Am împlinit de curând nişte ani, că altceva ce, şi m-am cam pleoştit, mde, ca orice femeie ajunsă la “vârsta cuvioasă” şi brusc preocupată de pielea făr’ de colagen, de cearcănele care nu mai cedează la corector, de părul şi unghiile subţiate, mă rog, de chestii din astea doar de femei ştiute (şi de metrosexuali, desigur). Dacă tot am îmbătrânit, mi-am zis, hai să vedem ce-am învăţat în toţi anii aceştia şi dacă a meritat sau ba trânta (ne)dreaptă cu viaţa, redresarea dureroasă după alunecări în prăpăstii mai mari sau mai mici, îmbunătăţirea tehnicilor de supravieţuire şi alte jucărele din astea, care fac “farmecul” existenţei.
Cred că lucrul cel mai important pe care l-am învăţat, cu multă suferinţă, e drept, este că dragostea, indiferent pentru cine, doare. Doare de crăpi. Te rupe în bucăţi că nu poţi face nimic ca timpul să nu mai treacă peste părinţii tăi, că nu-i poţi reţine aici veşnic, că nu le poţi da viaţă cum ţi-au dat ei ţie. Doare când vezi că puiului tău i-au crescut aripi şi e gata să-şi ia zborul, că începe să aibă alte priorităţi decât ce mai găteşti tu sau cât ai făcut temperatură cu pârdalnica asta de gripă; aproape leşini când la tv se anunţă că o tânără sau un tânăr a fost spulberat pe o trecere de pietoni din Bucureşti de un şofer beat (care va primi ulterior trei ani cu suspendare), alergi la telefon, intri în fibrilaţie dacă odrasla nu răspunde, căci dragostea asta pentru copilul tău doare cel mai tare dintre toate. Când te mai linişteşti niţel observi – tot cu durere – că femeia sau bărbatul de lângă tine a îmbătrânit la rându-i şi nu ştii ce să-ţi doreşti: să pleci tu primul, ca să nu suferi pierzându-l pe celălalt, sau să plece el, ca să nu sufere că te-a pierdut pe tine. Nici nu îndrăzneşti să speri că veţi pleca pe împreună, fiindcă te gândeşti ce-ar simţi copiii pe care-i laşi în urmă. Dragostea este dureroasă şi complicată… Apoi sunt fraţii, surorile, prietenii; pentru că şi pe ei îi iubeşti, suferi când sunt bolnavi, nefericiţi, debusolaţi. Suferi şi dacă animăluţul din casă dispare sau moare, îl plângi ca pe om, fiindcă, după cum ziceam, dragostea este dureroasă şi complicată. Am mai învăţat însă că e mai bine să sufăr din dragoste decât să nu fi iubit niciodată…
O altă lecţie însuşită cu mare conştiinciozitate este că, indiferent ce-ai face, nu trebuie să te aştepţi la gratitudine. N-am văzut prea multe statui ale celor buni, aşa cum nici eu n-am ridicat prea multe. Cred că asta este firea omenească, înclinată spre lipsa de recunoştinţă, gata să accepte ajutorul sau chiar sacrificiul cuiva ca şi cum i s-ar cuveni de drept. Pentru mine, ingratitudinea nu mai este de mult motiv de supărare, poate pentru că am înţeles (de unde rezultă că îmbătrânirea are şi nişte avantaje) că e mai uşor să faci un rău decât un bine; or mie nu mi-a plăcut niciodată ceea ce este uşor. De aici a venit, firesc, o altă învăţătură: ceartă-te cu cineva care te scoate din minţi, fă-l ca la draci, dar lasă orice urmă de resentiment când omul o păţeşte, sari şi-l ajută, dacă poţi, sau măcar nu te bucura ca un nemernic de necazul aceluia, fiindcă nu se ştie când vei ajunge, la rându-ţi, în necaz.
