Ori de cîte ori aud de păstrarea obiceiurilor şi tradiţiilor (voi folosi această sintagmă, deşi unele dicţionare dau cei doi termeni ca sinonimi), îmi amintesc cu ce nerăbdare aduceam acasă, în copilărie, câte o piesă nouă care să-mi completeze vreuna dintre feluritele mele colecţii şi cu ce bucurie de împătimit o priveam apoi minute în şir. Am colecţionat, alături de mărci poştale, ilustrate sau monede, pachete de ţigări străine, goale, desigur, pentru că de fumat m-am apucat mult mai târziu. Cartonate şi având un design la care cele româneşti nici nu visaseră vreodată, pachetele acelea, pe care oricum nu le găseam pe toate drumurile, îmi povesteau despre o lume pestriţă, mult diferită de aceea cenuşie a ultimilor ani ai comunismului, o lume în care oamenii nu se temeau să spună ce gândesc, fie şi pentru simplul fapt că de acolo porneau către noi vocile celor de la Europa Liberă şi de la Vocea Americii. Acum trebuie să spun asta, multă vreme am fost convins că pe Nestor Ratesh îl chema şi Washington; abia pe la începutul clasei a patra, cineva mi-a explicat că Washington este capitala SUA şi că acolo se afla una dintre redacţiile postului de radio. În ce bucluc era să intru din cauza lui Nestor Ratesh Washington am să vă povestesc însă cu altă ocazie. În gimnaziu, după ce mi-am cumpărat un aparat de radio din banii obţinuţi pe sticle şi borcane, un aparat deci asupra căruia să deţin deplinul control, am ascultat mai ales Vocea Americii: emitea pe medii, era mai puţin bruiat, programul era mai scurt, ştirile erau prezentate pe un ton neutru, analizele erau mai concise.
Mă rog… Ideea este că, pe măsură ce pachetele de ţigări aduse de dincolo apăreau tot mai rar pe rafturile tutungeriilor, se îndeseau la televizor emisiunile folclorice. Ba, mai mult decât atât, în unele, difuzate doar o dată pe an, în rolul principal apărea chiar tovarăşul. Adevărat este că Sorcova şi Pluguşorul erau în clasele primare texte obligatorii, într-un an însă, în preajma revelionului, nu mică mi-a fost surpriza să-l văd pe tovarăşul, la televizor desigur, aproape răpus sub un noian de sorcove care se repezeau spre el din toate direcţiile, să-l înmormânteze în flori şi mai multe nu. Şi de atunci l-am tot văzut, an de an, până în decembrie ’89. Doar textul era mereu altul, adaptat, ca şi cel al Pluguşorului, măreţelor realizări. Şi m-am mirat… Pentru că ceva nu era în regulă…
Ce nu era în regulă am înţeles abia la liceu, prin clasa a noua, când, pentru că se aflau printre lecturile obligatorii, am citit (fără prea mare plăcere, trebuie să fiu sincer) De neamul moldovenilor şi Descrierea Moldovei. Aşa am aflat de la Costin că, alături de portul opincilor, moştenim de la romani obiceiul bocitului. Cantemir dezvoltă ideea, menţionând şi alte obiceiuri de înmormântare pe care le încadrează, didactic, în categoria eresurilor: dacă feciorii unui ţăran care a murit erau nevoiţi să umble şase luni, fie iarnă, fie vară, cu capul gol, timp în care îşi lăsau părul şi barba să crească, sora celui care a murit flăcău avea misiunea mult mai ingrată de a-şi tăia păr din cap pentru a-l lipi la crucea mortului, după care timp de un an trebuia să vegheze ca nu care cumva părul să cadă, pentru că atunci trebuia să-l lipească la loc. De aici la găina neagră, stropită cu vin, care trebuia dată peste mormântul lui Nechifor Lipan, distanţa rămasă este destul de mică. Mă întreb însă dacă Vitoria cunoştea veritabila semnificaţie a acestui act.
De fapt, aceste obiceiuri dădeau (şi încă dau, pentru că unele s-au păstrat) expresie unor credinţe păgâne. Cum păgâne sunt şi colindele asociate trecerii într-un nou an. Acelaşi Dimitrie Cantemir rezolva etimologia termenului colind, afirmând că provine din termenul latin calenda. Pluguşorul şi Sorcova aparţin, de fapt, categoriei colindelor. Iar dacă termenul „sorcova” provine din termenul bulgar „surov”, obiceiul pe care îl desemnează, derivat dintr-un ritual magic, ridică şi mai multe probleme: etimologia ne atrage atenţia asupra preluării obiceiului după declanşarea procesului de creştinare a populaţiei autohtone. Oricum ar fi, lăsându-se sorcovit, cel mai ateu între atei participa la o tradiţie care nu este, de fapt, decât o reminiscenţă a unui vechi ritual păgân.
