Eram prima dată la confesional… La spovedanie… Aşteptam cu ardoare în suflet. Aşteptam să vină mormăitul ăla şi să plec cât mai repede de aici. Citisem catehismul din scoarţă în scoarţă, şi combătusem tot ceea ce mă nemulţumea, frază cu frază. Nu aveam chef să mă spovedesc. Nu aveam chef să îi mărturisesc lui intenţiile mele bune, faptele rele şi gândurile mizerabile. Dumnezeu le ştia prea bine, i le mărturisisem până la saturaţie. Poate dacă aş fi mărturisit, ar fi descoperit şi el că nu e singurul. Poate că și confesiunea e ceva terapeutic în care preoţii află că nu sunt singurii cu gânduri necurate. Când te spovedesti lui Dumnezeu o faci ca un fiu, însă cu preotul e altceva, eşti pe post de psihoterapeut. Dintr-odată îmi răsări în minte un gând. Ce-ar fi să-l închid în confesional şi să-i dau foc, să ardă ca un şobolan, întâi rugându-se, apoi implorându-l pe Dumnezeu şi în cele din urmă blestemându-ne pe amândoi. Şi atunci ar arde toate păcatele acelea spuse în confesional. Dar ca de obicei gândul rămânea în mintea mea, se umfla, se revolta şi apoi exploda. De atâta asteptare şi plictiseală îmi scosesem telefonul cu touch screen răsfoind prin albumul meu cu vintage porn. Răsfoiam si mă gândeam la primul păcat mărturisit aici. E aşa de deosebit primul păcat. Ca primul strop de sânge căzut pe rochiţa virginală cu dantele şi volănaşe a unei lolita… atât de nevinovate ca roba albă a unui sfânt care niciodată nu se descompune, nu se degradează, nu se destramă, ca primul suspin, primul geamăt, prima răsuflare a unei fecioare care îşi pierde inocenţa simţind plăceri profane şi in acelaşi timp o sacră şi ameţitoare durere, prima incantaţie a unei vrăjitoare. Mica mea distracţie fusese neplăcut intreruptă de small talk-ul unor doamne în vârstă și mult prea îngrijorate de soarta statuii nu ştiu cărui sfânt. Tocmai atunci intra în confesional un tânăr ministrant. Îmi ascunsesem pe dată telefonul, cu regrete că nu apucasem să văd ultima poză din colecţia mea de retroporn.
Aveau ceva femeile acelea din anii 1920-30. Să fi fost naturaleţea lor, libertinajul, ineditul pornografic, să fi fost lipsa totală a oricarui software de photoshop, coafura copilărească? Ar fi dat un aer de lolita chiar şi unei femei care se confrunta cu menopauza. Le vedeam tinere în poze şi mă uitam afară din confessional; le vedeam aici bătrâne. Însă nu mai puteai vedea niciun atom de lolita. Procesul de relicvificare era complet. Supragreutatea, cutele asemenea mantiei Madonnei din Pieta, fondul de ten. Orice ar fi făcut in tinereţe acum uitaseră total de apucăturile acelor vremuri. Acum le interesau sfinţii, statuile, rugăciunile, corul. Absența totală a unei figuri paterne puternice, a unei figuri masculine protectoare in viaţa lor le indrepta, mai bine zis le îmbrâncea către Dumnezeu. Zi de zi, aceste doamne, în proces de mumificare şi chihlimbarizare toceau băncile bisericii, luau toată apa sfințită şi implorau – rugându-se ca în transă, repetând o mantră, silitoare şi conştiincioase – sfinţii, semizeităţile din ipsos, marmura. Rugăciunile, invocaţile, ameninţările către Dumnezeu erau rostite tare, răspicat cu o convingere de i-ar fi făcut pe sfinţi să se dea jos de pe soclu şi să se pună la dispoziţia lor. De milă, de plictiseală, de frica acestor vestale trecute ar fi coborât din icoane şi de pe socluri şi le-ar făcut pe plac. Dar unde era dialogul lor cu Dumnezeu? Era tăcut, ţinut sub obroc sau era cu totul şi cu totul absent? Şi acum ce trebuia să fac? Să-mi mărturisesc păcatele mult prea tânărului și inocentului ministrant sau preot care mă deranjase? Oare ar fi înţeles păcatul de a te uita la colecţia de fotografie erotică de epocă, în timp ce eşti in confessional? Sau i-ar fi stârnit curiozitatea şi bluetooth-ul meu s-ar fi confesat bluetooth-ul lui. Brusc, o tânără domnişoară mă întrerupse din imaginara mea conversaţie cu tânărul preot.
