Prin clasa a patra, cred, am descoperit în bibliotecă Cei trei muschetari. O ediţie veche, de prin 1964. N-aş şti să spun prin ce mi-a atras atenţia. Coperta era simplă, albastră, neatrăgătoare. Dar îmi amintesc că am scos cu greu cele două volume dintre cărţile între care stăteau strivite şi care mi le ascunseseră până atunci, cu certitudinea că am descoperit cartea care îmi va schimba viaţa. Mă uitam la ele cu ochii mari şi nu îndrăzneam să spun nimic. Tata a pus capăt, scurt, momentului de năuceală: Nu mai sta pe gânduri, citeşte-l! S-ar putea să-ţi placă… A avut dreptate. Aşa m-am împrietenit cu Athos, Porthos şi Aramis. Nu cu cei din carte… Cu cei trei colegi cărora le-am dat să citească romanul. De fapt, eu am împrumutat romanul unuia singur. Acela l-a dat altuia, care l-a împrumutat, la rândul lui, unui alt coleg. Eu, pentru că descoperisem romanul, nu puteam fi decât d’Artagnan.
Însă n-am devenit militar de carieră. Am devenit cititor de profesie. Şi m-am întrebat, peste ani, cum au reuşit Dumas şi Maquet să facă asta.
Schema conflictuală, potrivită, de altfel, unui roman foileton, îmi pare astăzi cam telenovelistică. După ce-l convinge pe Ludovic al XIII-lea să desfiinţeze corpul muschetarilor, cardinalul Richeliu încearcă să-l implice pe rege într-un conflict conjugal cu Anna de Austria. Fie că, aşa cum pretind istoricii, cardinalul intenţiona să reformeze monarhia franceză şi se lovea de vederile conservatoare ale lui Ludovic, fie că dorea pur şi simplu să-l detroneze pe rege şi să-i ia locul, pentru a-i putea slăbi acestuia poziţia, Richeliu trebuia mai întâi să-i distragă atenţia. Ca urmare, cardinalul ţese în jurul adulterului reginei o intrigă nu foarte complicată, în plasa căreia ar fi trebuit să cadă atât Anna de Austria, cât şi Ludovic: după ce ratează capturarea ducelui de Buckingam, îl convinge pe rege să organizeze o serbare în onoarea soţiei adulterine şi unde aceasta să poarte eghileţii cu diamante dăruiţi de Ludovic. Evident, aici intervine D’Artagnan. Convins de Constance Bonacieux, D’Artagnan porneşte într-o călătorie plină de peripeţii, la capătul căreia va recupera eghileţii pe care imprudenta regină îi dăruise, la rândul său, ducelui de Buckingam.
Distribuirea personajelor în serii riguros antagonice (ceea ce justifică abaterile de la adevărul istoric prin inserarea în roman a unor personaje fără corespondent în realitate: contele de Rochefort, Jussac, Constance Bonacieux, Milady de Winter, domnul Bonacieux, Planchet, Mousqueton, Bazin, Grimaud etc.), instaurarea şi menţinerea suspansului prin utilizarea coincidenţelor, tergiversărilor şi răsturnărilor de situaţie, deznodământul previzibil ţin, toate, de reţeta consacrată a romanului de acţiune (pentru a include într-o singură categorie romanul de capă şi spadă, romanul de aventuri, romanul de mistere etc.), reţetă pe care au pus-o în practică, de altfel, pe parcursul secolului al XIX-lea, numeroşi scriitori. Dintre romanele scrise de aceştia, puţine au trecut însă, precum Cei trei muschetari, proba timpului. Întrebarea rămâne, dar capătă o altă formă: prin ce anume acest roman îşi depăşeşte specia şi învinge timpul, rămânând, că le place sau nu unora şi altora, una dintre capodoperele literaturii universale?
În 1842, cu doi ani înaintea apariţiei Celor trei muschetari, Balzac publica celebra prefaţă la Comedia umană, în care deplângea condiţia de specie secundară (din punct de vedere valoric) a romanului. Ca atare, în plină glorie a pozitivismului lui Auguste Comte, Balzac încearcă să dea prestigiu speciei, legitimându-i dreptul de a fi considerată una de primă mână cu ajutorul unei instrumentaţii derivate din teoria pozitivistă: constată posibilitatea stabilirii unor corespondenţe între societate şi lumea animală şi îşi propune, precum Buffon în Istoria naturală, să dea o descriere amănunţită a societăţii franceze. Astfel, Comedia umană trebuia să furnizeze cercetătorilor suportul necesar identificării legilor care guvernează evoluţia societăţii. În timp, pozitivismul şi-a dezvăluit numeroasele vulnerabilităţi, formula realistă a fost depăşită, dar scriitorii (şi nu numai ei) au continuat să-şi legitimeze filosofic opera, făcând adesea acerbă concurenţă teoreticienilor literaturii, dar în detrimentul validităţii estetice a propriei creaţii, ceea ce a condus, în cele din urmă, la apariţia avangardelor. Acestea, născute ca forme artistice de protest în faţa tiraniei teoreticului, au sfârşit prin a propune, la rândul lor, alte teorii ş. a. m. d.
