Vă amintiţi vremurile în care ne loveam la tot pasul de citate din gândirea revoluţionară a unui anumit tovarăş? Nu fac partea din categoria nostalgicilor, dimpotrivă, dar pentru că este primul articol pe care îl scriu în acest an, care se anunţă hotărâtor pentru parcursul european al României şi, ca atare, pentru soarta fiecăruia dintre noi, m-am gândit că n-ar strica să iau în discuţie, pentru început, un scurt fragment din discursul pe care Nicolae Ceauşescu l-a ţinut în 1975, la Helsinki, în cadrul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa: Mi-aş permite să remarc la ceea ce au spus unii iluştri vorbitori mai înainte că există, într-adevăr, democraţie şi democraţie. Cum se poate oare vorbi de egalitate, libertate şi democraţie între ţările bogate şi ţările care nu au nici 100 de dolari pe cap de locuitor? A realiza egalitatea înseamnă a realiza şi condiţii materiale necesare. Cum se poate vorbi, în general, de o absolutizare a unor aşa-zise norme democratice, ignorându-se că există diferite forme de democraţie? Şi îmi permit să afirm că democraţia pe care o realizăm în România este cu mult mai superioară decât cea pe care… despre care au vorbit unii antevorbitori aici. Avem deci nevoie de o informare corectă a popoarelor.
Cu precizarea că am transcris pasajul după documentarul lui Andrei Ujică, Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, corectând doar greşelile de pronunţie, trebuie să spun că, urmărind filmul, atenţia mi-a fost atrasă la început nu de ideaţia cam greoaie a personajului, ci de faptul că, preţ de un minut sau două, Ceauşescu ridică ochii din hârtiile cu care venise la tribună şi vorbeşte liber. Pentru scurtă vreme, chiar dacă oarecum intimidat şi riscând să se bâlbâie, ceea ce se va şi întâmpla, Ceauşescu fie îşi spune gândurile, fie încearcă şi reuşeşte destul de bine să-şi convingă auditorii că face acest lucru. Dar nici ideile nu sunt chiar lipsite de interes. Astfel, chiar mai interesantă decât viziunea utopică a unei Europe în care bogăţia ar fi împărţită în mod egal, mi s-a părut argumentarea necesităţii adaptării normelor democratice în funcţie de realitatea economică şi socială a fiecărei ţări. Că, în cazul României, o asemenea „adaptare” condusese la un grotescă simulare a procesului democratic (în procesul electoral era implicat un singur partid, iar în cadrul partidului critica era permisă doar de sus în jos, după cum tot de sus în jos se desfăşura şi celebra muncă de lămurire) este o cu totul altă poveste… Astăzi, un consilier de campanie electorală i-ar atrage probabil atenţia lui Ceauşescu asupra impardonabilei greşeli comise: afirmând că realitatea economică şi socială a ţării tale pretinde o adaptare originală a normelor democratice (cam aici trebuie că îşi are originea şi povestea cu democraţia originală pe care ne-o propunea cineva prin 1990, dar şi celebrul stupid people), îţi jigneşti electoratul, considerându-l nepregătit pentru a se manifesta matur într-un cadru democratic elaborat în funcţie de norme general acceptate.
De când am văzut filmul lui Ujică, m-am tot întrebat ce anume l-a împins pe Nicolae Ceauşescu să facă o declaraţie cu asemenea implicaţii. Putem bănui că, născut în 1918, Ceauşescu îşi reprezenta democraţia occidentală prin prisma democraţiei româneşti interbelice. Chiar şi noi, astăzi, răsturnând perspectiva, continuăm să ne raportăm la reperele solide ale democraţiei din perioada anterioară instaurării comunismului. În aceste condiţii, cred că nu este lipsit de interes să aflăm, dintr-un studiu al celor de la Asociaţia Pro Democraţia, cum se desfăşurau, de exemplu, alegerile într-o Românie spre care privim astăzi nostalgic: În perioada monarhică singurele alegeri ce nu sunt suspectate de fraudă sunt cele din 1928 câştigate de ţărănişti pe fondul crizei liberalilor de după moartea surprinzătoare în 1927 a lui Ionel Brătianu. Sistemul constituţional inaugurat în 1866 şi menţinut după modificările constituţionale din 1923 presupunea numirea mai întâi a Primului-ministru şi apoi convocarea alegerilor. Nici un guvern ce a organizat alegeri în România, cu excepţia guvernului Tătărăscu în 1937, nu le-a pierdut. În funcţie de dimensiunea corpului electoral mijloacele folosite au variat. Până la impunerea votului universal, în 1919, controlul secţiilor de votare era suficient pentru a desemna formaţiunea câştigătoare […] Mimarea procesului electiv a contribuit la compromiterea democraţiei şi a oferit un alibi mişcărilor extremiste ce vor înflori după primul război mondial.