– Stiţi cumva, părintele mai vine astăzi?
Părul roşcat în onduleuri, ochii negri asemeni coperţii cărţii de rugăciuni cu care venisem, parfumul minunat de păcat pe care îl răspândea, vesta de stofă neagră ce-i cuprindea mijlocul, cămaşa cu broderie.., i-aş fi cedat locul imediat, iar eu l-aş fi scos pe tânărul credincios de pe locul lui, arogându-mi cu forţa rolul de preot, aşa cum Napoleon s-a încununat împărat.
-Părintele a avut un accident la schi şi nu a putut veni, răspunde prompt tânărul ministrant. Încerca cu greu să ascundă faptul că o privea cu aceeaşi poftă cu care o priveam şi eu.
-Vai, ce păcat, îmi pare rău, spuse tînăra. Venisem să mă spovedesc…
-Eu îi ţin locul pe moment, îi spuse ministrantul. Şi cu un gest al mâinii o invită să ia loc în confesional ca într-o cameră de hotel ce urmează să fie profanată, desacralizată şi consacrată.
Aşa că rămăsesem pe afară să ascult dizertaţiile teologice ale doamnelor în vârstă.
-Ai auzit de acatistul Sfântului Pafnutie? se adresă o doamnă elegantă în palton negru şi cu boneţică celeilalte.
-Nu, nu am auzit.
-Trebuie neapărat sa îl cumperi, cumva să faci rost de el. Te rogi șapte zile la el, în fiecare zi de trei ori pe zi, înainte de fiecare masă. Ca pastilele. Vindecă de toate, te ajută la necazuri, la bucurii, în afaceri. E un sfânt minunat.
Rămăsesem puţin și făcusem abstracţie de discutia celor două. WOW ce oferta !!!! Promoțională. Asemeni anunţului unei vrăjitoare din ziarele de publicitate. Fac, desfac, leg, dezleg, ajut in dragoste, fac să crească cotaţiile la bursă, fac să îl dea afară pe şeful şefului subalternului şefului tău. Şi pentru asta trebuie doar să te rogi. La sfântul Pafnutie sau după caz, fill in the blanks. Nu întelegeam un singur lucru, cum să mă ajute sfântul la bucurii. Cum te poate ajuta cineva atunci când eşti fericit sau bucuros. Te faci şi mai fericit sau iţi ia din fericire ca nu cumva să-ţi plesnească inima de atâtă bucurie şi venele de atâta endorfina. Oricum serviciile acestui sfânt, după spusele doamnelor, erau admirabile. Bine ar fi fost să-şi facă sfântul acesta o asociaţie de caritate.
Printre sfinţi, sfinţisori, cuvioşi, preacuviosi, prea sfinţiţi, înalt prea sfinţiţi si preafericiţi, eminenţe, şi sanctități, arhierei, arhimandriţi, mitropoliţi, papi, cardinali şi arhiepiscopi nu îl mai puteam zări pe Dumnezeu. Era undeva ascuns departe în spate şi ne făcea cu mâna, dar nu puteam vedea de gloată și de toţi aceşti înalţi. Dacă aş fi fost şi eu înalt probabil că l-aş putea vedea. Dar cât de înalt trebuia să fii… Cu siguranţă ca să fi IPS trebuia să ai o anumită inălţime sau să suferi de gigantism chiar.
