Privirea mea curge printre șiroaie de apă, scormonește trecut și prezent, oprindu-se tristă în poarta morții… Se naște noaptea în șoapta mea de durere, iubire e numele ei, dar nimeni n-o știe, strigătul meu e mut ca și viața.
30. Venise primăvara, la Paris, zilele treceau repede, între o ordine impusă de obligaţiile mele, cu care mă obişnuisem deja. Citeam aproape în fiecare zi, în biblioteca mare de la Sorbona, marţea şi vinerea aveam cele două seminarii, de la care studenţii lipseau rar, ne simţeam ca într-o reunire de amici, nu mai erau graniţe între noi. Documentarul meu săptămânal pentru minister pleca sâmbăta, într-o rutină de funcţionar bătrân, obişnuit cu regulie meseriei lui. Cu profesorul meu aveam discuţii lungi, era mulţumit de lecturile mele şi de ideile care se adăugau tezei de doctorat pe care o pregăteam.
Foarte des mă plimbam prin parcurile şi muzeele din apropierea locuinţei noastre cu domnul ambasador, se aşezase o apropiere caldă între noi şi stimulatoare pentru mine. Cu Iulia, însă, mă vedeam mai rar, aveam uneori sentimentul că mă ocoleşte, deşi s-a întâmplat să mergem de câteva ori la teatre sau la vernisajul unor expoziţii. Primea, la ambasadă, invitaţii la aceste evenimente şi nu erau foarte mulţi, în afară de noi, care să dorească să le vadă. Despre ziua de ianuarie n-am mai vorbit deloc, se simţea o anumită reţinere în relaţia noastră, pe care timpul o ştergea încet şi, până la urmă, firesc.
Îi scriam Mariei, ca şi până atunci, în fiecare săptămână, îi povesteam aproape toate întâmplările şi zilele mele erau, cu siguranţă, în aşteptarea răspunsurilor pe care nu întârzia să mi le trimită. Era într-o vineri, la jumătatea lui aprilie. De dimineaţă am avut seminarul, cu cea de-a doua grupă din săptămână, apoi am citit câteva ore în biblioteca facultăţii, iar după-amiază m-am întâlnit cu profesorul meu. În drum spre casă, m-am oprit lângă biserica „Saint-Julien le Pauvre” şi mi-am cumpărat un bilet la concertul de muzică religioasă medievală, care urma să aibă loc peste o săptămână. Ajunsesem în mansarda mea de câteva minute şi răsfoiam pliantul primit la biserică; am auzit câteva bătăi uşoare în uşă, am deschis şi am rămas fără grai. Era Maria… Nici nu mai ştiu ce am spus, ştiu doar că am rămas minute bune îmbrăţişaţi, în holul mic al locuinţei mele de sub acoperişul casei. Îi mângâiam părul, obrajii, ne sărutam cu un fel de reţinere, de parcă tot nu eram siguri că e adevărat. „Mi-a fost atât de dor de tine, a zis Maria, când a venit tata şi mi-a spus să-mi fac bagajele, fiindcă plecăm la Paris, mă tot uitam în jurul meu, mi se părea că nu e adevărat.”
Venise Maria… Pluteam, respiram amândoi iubirea care ne lipsise în cele câteva luni, aproape că nu mai ştiam ce să întreb mai întâi, ce să caut, eram fericit. Tatăl ei a sosit peste vreo oră, ne-am salutat cu căldura unor prieteni vechi şi ne-a invitat în oraş. Am mers în apropiere, într-un mic restaurant deschis într-o galerie de artă modernă, în care domnul ambasador – care ne-a însoţit – îl cunoştea bine pe proprietar. Ni l-a şi prezentat, era fiul unui român plecat în Franţa după război şi rudă mai îndepărtată cu soţia domnului ambasador. Tatăl Mariei m-a pus să-i povestesc despre doctorat, despre munca mea cu studenţii, apoi a vorbit mult cu bătrânul filosof. Eu şi Maria i-am rugat să ne ierte, pentru că am vrea să ieşim la o plimbare… Am dus-o pe străzile înguste, atât de cunoscute mie şi ne-am întors târziu, către miezul-nopţii. „Eu, mi-a spus tatăl ei care ne aştepta în apartamentul pe care-l primise la etajul unu al vilei, voi pleca pentru cinci zile la Strasbourg. O las pe Maria aici, în grija ta.”