Odată cu introducerea votului universal în 1919 modalitatea de fraudare s-a adaptat. Falsificarea rezultatelor nu se mai putea obţine prin contribuţia „agitatorilor stradali”, dar în regiunile aflate sub regimul legii marţiale precum Basarabia şi Cadrilater, victoria Guvernului era asigurată. Din motive lesne de înţeles, am reprodus doar un scurt fragment din cap. Scurtă istorie a fraudei electorale la români, în Istoria unui dezacord: uninominalul, p.10, http://www.apd.ro/files/publicatii/brosura_uninominal.pdf; am respectat grafia şi punctuaţia/absenţa acesteia din textul original.
În acelaşi capitol, la pagina 11, după ce sunt trecute în revistă şi bănuitele metode de fraudare folosite după 1989 (metode pe care le voi menţiona aici fie şi doar pentru pitorescul denumirilor – suveica, ştafeta, cămaşa albastră, înlocuirea, infiltrarea, excursioniştii, netransportabilii), sunt semnalate, nu fără îngrijorare, clientelismul şi absenteismul, principalele tendinţe ale electoratului român din ultima vreme.
Să fi avut Ceauşescu dreptate? Este societatea românească condamnată perpetuu să eşueze în încercarea de a se manifesta într-un cadru autentic democratic? Chiar avem nevoie de o democraţie „originală”? Iar dacă este aşa, care sunt cauzele şi care sunt soluţiile?
Fără a fi sociolog şi bazându-mă doar pe propriile observaţii, nu pot face altceva decât să avansez o serie de ipoteze, cu precizarea că, evitând pe cât posibil generalizările, nu mă pot lansa totuşi în sofisticate nuanţări.
În ce măsură fraudarea alegerilor influenţează rezultatul final al acestora va fi întotdeauna greu de apreciat sau cel puţin atâta vreme cât nu vom avea o documentată imagine de ansamblu a fenomenului. Recent, o măsură a amplorii acestui fenomen ne-a fost dată de finalizarea anchetelor cu privire la tentativele de fraudare a referendumului din 2012. Pe de altă parte, nici nu trebuie să ne imaginăm că doar clasa politică românească ar fi tentată să influenţeze prin mijloace necinstite rezultatele scrutinului: în acelaşi studiu al ADP, sunt menţionate suspiciunile privind corectitudinea alegerilor din Florida, din 2000, anularea alegerilor din Peru, desfăşurate în acelaşi an, sau cele din Georgia, în 2003. Ceea ce trebuie precizat însă este faptul că fraudarea nu ar fi posibilă fără complicitatea cetăţeanului, fie în calitate acestuia de alegător, fie în cea de membru al unei comisii electorale de circumscripţie. Iar în spatele complicităţii se ascund întotdeauna iresponsabilitatea şi „flexibilitatea” morală, favorizate, ambele, fie de sărăcie, fie de anumite interese.
În situaţia votului dat din convingere şi judecând după alegerile făcute în ultimii 24 de ani, electoratul român prezintă tendinţa de a vota emoţional, nu raţional. În cazul alegerilor prezidenţiale, de exemplu, puţin interesat de aspectele ideologice, românul îl va vota pe cel în care i se va părea că se recunoaşte sau pe cel care pare că-i va putea răspunde eficient nevoilor lui imediate, respectiv acelor nevoi care ţin de un soi de securitate afectivă. Abia apoi vin nevoile care ţin de securitatea economică şi socială sau de stabilitatea politică. În momentul în care va deveni evident că s-a lăsat înşelat, vina va fi aruncată cu precădere asupra celui ales, cetăţeanul român fiind puţin dispus să înveţe din greşelile făcute. Preşedintele „pentru liniştea noastră” a fost ales într-o perioadă în care societatea românească cunoştea profunde bulversări; în ciuda sloganului, perioada s-a dovedit a fi una nu foarte liniştită, fie şi numai dacă ne amintim de cele patru mineriade care au avut loc în primii doi ani postdecembrişti. În momentul în care aspiraţiile pro-occidentale au atins masa critică, în fruntea ţării a ajuns un universitar care promitea, credibil, „schimbarea”. Cum doar schimbarea a întârziat să apară, nu şi costurile sociale aferente acesteia, ceea ce a făcut, printre altele, ca în cea de-a doua rundă a alegerilor prezidenţiale din 2000, Ion Iliescu să-l aibă drept contracandidat pe Corneliu Vadim Tudor, la Cotroceni s-a întors cel ale cărui soluţii fuseseră deja verificate. Atâta doar că, surpriză, Iliescu i-a cedat, aproape imediat după ce s-a întors la Cotroceni, rolul de primă figură a scenei politice româneşti lui Adrian Năstase. Rezultatul? Având împotriva sa aproape toată mass-media, Adrian Năstase va fi înfrânt în decembrie 2004 de Traian Băsescu. Adăugată „băilor de mulţime” şi altor asemenea artificii menite să atragă simpatia populaţiei, celebra întrebare a lui Traian Băsescu (… ce blestem o fi pe poporul acesta, de a ajuns până la urmă să aleagă între doi foşti comunişti?) a fost formulată şi pentru a linişti electoratul nostalgic: fără a se deosebi în mod radical de Adrian Năstase, Traian Băsescu, cel care a şi câştigat, de altfel, alegerile, se prezenta astfel ca având o mai mare disponibilitate de înţelegere a nevoilor omului de rând. Deşi a condus România într-o perioadă de accelerată creştere economică şi a înregistrat, în această calitate, câteva succese majore, printre care şi aderarea României la UE, în 2007, Traian Băsescu îşi va vedea poziţia serios ameninţată, în 2008, de Mircea Geoană. Electoratul românesc dădea noi mostre de frivolitate, făcându-şi alegerile după criterii subiective, care păstrau o pronunţată încărcătură emoţională.