Bunica a fost o mare pedagogă, deşi avea clase puţine; se ştie însă că nu-ţi trebuie carte multă ca să ai bun-simţ şi o gândire sănătoasă. Aşa se face că de mică am avut reţineri în a-mi pune sufletul pe tavă în faţa altora şi nici încrederea în unul sau altul nu m-a dat afară din casă. Cu trecerea timpului am tot repetat lecţia despre discreţie şi neîncredere, viaţa a avut grijă să-mi arate câtă dreptate avea bunica şi pot spune că astăzi o ştiu pe de rost, ca o tocilară în ale vieţii ce sunt. De aceea şi fac o distincţie clară între prieteni şi amici, de aceea sunt adepta ideii că singura care nu mă minte sunt eu însămi. E drept că şi aceasta a fost o lecţie ce-a trebuit învăţată şi repetată sârguincios: ai bunul-simţ şi măcar cu tine fii sincer(ă)! Nu e uşor să te vezi într-o oglindă interioară exact aşa cum eşti, dar asta face parte din distracţiile vieţii. De aici până la următoarea învăţătură a fost un pas din mersul piticului, drept care acum ştiu sigur că nu e nimic adevărat în axioma “Prietenul prietenului meu e şi prietenul meu” (de altfel, nici nu putea fi adevărată la cât de urât sună), ba experienţa m-a învăţat că lucrurile pot sta exact pe dos; oricum, nu cred nici în alte cimilituri cu aer filozofic ce ar decurge de-aici, cum ar fii “Duşmanul prietenului meu e şi duşmanul meu” sau “Prietenul duşmanului meu îmi este duşman şi el”. Dar cum nu poţi fi sigur de prea multe în viaţă, am preferat să urmez lecţia despre neîncredere a bunicii.
Timpul a trecut ca nebunul, aşa că m-am zorit să mai învăţ niscaiva chestii trebuincioase în efortul de supravieţuire. Una foarte utilă s-a dovedit lecţia despre greşeala făcută de tine şi cea făcută fiindcă te-a sfătuit X sau Y să procedezi în felul Z la momentul T. O astfel de învăţătură te scuteşte de regrete şi eu, una, mă bucur că am tras şi trag ponoasele propriei prostii, nu ale prostiei altora. Poate că, dacă o ascultam pe mama la un moment dat, mă scăpam de nişte suferinţe, dar o lecţie a adolescenţei mele – servită magistral de bunicul, de data asta – a fost cea despre faptul că sfaturile sunt date numai pentru a fi încălcate şi că nu pricepi nimic până nu dai zdravăn cu capul de pragul de sus; abia apoi descoperi că există şi un prag de jos, poate pentru că, picând în nas, îl vezi cu ochii tăi. Căzătura se lasă cu vânătăi pe suflet, dar câte lecţii nu învaţă omul astfel! Aşa am ajuns să iubesc “Non, je ne regrette rien” a lui Edith Piaf, să mă feresc a da sfaturi (nici fetei mele nu i-am dat prea multe, doar am pus-o să-mi urmărească greşelile) şi să nu judec drept greşit ceva doar fiindcă eu nu pricep.
Când eram în şcoală învăţam cu plăcere şi aveam rareori dureri de cap de la activitatea asta. De ce lecţiile astea de (la) viaţă se însuşesc cu atâta trudă şi dureri nu doar de cap? Poate că aşa trebuie, nu ştiu. Am văzut zeci de filme cu nunţi, am participat la câteva, am fost şi mireasă, chiar de două ori; mi-a trebuit ceva timp să învăţ că nu trebuie să mă încred total în promisiuni, nici chiar în cele făcute în momente atât de solemne. Ba, la o adică, să nu mă încred deloc, căci cu cât cazi mai de sus, cu atât te burduşeşti mai al naibii. Ca o elevă bună, am redat cu acţiunile mele cele studiate, deci mă feresc să promit ceva, iar dacă n-am încotro şi o comit, mă fac luntre şi punte să-mi îndeplinesc promisiunea. Mai am de studiat suplimentar pentru lecţia “Cum să spui <<nu>> fără reţineri”, dar nu mă sperii din atâta lucru, că ştiu prea bine că omul învaţă cât trăieşte.