Şi au fost, apoi, cinci zile la care aici, în spaţiul îngust al vieţii mele trecute, mă gândesc cu aceeaşi fericire de atunci. Am fost în zeci de locuri, am fost la teatru, la o lansare de disc a unui student de-al meu, ne-am plimbat prin grădinile Parisului şi ne-am spus iubirea de sute de ori. Era dorinţă în ochii noştri, stam îmbrăţişaţi în mansarda mea care înflorise în primăvara din jur, numai că simţeam – şi eu şi Maria – că timpul întreg al iubirii nu sosise încă. Erau clipe în care dragostea noastră putea merge până la capăt, ceva însă ne oprea, ceva pe care l-am înţeles mai târziu, atunci când căzuse şi ultima aripă a zborului frânt. Marţi, la primul seminar din săptămână, am luat-o şi pe Maria cu mine şi am prezentat-o studenţilor mei. Mă uitam cu nesfârşită dragoste la ea, vorbea într-o franceză perfectă, le povestea despre studenţia ei… Studenții mei doreau să ştie ce învaţă ea, ce fel de cursuri se predau. Mă simţeam atât de bine, Maria mea cea frumoasă era admirată, avea în priviri culoarea aceea de primăvară puternică, discreţia cu care îmi intrase adânc în sufletul meu plin de iubire.…
„La vară, i-am spus în holul aeroportului, la plecare, trebuie să fim numai noi. Găsim un loc al nostru”… şi parcă nu îndrăzneam să-mi duc gândul până la capăt. Numai că ea a înţeles foarte bine: „Abia aştept, Radule…” şi ne-am sărutat, cu reţinerea dată de lumea numeroasă din jurul nostru.
În camera mea de spital simt că ar trebui să scriu mai mult despre acele zile, uneori mi se pare chiar că o pot face… Un gând ascuns însă îmi spune să păstrez doar pentru mine mirajul clipelor trăite, cu Maria, în Parisul atins de primăvara cea nouă… Abia dacă mai pot înţelege acum, într-o margine de lume, zilele care au fost. La capătul acesta de drum, pe întinderea căruia s-au spulberat, unul după altul, atâtea vise, săgeata ascuţită a timpului meu de azi se aşează brutal peste deznădejde. Îmi tot vin în minte cuvintele Marelui Gânditor, alături de care am umblat pe străzile Parisului… După ce a stricat adevărata eternitate, omul a căzut în timp, unde a izbutit totuşi să trăiască. Dar, spunea el, îl ameninţă o altă cădere şi se va împotmoli în monotonia posacă şi în absolutul stagnării.
Aş mai vrea, în camera mea de singurătate şi de plecare, să pot aşeza în paginile pe care le scriu bucuria mea de atunci, dragostea mea pentru Maria, dar nu-mi mai ajung cuvintele… Şi nici zilele mele nu-mi mai sunt de ajuns… Oricâtă încredere aş avea acum în amintirile mele, ele nu pot fi decât o copie palidă a fericirii de ieri. Şi, mă întreb, cine ar mai putea să înţeleagă şi la ce i-ar folosi cuiva dragostea mea răpusă?
31. A venit, în sfârşit, vara. M-am întors de la Paris la începutul lui august, pentru două luni. De la minister am primit un concediu de o lună, urmând să vin în septembrie, pentru un curs de perfecţionare. L-am întâlnit pe Anton Roman, care nu mai revenise la Paris. „Am fost numit, mi-a spus el, director în minister”. I-am răspuns că îi simt lipsa. „De multe ori, am continuat eu, aş fi avut nevoie de ajutorul tău”. M-a întrebat despre viaţa pariziană, pe care el o cunoştea atât de bine, despre Iulia şi despre ceilalţi prieteni de acolo.
„Cred, a mai spus el, că noul ambasador e pe placul tău.” I-am răspuns: „E fermecător, de altfel mă place şi el. Avem lungi discuţii împreună şi am început chiar să scriu dialogurile noastre, e posibil să iasă o carte de convorbiri.” Ne-am mai văzut apoi de mai multe ori în săptămânile care au urmat. Într-o sâmbătă a mers chiar, cu mine şi cu Maria, la ţară, era foarte curios să trăiască evenimente noi şi avea un simţ al prieteniei adevărat, firesc.
Încerc să-mi amintesc fiecare zi, fiecare trăire a celor două luni, petrecute împreună cu Maria. Mi-e foarte greu, am căderi îndelungate în experienţe fără contur, stau zile întregi cu ochii deschişi spre nimeni şi spre nimic, memoria mea dispare într-un prezent ameninţat de fantoma cenuşie a singurătăţii. Un doctor tânăr, pe care l-am cunoscut de câteva zile în spital, prin Mircea, cu care a fost – de altfel – coleg de facultate, vine des în camera mea, umblăm împreună prin pădurea din apropiere, el pare că încearcă să mă trezească la o viaţă pe care eu n-o mai doresc şi ştiu că nu mai există cale de întoarcere. Îl las să creadă că se mai poate schimba ceva în mintea mea încurcată în noaptea ultimă şi fără ieşire, doar că eu înţeleg, de la o zi la alta, că luciditatea mă părăseşte, într-o amăgire de normalitate şi îndoială.… „Radule, zice el, de cele mai multe ori noi nu acţionăm, ci suntem acţionaţi”. Gândeam la fel, dar îl întreb: „Cum aşa, ce înseamnă acţionaţi?” El spune: „Suportăm fiecare, împotriva voinţei noastre, forţe care ne constrâng să acţionăm”. Continui eu: „Ştiu, doctore, omul nu e stăpân în propria lui casă. Freud…” Cuvintele sunt răsucite, există un conflict între două dorinţe, dintre care una este ignorată de către subiect, îmi revin mie în memorie frânturi din vechile lecturi. De fapt, înţeleg ce-ar dori doctorul cel tânăr, dar nu se potriveşte, iubirea mea plecată în nesfârşitul acestui timp de pe urmă, nu e o ipoteză, nu e o abstracţie.
