunistul descris de Virgil Gheorghiu în romanele sale – necitite de nimeni în România, bineînțeles!
Să dăm un exemplu edificator: Fie un examen la o prestigioasă unviersitate bucureșteană. La o facultate de Științe Politice. Master! Fie profesor examinator tovarășul Pasti – dacă ați căuta în cv-ul domniei sale ați observa că este sociolog și politolog român expert în tranziția postdecembristă românească. Pacienții se prezintă la examen mai mult sau mai puțin pregătiți, așa cum șade bine oricărui student. Tensiunea crește în momentul în care, pe hol, în așteptarea intrării la examen, se pun întrebări între pacienți, fiecare spunându-și boala și mai ales, soluția pentru respectiva boală. ”Cum, tu vrei să prezinți o lucrare în care ataci comunismul? Pai nu ești în toate mințile? Chiar vrei să iei acest examen?” Cam acesta devine un factor de risc, deoarece tovarășul examinator are argumente fantastice pentru susținerea cauzei respective. A critica sau a expune grozăviile unei doctrine sau unui sistem politic care este pe placul examinatorului devine echivalent cu atacul la persoană; așadar argumentele reci se înlocuiesc cu tehnicile de persuasiune care să mobilizeze întreg aparatul subiectiv. Așadar, studentul se prezintă totuși cu lucrarea lui, care atingea chestiuni legate de Fenomenul Pitești – o bagatelă în istoria comunismului românesc, despre care au scris niște descreierați care, de altfel, nici măcar nu erau în țară, ci tocmai la Paris, departe de salamul de soia și de rația de pâine pe zi necesare supraviețuirii. Ăia trăiau acolo bine-merci! Le era ușor deci să scrie despre grozăviile prin care au trecut ei și o mână insignifiantă de alte persoane. Așadar, bagatela numită Fenomenul Pitești, care devenea un element în cadrul argumentării anti-comuniste, primește un contra-argument pe măsură: cu adevărat profesoral și doct! Impecabil și rece precum o formulă matematică! ”Domnule, nu poți judeca un sistem politic doar pentru că au murit 10 000 de studenți acolo!” Iar pentru a nu face scandal, studentul primește un 5 sau un 6, așa, ca să zică merci că nu a dat cu el de pământ! Iar acest lucru se petrece în Unica-Capitală a României, la o Universitate Prestigioasă, la o Facultate de Științe Politice, în anul de grație 2014, adică în plină tranziție de numai 25 de ani de la așa numita cădere a comunismului, toujours necondamnat și toujours nuanțat. Cum nu se cade să vorbim despre lucrurile acestea căci putem leza orgoliile acestor oameni de știință care umblă la cuva cu fericire a tuturor, asudând zi și noapte în fața butoanelor, așa nu a căzut nici comunismul mereu tânăr și mereu surprinzător!
POMPILIU ALEXANDRU este lector universitar la Universitatea „Valahia”, din Târgoviște, doctor în filosofie, artist fotograf și, peste toate, absolvent de CARABELLA… De câteva zile s-a întors din Franța, cu un al doilea doctorat…
Citeşte şi
ROMAN FOILETON – Ionuț CRISTACHE; NERO, BRAC GERMAN, episodul 17 ( ultimul) …
LECȚIA DE ZBOR – Ioana PIOARU; ce să-i faci / așa e jocul…
CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE – Mihaela MARIN; Marea simulariadă…
REFLECȚII MINORE – Alexandru IACOB; Două sărbători ale iubirii…
CONEXIUNI – Ştefan POPESCU; Fragmentarium…
COSMOSUL DIN NOI – Ioan N. RADU; Oamenii de ieri ai Târgoviștei…
STRATEGII DE DISTANȚARE – Petre STOICA; Gânduri răzlețe…
CULTURĂ ȘI ISTORIE – Radu STATE; Târgoviștea anului 1917…
ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI – Constantin VAENI; Opinii critice?
CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI – Teodor Constantin BÂRSAN; Visul american și coșmarul corporat…
PLIMBĂRI BUCUREȘTENE – Cătălina CRISTACHE; Ilina și crema de ciocolată…
TERAPII ÎNGÂNDURATE – Ioan VIȘTEA; Invazia melcilor…
LA BORTA RECE – Radu PĂRPĂUȚĂ ; Alte lame de cuțit…
SUBSTITUIRI, confesiuni americane, episodul 5 – Dana NEACȘU…
JI-PISME DE SÂMBĂTĂ – Puiu JIPA; Zece altfel de poeme…
MELANCOLII – Constanța POPESCU; Prima noapte…
RAFTUL CU POEME – Ioan VIȘTEA; Dintr-un volum în pregătire…
JUNIORI DE CARABELLA – Marius Alexandru DINCĂ ; Sunt ceea ce iubesc…
CORESPONDENȚE SUBIECTIVE – Erica OPREA ; Pictura, tăcerea minții…
AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ – Puiu JIPA; România, plai de dormi..
PRIETENI LA CULTURA DE SÂMBĂTĂ – Lavinia Georgiana OPRESCU; Un suspin…
Facebook
WhatsApp
TikTok
Bine articulat, bine argumentat, frumos şi cursiv pus în pagină eseul! Cu observaţia că tentaţia dogmatică a fericirii impusă cu orice chip, în fond, a iluziei ei diseminată în mase, îşi are originile într-o amplă şi sugestivă literatură antitotalitară a secolului XX. Aşa se explică de ce, în zilele noastre, un preşedinte şofer, Nicolas Maduro, citind pe dos „1984”, străin de ironia, de satira cărţii lui Orwell, se ia în serios înfiinţând în Venezuela un Minister al Fericirii! Sigur, vor urma un Minister al Păcii, unul al Adevărului, altul al Abundenţei! De unde concluzia că, într-adevăr, somnul raţiunii sub forma sa grosier-grotesc-materialistă, continuă să nască monştri. Monştri cu rădăcina hidoşeniei lor aflaţi în chiar Manifestul domnului Marx, el însuşi precursor al socialiştilor şi comuniştilor de caviar de astăzi şi aflat în plină resuscitare ideologică, inclusiv pe malurile umbros-tenebroase ale Dâmboviţei. Asta fără a se analiza ori reinterpreta prea mult impactul dezastruos al teoriilor sale: 1. Originea strict economică a alienării omului, ignorând complet latura, propensiunea metafizică a devenirii şi trăirii sale şi 2. Exacerbarea luptei de clasă plus mai apoi teoria „revoluţiei continue” aflate la originea ororilor şi crimelor bolşevic-comuniste şi naţional-socialiste care au însângerat cele două treimi ale secolului XX. Eseul, poate cândva extins, este o bună şi necesară punere în gardă vorbind despre pericolul supravieţuirii tentaţiilor totalitare într-o societate care încă se caută, încă chinuitor şi dezamăgitor.