Şi mai interesante mi s-au părut obiceiurile de nuntă. Mă şi mir că nu s-au păstrat… Iată ce am aflat tot de la Cantemir… În cazul în care tânărul descoperea că fecioria miresei fusese stricată dinainte, a doua zi după ospăţ îi înhăma părinţii la căruțele cele mai rele și cu curele rupte, le aşeza fiica în căruţă, după care expedia acest strălucitor alai, impulsionându-l şi cu vreo câteva scatoalce, înapoi de unde venise. Totuşi, oameni erau şi ei, iar la o adică puteau şi să cadă la învoială, părinţii angajându-se la o mărire substanţială a zestrei, că doar orice pe lumea asta poate fi negociat, iar cinstea, în primul rând…
În această privinţă, o serie de prescripţii din Cartea românească de învăţătură şi din Îndreptarea Legii (cărţi apărute în timpul domnitorilor Vasile Lupu şi Matei Basarab), instrucţiuni precise cu privire la gradul de cotonogeală pe care bărbatul era îndreptăţit să-l aplice femeii într-o situaţie sau alta, sunt de-a dreptul halucinante (a se citi articolul Cum era bătută şi tratată femeia în Evul Mediu *, dar numai după ce-l veţi fi citit pe acesta până la capăt).
Deşi vădit iritat de bogata galerie de divinităţi păgâne care continuau să se bucure de mare cinstire în rândul oamenilor simpli (zânele, ursitoarele, frumoasele, sânzienele, joimariţele, Drăgaica, Zburătorul, Tricoliciul, Paparuda etc.), Cantemir acordă totuşi o atenţie specială horei şi ritualului căluşarilor. În prezentarea Căluşului, Cantemir insistă asupra secretelor pe care membrii fraternităţii erau obligaţi să le apere cu sfinţenie şi asupra caracterului apotropaic al ritualului. Două secole şi jumătate mai târziu, surprinzând (desigur, în concordanţă cu adevărul artistic pe care romanul Moromeţii îl propune) desfăşurarea aceluiaşi obicei în Siliştea-Gumeşti, Preda se opreşte strict asupra impactului estetic pe care dansul îl avea asupra privitorilor: Toţi aveau clopoţei la picioare, la ciomege şi la fes, betelii şi caftane roşii. Erau oameni din sat, dar erau de nerecunoscut, arătau deosebit de frumoşi în acestă îmbrăcăminte a lor. Jocul lor stârnea în sat o încântare aproape fără margini, era singurul joc care avea rigoarea lui veche… (Marin Preda, Moromeţii, Editura Albatros, Bucureşti, 1987, p. 142-143). Îmi imaginez că astăzi nimeni nu mai crede că boala şi duhurile rele pot fi alungate de către căluşari, prin executarea unui dans cu figuri oricât de complicate, dar cine ştie…
Aceeaşi deplasare de accent, dinspre caracterul funcţional către cel strict estetic, a avut loc şi în cazul horei. La originea dansului, răspândit în întreaga zonă balcanică, stă un ritual solar, termenul hora, provenit din greacă (χορός ), semnificând cerc. Însă aşa cum este înregistrată de către Rebreanu în romanul Ion, hora îşi pierduse, la începutul secolului al XX-lea, funcţia magică, dobândind în schimb pregnante funcţii sociale: la horă, stratificarea economică a satului devine evidentă şi tot aici se formează perechile. Funcţie de formare a perechilor îndeplinea hora şi în satul bunicilor mei şi tot pe la începutul secolului trecut. Şi ce mai poveste de dragoste şi năbădăi s-a născut acolo între bunicul şi bunica! Tata, în schimb, a mers la bal, balul transformându-se, în acei primi ani ai comunismului, în expresie a secretei/inconştientei asipraţii către îmburghezire a noii societăţi. Ei bine, generaţia mea a mers la discotecă, iar cea actuală umblă prin cluburi. Funcţia de formare a perechilor şi-a creat, pe parcursul a mai puţin de 100 de ani, noi şi noi spaţii de manifestare. Şi mă tem că generaţia actuală înţelege într-un mod complet diferit de cel al bunicilor alcătuirea perechii.
Dar să mă întorc la pachetele de ţigări pe care le colecţionam. După o vreme, oricât le-aş fi şters de praf sau poate tocmai de aceea, mi s-a părut că îşi cam pierduseră strălucirea şi, chiar mai grav decât atât, am constatat că erau pe cale să-şi piardă forma paralelipipedică. Cartonul începuse să se lase şi eram pe cale de a mă trezi cu o colecţie de pachete a căror burtă se apropia de spinare mai vertiginos decât a mea. Ce era să fac? Cu excepţia unuia, pe care l-am umplut cu monede vechi, pe celelalte le-am umplut cu hârtie igienică.