Văzând ca tînărul ministrant întârzie cu domnişoara, mă îndreptasem către altar. Apoi îngenuncheasem, mă inchinasem pregătit să am un dialog cu Dumnezeu. Însă o doamnă care răspândea prin toti porii bunavoinţă si transpiraţie se apropiase de mine cu intenţia de a-mi vorbi.
-Vedeţi icoana aceea? E icoana făcătoare de minuni a sfintei…
-Frumos, dar știţi eu vreau să mă rog direct lui Dumnezeu. Am un mare respect faţă de sfinţi, însă prefer să mă rog direct Lui.
Dialogul nostru era ciudat. Ea în picioare, eu în genunchi, ea mirosind a… a o diversitate de mirosuri care coborau înspre nasul meu, care ea gata să treacă prin toate supliciile pentru o clipă de tăcere.
-Da dar ştiţi cum e, până la Dumnezeu vă mănâncă toţi sfinţii.
Cum venea asta? De ce m-ar fi mâncat sfinţii? Si ce trebuia să fac ca să trec de ei? O rugăciune înălţată lor era ca un fel de spagă? Doar așa treceam de structurile lor, insă cu siguranță m-ar fi oprit vreun aparatchik mult prea zelos. Dar care sfinţi, şi cei catolici şi cei ortodocşi? Asta însemna să-mi petrec o viaţă întreagă rugându-mă la mii de sfinţi, sfinţișori, cuvioase și sfinţi în proces de beatificare? Perspectiva asta mă dezarmase total.
-Sfinţii sunt intermediari noştri, că sunt mult mai vrednici. Noi, la noi nu se uită Dumnezeu.
De ce să nu se uite Dumnezeu? Eram rupti din soare? De ce venisem la biserică? Să tratez cu toată adunarea de sfinţi să-mi dea o audienţă? Trecând peste principiile mele începeam încet încet să o urăsc pe doamna aceasta cu picioare butucănoase şi varicelate.
– Vă rog frumos, o implorasem, cu lacrimi în ochi pe bunăvoitoarea doamnă, chiar trebuie să mă rog.
-Sigur, dar după ce vă rugaţi să sărutaţi icoana din dreapta, stânga şi din centru neapărat de trei ori.
Aș fi sărutat orice icoană, până ce gura mi-ar fi devenit uscată şi sticla icoanei s-ar fi topit de atâta dragoste, orice ca să plece doamna aceasta ale cărei miresme coborau în cascadă până în nările mele.
TEODOR CONSTANTIN BÂRSAN este sociolog, locuiește la Sibiu, e un talentat poet și prozator și are nostalgia Târgoviștei adolescenței sale…
Citeşte şi
NERO, BRAC GERMAN, episodul unsprezece…
STRATEGII DE DISTANȚARE, cu domnul profesor Petre STOICA…
JUNIOR DE CARABELLA, cu Daria STEMATE…
JUNIOR DE WORCESTER, cu Bogdan VLĂDUCĂ…
Când s-o făcut… poama, LA BORTA RECE cu Radu PĂRPĂUȚĂ…
Doamna profesoară Mihaela MARIN și rubrica sa CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE…
ARTIFICII DE LÂNGĂ SERELE CU FLORI și doamna Mariana OPREA STATE…
Pompiliu ALEXANDRU , doctor în filosofie și rubrica lui CULTURA URBANĂ…
SOVIANYSME cu… Octavian SOVIANY…
Domnul Puiu JIPA și rubrica sa AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ…
MELANCOLII, cu doamna Constanța POPESCU…
CULTURĂ ȘI ISTORIE, cu Radu STATE și nu prea…
PLIMBĂRI BUCUREȘTENE, cu fosta târgovișteancă din Drumul Taberei, Cătălina CRISTACHE…
CULTURA ONLINE, cu domnul profesor Daniel TACHE…
SUPLIMENT la CDS, o dedicație specială din Moldova…
Facebook
WhatsApp
TikTok