O altă lecţie este aceea despre răbdare, considerată de filozofi o virtute. Se pare că sunt virtuoasă mai ceva decât maica Tereza la câtă răbdare am; uneori şi eu mă mir că n-am ucis pe nimeni până acum, dar cu răbdarea treci şi marea, aşa că am făcut deja drumul până-n America şi-napoi de câteva mii de ori. Lecţia cuprinde şi aprofundare de cunoştinţe şi lucrez intens la aceasta ori de câte ori anunţ “colegii” de apartament (a mia oară) că tubul cu pastă de dinţi nu se strânge de la mijloc, că nu se deschid dulapurile de bucătărie cu mâna unsă ori că nu putem lăsa praful pe mobilă până se poate planta porumb. Nici nu mai vorbesc despre răbdarea de a preda a zecea oară aceeaşi lecţie, doar-doar s-or prinde toţi elevii cum stă treaba, sau despre aceea de care dau dovadă în relaţiile cu părinţii acestora, uneori mai nărăvaşi (să nu spun eu altfel) decât propriii copii. Cu răbdare aştept şi să-mi pot permite să merg în concediu o dată la doi ani sau să-mi treacă frustrarea când constat că acei doi ani s-au făcut trei, uneori chiar patru, situaţie similară cu aceea când aştepţi să-ţi crească părul după o tunsoare nereuşită.
Ar mai exista niscaiva lecţii însuşite, dar am obosit de la atâta învăţătură şi nici nu-mi face plăcere să-mi amintesc despre unele dintre ele, dovadă că mai am de lucrat la câte ceva, ca de exemplu la cursul despre educarea uitării, fiindcă am constatat că, deşi iert (multe, chiar), nu uit. Nimic nu uit, fir-ar, de-am ajuns uneori să cred că Alzhaimer-ul poate deveni o binecuvântare, Doamne iartă-mă! Cum un bilanţ intermediar este doar ce îl arată numele a fi, voi încerca să redevin veseluţă ca o cinteză până la următoarea întâlnire, pentru că şi asta am învăţat în anii ce trecură: oamenii îţi pun o etichetă şi, oricât ai şterge-o tu cu diluant sau pastă corectoare, ei tot nu vor crede că nu este deloc corectă.
MIHAELA MARIN este profesoară la Colegiul Național „C.CARABELLA”, din Târgoviște, o rafinată moralistă și eseistă, iubitoare de limbă și literatură română…
Citește și
NERO, BRAC GERMAN, episodul zece din ROMNUL FOILETON al scriitorului Ionuț CRISTACHE…
ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI, o evocare a unui mare actor, cu domnul Constantin VAENI…
STRATEGII DE DISTANȚARE, cu domnul profesor Petre STOICA…
JUNIORI DE CARABELLA, cu liceanul Alexandru Mihai DINCĂ…
NOSTALGII, cu domnișoara Alina IVAȘCU, viitor medic…
CULTURA GLOBALĂ, cu specialistul nostru în politică mondială, Radu GEORGESCU…
PLIMBĂRI BUCUREȘTENE, cu domnișoara Cătălina CRISTACHE…
REVENIRI, în interviul săptămânii cu domnul profesor IOAN N. RADU, campion mondial…
Doctorul în istorie Radu STATE și rubrica sa CULTURĂ ȘI ISTORIE…
MELANCOLII, cu doamna Constanța POPESCU…
CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI, cu Teodor Constantin BÂRSAN…
AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ, rubrica unui mare actor, Puiu JIPA…
ARTIFICII DE LÂNGĂ SERELE CU FLORI, cu doamna Mariana OPREA STATE…
REFLECȚII PEDAGOGICE și doamna profesoară Alexandra VLADOVICI BÂRSAN…
Facebook
WhatsApp
TikTok