Nu puţine au fost deci situaţiile în care, lipsiţi de minima preocupare pentru o informare corectă, românii, puşi în faţa efectelor propriilor alegeri, şi-au manifestat în mod zgomotos, dar nejustificat, dezamăgirea. Simplificând, aderarea la UE a implicat cedare de suveranitate în schimbul unor oportunităţi economice şi sociale. Insuficient sau deloc informaţi, în toamna anului 2006, conform Eurobarometrului 66, românii aveau încredere în UE în proporţie de 67%. Dintre aceştia, cel puţin unii (să le spunem „naivii”) s-au aşteptat ca, în urma aderării, dinspre Europa să se reverse către România râuri de lapte şi miere, alţii au avut aşteptări ceva mai realiste, respectiv clarificarea situaţiei rudelor plecate la muncă în afara graniţelor ţării, destul de puţini fiind aceia care au conştientizat că o îmbunătăţire a nivelului de trai nu va avea loc peste noapte, că nu se va putea realiza fără efort şi în absenţa alinierii la politicile economice şi sociale europene, ceea ce va implica, înainte de toate, o serie de costuri.
Şapte ani mai târziu, conform sondajului de opinie „Român în Europa” (http://www.zf.ro/profesii/principala-problema-a-romaniei-dupa-aderarea-la-ue-10818637), în proporţii îngrijorătoare, cei chestionaţi au răspuns că nu ştiu care sunt instituţiile europene şi care este rolul lor (53%), că nu cunosc obligaţiile şi drepturile ce revin cetăţeanului european (51%) şi că aderarea ţării la UE le-a schimbat viaţa în rău (58%). Dacă dăm crezare acestor rezultate, un curent antieuropean, alimentat şi de inconştienţa câtorva politicieni, pare a căpăta tot mai multă consistenţă în societatea românească.
Pe parcursul ultimelor luni, s-a putut înregistra şi fenomenul în oglindă: nerespectarea, de către coaliţia ajunsă la guvernare, a promisiunilor cu privire la Roşia Montană şi a celor cu privire la exploatarea gazelor de şist a determinat reacţia promptă a societăţii civile. În esenţă, intenţionând să nu-şi respecte promisiunile, măcar o parte a politicienilor din coaliţia aflată la putere a mizat pe faptul că oricum nu acestea au fost motivele pentru care au primit în 2012 voturile a 60% din electorat. Iar respectivii politicieni nici nu s-au înşelat prea tare… Cei care au protestat şi au ieşit în stradă, în număr oricum surprinzător de mare, rămân totuşi nereprezentativi pentru societatea românească în ansamblu. Cu siguranţă, printre cei care au ieşit în stradă, s-au aflat şi votanţi USL care şi-au simţit, acum pe bună dreptate, înşelate aşteptările. Rămâne acesta un bun exemplu de sancţionare, de către societatea civilă, de către alegători, a neonorării unor promisiuni electorale. Într-un articol publicat tot în Gazeta Dâmboviţei, dar cu ceva vreme în urmă, vedeam aici un prim semn de normalitate, un prim semn de însănătoşire a democraţiei româneşti. Bine informaţi, dezamăgiţi, votanţii au simţit nevoia firească de a se transforma în manifestanţi, dovedind responsabilitate şi conştiinţă civic.