Mă tem că atât acele pachete de ţigări, cât şi obiceiurile şi tradiţiile pe care atât de tare ne înverşunăm să le păstrăm nu sunt altceva decât forme fără fond. Este acesta un lucru rău în sine? Cu siguranţă, nu. Însă vacuitatea a fost dintotdeauna percepută, în lumea noastră, drept o eroare care se impune cu maximă rapiditate remediată. Lipsită de conţinut, mai devreme sau mai târziu, forma va simţi nevoia de a-şi crea sau măcar de a-şi asocia unul. Şi, cel mai adesea, rezultatul este cât se poate de nefericit.
Ortodoxia (cea românească, în special) şi-a imaginat, timp de sute de ani, că poate creştina parţial aceste obiceiuri şi tradiţii, iar celor pe care le-a apreciat ca intolerabile a încercat să le substituie altele, creştine (astfel, este suficient a se urmări, cu ajutorul calendarului, concurenţa pe care mari sărbători creştine le-o fac unora precreştine: Sfântul Vasile/începutul anului calendaristic, Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul/ Sânzienele, Sfântul Andrei/noaptea strigoilor etc.). În timp însă, rezultatul n-a fost chiar cel dorit, uneori semnificaţia ritualului creştin sfârşind prin a fi subminată de reminiscenţele celui păgân.
În plus, politizarea acestora, produsă în perioada interbelică printr-o nefericită apropiere de ortodoxie (în condiţiile în care credinţa însăşi ajunsese să fie politizată), dar şi în timpul comunismului, cu precădere în timpul perioadei ceauşiste, când unora tradiţiile şi obiceiurile le-au părut drept fericite expresii ale rezistenţei spirituale, iar altora le-au servit drept instrumente ale demagogicei strategii naţionaliste, strategie prin care nu se urmărea decât învrăjbirea generală, a avut efecte catastrofale.
Mă gândesc că, dacă tot ne dorim să conservăm aceste obiceiuri şi tradiţii, ar trebui măcar să o facem în cunoştinţă de cauză şi strict în scopul divertismentului. Şi pentru că este uşor sesizabilă, în ultima vreme, renaşterea dorinţei de politizare a acestora, mă gândesc că nu ar fi rău ca atunci când vor reîncepe defilările în costume populare, măcar unul dintre participanţi să poarte un panou pe care să scrie, în mod analog avertismentului de pe pachetele de ţigări, că obiceiurile şi tradiţiile (păgâne) dăunează grav spiritualităţii (creştine).
* http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cum-era-batuta-tratata-femeia-evul-mediu-foto
DANIEL TACHE este profesor la Colegiul Național C.CARABELLA, din Târgoviște, doctor în filologie, eseist, critic și istoric literar…
Citeşte şi
Episodul opt din NERO, BRAC GERMAN, romanul foileton al suplimentului nostru…
PICĂTURA CHINEZEASCĂ cu transparență românească…
STRATEGII DE DEPĂRTARE, cu un prieten nou, domnul Petrică STOICA…
CULTURĂ ȘI ISTORIE, cu doctorul în istorie Radu STATE…
MELANCOLII, cu doamna Constanța POPESCU…
Teodor Constantin BÂRSAN și rubrica lui CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI…
Cătălina CRISTACHE și PLIMBĂRI BUCUREȘTENE în deplasare, la Băile Herculane…
LECȚIA DE ZBOR, cu Ioana PIOARU…
O poveste cu marele actor Puiu JIPA, în rubrica lui AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ…
CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE, cu doamna profesoară Mihaela MARIN…
STUDENȚEȘTI, cu domnișoara Alexandra MOCANU…
CULTURA URBANĂ, cu doctorul în filosofie Pompiliu ALEXANDRU…
Doamna Mariana OPREA STATE și ARTIFICII DE LÂNGĂ SERELE CU FLORI…
JUNIOR DE WORCESTER, adică Mihai Bogdan VLĂDUCĂ…
CULTURA ECONOMICĂ și doctorul în economie Bogdan CERNAT…
AMERICA LA NOI ACASĂ, cu domana Dana NEACȘU, doctor în filosofie…
POEMELE SĂPTĂMÂNII, cu doamna Constanța POPESCU și domnul Vali NIȚU…
EVENIMENT, revine domnul Radu PETRESCU – MUSCEL…
REFLECȚII PEDAGOGICE, cu doamna profesoară Alexandra VLADOVICI BÂRSAN…
Facebook
WhatsApp
TikTok