Ne plimbăm, atunci când nu-mi doresc singurătatea în care mă trimit gândurile mele rătăcite, pe aleile neîngrijite, dar pline de ameninţarea primăverii care se apropie. El încearcă să facă terapia lui psihanalitică şi-l las să creadă că poate avea rost, deşi e numai dorinţa mea de regăsire a unei lumi pe care o simţisem până de curând întreagă. „După cum ştii, Radule, îmi zice el, zilele uitate, ratate şi toate visele noastre ne fac să trăim un conflict între normele conştiente şi dorinţele care contrazic şi neglijează aceste reguli.” Nu-i spun nimic, deşi eu ştiu bine că iubirea mea n-a fost o normă, n-a stat agăţată între regulile de care vorbeşte el. „De obicei, mai zice, noi considerăm că aceste dorinţe secunde ar trebui înţelese… E singura cale spre echilibru.”
Îl întreb dacă, încercând să înţelegem aceste dorinţe secunde, nu cumva ni se vor părea atât de străine încât am fi tentaţi să o facem sub o formă voalată, indirectă. „Cred că da, spune, acestea sunt visele noastre sau simptomul nevrotic.” L-am mai întrebat ce este simptomul de care vorbeşte, desi citisem şi eu – cândva – despre ipoteza freudiană a inconştientului. „E un compromis, continuă el, între dorinţa inconştientă şi nemărturisibilă pe care o suportăm şi normele conştiente şi morale pe care le simţim dominându-ne.”
Mi-am amintit, exprimarea era: „Eul care nu e stăpân în propria casă.” Doar că, iubirea mea dusă departe de valurile agitate şi înalte, era atât de stăpână pe inima mea… Cum aş putea să spun că nu controlez o bună parte din ceea ce se petrece în mine, când dragostea mea e întreagă, deși pustie ca o lume însângerată.
„Înseamnă, Radule, mai spune doctorul, că o bună parte din ceea ce se petrece în sufletele noastre nu ne este cunoscută, ne scapă şi cu toate acestea ne influenţează.” Știu ce vrea, până la urmă, prietenul lui Mircea, el crede că ipoteza inconştientului ar face loc înţelegerii şi vindecării, ar însemna un câştig de sens şi de putere. Îl las să vorbească, numai că oceanul îndoielii din mine mă îndeamnă să cred că tot ceea ce mă înconjoară nu e decât o iluzie finală. Am să mă înec în acest ocean, chiar dacă mai zăresc încă ţărmul şi zidurile din depărtare.
Tânărul doctor crede că m-ar putea face să-mi recâştig libertatea interioară şi să controlez forţele răului care m-au cuprins. El îmi sugerează că ar trebui ca noi să descoperim că, de fapt, suntem un altul, că există în noi puterea de a urca deasupra durerii. „Să descoperim, spune el în camera mea de suferinţă, că suntem fiinţe pasive, asupra cărora se exercită anumite acţiuni şi care nu au niciun control de sine.” Strădania lui nu se leagă, însă, de renunţarea mea de azi. Nu e, în inima mea, altceva decât tăcere, iar cauza suferinţei din mine nu e nici inconştientă, nici necunoscută. Sunt în stare, dovada e dată chiar de aceste cuvinte pe care le scriu, să înţeleg ceea ce mi se întâmplă, doar că aceasta nu mă face să fiu mai puţin nefericit. Doctorul încearcă să-mi spună că în loc să suport ceea ce nu cunosc, aş putea alege deplina lumină a conştiinţei mele. Strig, pentru a fi auzit, că eu cunosc, ştiu şi înţeleg că suferinţa mea e doar o umbră de iubire pierdută, toate acestea nu-mi mai sunt de folos, se stinge încet flacăra palidă a vieţii care a fost.
Îmi amintesc, deşi tot mai puţin interesat de sensul cuvintelor rostite printre tăceri, gânduri de altădată. Orgoliul nostru, citisem eu cândva, a fost rănit şi sentimentul nostru de superioritate a fost atacat profund, ori de câte ori cunoaşterea a dat lovituri grele egoismului naiv al semenilor noştri. De fapt, doctorul de lângă mine, încearcă să-mi spună că nu e nevoie decât să căutăm prin zonele umbrite ale fiinţei noastre, pentru a găsi temeiul durerii din noi şi al renaşterii sufletului rănit. Îi spun: „Eu ştiu, ca şi tine, că e nevoie de multe ori să putem recunoaşte înfrângerea, în loc să o suportăm, dacă n-o putem domina… Pentru mine, n-a mai rămas decât o părere… Tăcerea deplină a acestor spaime de azi e doar a mea.” Îmi mai rămâne iluzia că întotdeauna cel care se înspăimântă se confundă singur cu bogăţia infinitului.
Facebook
WhatsApp
TikTok