Probabil că atunci când alegătorul român va înceta să mai voteze personalităţi doar de dragul personalităţii acestora, atunci când, informându-se eficient, va vota programe, pentru a căror nerespectare îi va sancţiona apoi pe politicieni, prin variatele forme ale protestului civic, dar şi prin vot, vom putea spune că democraţia românească este una îndeajuns de matură.
Evident, un rol important în creşterea gradului de responsabilitate al cetăţeanului român ar trebui să fie jucat de şcoală. Însă în condiţiile în care şcoala, ca urmare a deciziilor politice neinspirate (ca să nu spun rău intenţionate), dar şi a iresponsabilei „mâini de ajutor” întinse de mass-media, şi-a pierdut prestigiul de care se bucura altădată, educaţia informală (educaţia primită în mediul familial, în cercul de prieteni etc.) joacă adesea un rol mai important în formarea individului decât cel îndeplinit de educaţia formală, educaţia realizată într-un cadru instituţional. Or, în condiţiile date, după cum se poate uşor bănui, tiparele comportamentale validate prin educaţia informală nu sunt altceva decât nişte antimodele.
Chiar admiţând că şcoala îşi va asuma, nu doar la nivelul declarativ, rolul hotărâtor în această direcţie, că începând chiar din acest an se va acorda o atenţie sporită dobândirii şi dezvoltării competenţelor aferente gândirii critice, că educaţia pentru democraţie şi drepturile omului sau cea pentru schimbare şi dezvoltare ar deveni, împreună cu toate celelalte noi tipuri de educaţie, discipline de studiu, efectele ar deveni vizibile social abia peste 20 sau 30 de ani. Societatea românească nu-şi mai permite să aştepte încă 20 de ani, după cei peste 20, scurşi din momentul în care Silviu Brucan şi-a lansat profeţia devenită celebră.
În aceste condiţii, cel puţin pe termen scurt, responsabilitatea revine societăţii civile şi, fatalmente, clasei politice, aceleiaşi clase politice care a profitat, sistematic şi în mod iresponsabil, de imaturitatea cel puţin a unei părţi din electoratul român. Ştiu, nu este prima dată când simt nevoia să lansez un asemenea avertisment, dar întreaga clasă politică românească trebuie să-şi amintească acum, cât nu este prea târziu, că, în istoria modernă, fiecare criză majoră a democraţiei, determinând radicalizarea societăţii, a facilitat instaurarea unor regimuri extremiste, dictatoriale. Iar printre victimele acestora s-au numărat şi reprezentaţi ai clasei politice care făcuse anterior dovada iresponsabilităţii.
DANIEL TACHE este doctor în filologie, critic, istoric literar și eseist, profesor la Colegiul Național CONSTANTIN CARABELLA, din Târgoviște…
Citeşte şi
NERO, BRAC GERMAN, episodul 14 al romanului foileton scris de Ionuț CRISTACHE…
Alte lame de cuțit, cu domnul Radu PĂRPĂUȚĂ, în rubrica sa LA BORTA RECE…
SUBSTITUIRI, episodul al doilea din confesiunile americane ale doamnei Dana NEACȘU…
ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI, cu marele regizor Constantin VAENI…
PICĂTURA CHINEZEASCĂ, desigur…
Dana NEACȘU, din New York și AMERICA LA NOI ACASĂ…
RAFTUL CU PROZĂ SCURTĂ, cu domnul Ioan VIȘTEA…
MELANCOLII, cu doamna Constanța POPESCU…
Un scriitor de mare valoare, Octavian SOVIANY și rubrica lui SOVIANYSME…
JUNIORI DE CARABELLA, adică Marius Alexandru DINCĂ…
Alt JUNIOR DE CARABELLA, Daria Stemate…
Domnul profesor Alexandru IACOB și rubrica lui REFLECȚII MINORE…
Doctorul în filosofie Pompiliu ALEXANDRU, cu rubrica sa CULTURA URBANĂ…
AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ și marele actor Puiu JIPA…
CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI, cu sociologul Teodor Constantin BÂRSAN…
Domnișoara Ioana PIOARU și LECȚIA DE ZBOR…
Doamna profesoară Mihaela MARIN și rubrica sa CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE…
ARTIFICII DE LÂNGĂ SERELE CU FLORI, cu doamna Mariana OPREA STATE…
Doctorul în istorie Radu STATE și rubrica lui CULTURĂ ȘI ISTORIE…
Doamna profesoară Alexandra VLADOVICI BÂRSAN și REFLECȚII PEDAGOGICE…
CULTURA GLOBALĂ, cu domnul Radu GEORGESCU…
Facebook
WhatsApp
TikTok