În aceeaşi prefaţă însă, vorbind despre personajele literare care au reuşit să învingă timpul, Balzac făcea şi o observaţie de care scriitorii, ocupaţi în primul rând să dea expresie literară uneia dintre filosofiile contemporane lor, au ţinut mai puţin cont: D’abord, presque toujours ces personnages, dont l’existence devient plus longue, plus authentique que celle des générations au milieu desquelles on les fait naître, ne vivent qu’à la condition d’être une grande image du présent. Altfel spus, una dintre trăsăturile care validează estetic o operă literară, asigurându-i permanenta actualitate, ţine de capacitatea scriitorului de a da expresie, în concordanţă cu spiritul veacului (pentru a utiliza sintagma lovinesciană), unei problematici universale. A devenit comună constatarea potrivit căreia un mare scriitor îşi depăşeşte curentul literar căruia îi aparţine. Însă îl depăşeşte nu doar către un alt curent, ci, în primul rând, către universal. În intenţia lui Balzac, legile care guvernau evoluţia societăţii franceze şi a căror manifestare spera acesta să o facă evidentă în Comedia umană ar fi trebuit să fie legi cu caracter universal. Tot aşa, dacă astăzi se mai întâmplă să citim Proust sau Camil Petrescu, nu facem asta pentru a vedea în ce măsură cei doi au reuşit să dea expresie artistică teoriilor lui Bergson sau fenomenologiei husserliene, nici pentru a descoperi cum gândeau, simţeau şi trăiau oamenii la sfârşitul secolului al XIX-lea sau la începutul celui următor, ci pentru a rezona cu o lume care ar putea fi şi a noastră.
Acest imperativ al menţinerii echilibrului dintre particular şi universal îmi pare că a fost uitat de către mulţi dintre scriitorii postmoderni, care se îndârjesc să exploreze deconstructivist excesivul, atipicul, perifericul, adică doar ceea ce ne deosebeşte, şi fără a reuşi măcar alunecarea excentricului spre un nou centru. Ceea ce echivalează, de fapt, cu abandonarea demersului deconstructivist la jumătatea acestuia.
În ceea ce priveşte Cei trei muschetari, nu doar abilitatea cu care cei doi autori au inovat, în tradiţie picarescă, reţeta romanului de aventuri, distribuind în rolurile „pozitive” eroi cu tentă comică, pe care îi simpatizăm în primul rând pentru defectele pe care le acumulează (de exemplu, din chiar momentul în care îl introduce în scenă, naratorul îl compară pe tânărul d’Artagnan cu Don Quijote) a asigurat romanului fenomenalul succes. Mai mult decât un roman istoric şi de aventuri, Cei trei muschetari este povestea universală, spusă cu mult talent, a unei prietenii.
După ce mi-am însuşit, împreună cu Athos, Porthos şi Aramis, prietenii mei din clasa a patra, regulile etichetei de la curte, codul onoarei şi regulile duelului, m-am gândit că nu este drept să ţin doar pentru mine rolul lui d’Artagnan. Aşa i-a venit unuia dintre noi ideea, într-o zi, să tragem personajele la sorţi. Evident, speram în taină ca rolul gasconului să-mi revină tot mie: de data aceasta n-aş mai fi avut niciun motiv să mă simt vinovat. Cel căruia i-a venit ideea să tragem la sorţi a pus însă o condiţie: pentru că eu fusesem până atunci d’Artagnan şi renunţasem, corect era ca eu să nu particip la scrierea biletelor, după cum corect era şi să fiu primul care extrage. Zis şi făcut. Rar mi s-a mai întâmplat, în anii următori, să am emoţii la fel de puternice. Dacă urma să fiu Porthos? Nu-mi plăcea. Şi nici Athos. Şi nici Aramis. Am întins mâna, am amestecat bine biletele şi m-am hotărât, cu inima cam îndoită, asupra unuia. La fel au făcut şi ceilalţi. Le-am desfăcut. Abia m-am stăpânit să nu sar în sus de bucurie. Eram din nou d’Artagnan. T. era Athos, M. era Porthos şi I. era Aramis.
Cu forţe proaspete, am reînceput să ne duelăm. Iar când am obosit, am început să întoarcem romanul pe toate feţele (niciunul dintre noi nu terminase încă cel de-al doilea volum). Ce ascundea Athos şi de ce era trist? De ce Porthos n-avea nicio grijă? De ce era Aramis…? La Aramis ne-am cam împiedicat, pentru că nu găseam cuvintele potrivite.
Înainte să ne despărţim, am văzut, mototolite şi aruncate într-un colţ, biletele. Probabil am vrut să le păstrez, nu-mi amintesc prea bine, cert este că le-am ridicat şi le-am desfăcut. Pe toate era scris, cu majuscule, d’Artagnan.
DANIEL TACHE este doctor în filologie, eseist, istoric și critic literar și profesor la Colegiul Național C.CARABELLA, din Târgoviște…
Citeşte şi
NERO, BRAC GERMAN, episodul unu al noului ROMAN FOILETON al prozatorului Ionuț CRISTACHE…
EVENIMENTE ÎN AȘTEPTARE, despre o prietenie cum nu va mai fi…
ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI, cu marele regizor Constantin VAENI…
PRIETENI LA CULTURA DE SÂMBĂTĂ, domnul Radu PETRESCU-MUSCEL cu o tulburătoare evocare…
LONDRA LA PAS, cu prietenul nostru Cristian Gabriel GROMAN…
Cătălina CRISTACHE, despre prietenie, în PLIMBĂRI BUCUREȘTENE…
CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI, cu Teodor Constantin BÂRSAN, tot despre prietenie…
Mihaela MARIN scrie despre prietenie, temă pe care ne-a propus-o, în CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE…
CULTURA URBANĂ și titularul rubricii, tânărul universitar Pompiliu ALEXANDRU…
PICĂTURA CHINEZEASCĂ, cu autori români și prieteni…
Puiu JIPA și rubrica lui, AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ…
CULTURA ONLINE, cu profesorul dr. Daniel TACHE…
Bogdan VLĂDUCĂ și JUNIORII, de rămas bun…
Radu GEORGESCU și CULTURA GLOBALĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
