
- Dumitru Diţă, nea Mitică pentru consăteni, a însoţit România în 96 din cei 100 de ani ai ei! Nea Mitică, este singurul din satul lui care s-a întors din cel de-al doilea Război Mondial. De Ziua Eroilor a păşit încet spre monumentul eroilor din satul său, Geangoieşti, ca să-i plângă pe cei 9 cu care a plecat, la 21 de ani din sat, şi pe care i-a lăsat în pământul Ucrainei.
“Fraţii mei cu care am fost pe front. Vărul meu Diţă Marin, Anghel Petre, naşul Petre, Lică Ion şi Nicoleae, fraţi, nea Niculae, nu mai sunt pe pământ, le-au rămas oasele acolo…. a fost un cimitir de români. I-a băgat pe toţi acolo şi a făcut asfalt pe acolo. Şi plângeam, cum plâng şi acum: unde au rămas fraţii mei, au pus asfalt peste ei.” Nea Mitică îi plânge zi de zi pe oamenii cu care a plecat pe front. Au plecat 10 din Geangoieşti, dar numai el s-a întors. Ar fi vrut să-i poată salva pe toţi, dar războiul abia s-a îndurat să nu-i ia şi viaţa lui, darămite să i-o lase şi pe ale “fraţilor” aşa cum îi numeşte pe eroii consăteni: “Eram distruşi, nu ne mai gândeam la familii, la casă. Ziceai să mai salveză pe cineva.. abia te salvai pe tine. Nu puteai să salvezi pe nimeni. Călcai pe morţi că pe butuci.”
Primul copil i-a murit când era pe front. La ceva vreme după ce s-a întors i-a murit şi soţia. S-a recăsătorit, dar de 18 ani este singur pentru că şi a doua soţia s-a dus. A lucrat în construcţii de unde are o pensie modestă. Copiii sunt la oraş şi îl vizitează când pot.
De Ziua Eroilor, nea Mitică a fost premiat de autoritatea locală cu 300 de lei, pentru care a semnat un tabel. I-a luat modest şi cu cele câteva împărţituri primite de la văduvele veteranilor sau de la rudele acestora, paşii bătrânului s-au îndreptat din nou pe asfaltul spre casă. Într-o Românie cu totul diferită de cea în care s-a născut: “Acum e lux, şi la sat, şi la oraş. Înainte era jale, pământ, case mici...” În viaţă e mândru de un singuru lucru: că e credincios. Spune că Dumnezeu l-a salvat pe front pentru că nu a ucis pe nimeni, iar din cei 96 de ani nu regretă nimic: “Nu regret nimic. Îmi pare bine că am rămas credincios. Că am ales partea bună şi am ales să fiu credincios ca să-l slujesc pe Dumnezeu.”
Dumitru Diţă, nea Mitică s-a alăturat camarazilor săi în 2019. Dumnezeu să îl odihnească!
- Constantin Dobre are 98 de ani și după un război, colectivizare, comunism și democrație românească, mai are puterea de a fi un om senin. Nea Dobre își duce traiul în comuna natală, Corbii Mari. De aici a plecat în 1943 la război. A participat la luptele din pădurea Băneasa, unde tot plutonul lui a fost secerat de o mitralieră germană. Nea Dobre povestește că primiseră ordin să înainteze fără uz de arme, pentru că nemții ar fi trebuit să se predea. Neamțul nu s-a predat! El singur, din întreg plutonul, a scăpat. Nici acum nu știe cum. Fugea prin porumb cu mitraliera aruncând gloanțe în jurul lui. A doua zi a fost preluat de o altă companie.
Ajuns la 95 de ani, episodul îl urmărește într-un mod pentru care Nea Dobre mai are puterea să zâmbească. În localitatea sa au fost ridicate două monumente ale eroilor. Iar Nea Dobre figurează ca erou mort în luptele celui de-al doilea război modial, pe amândouă. „Morți, aici sunt morți, toți care sunt trecuți pe cruce. Nu e nici unul viu, singur eu sunt viu pentru că unitatea, regimentul nu a mai știut de mine. Plutonul din care făceam parte a fost curățat de o mitralieră germană. (…) Am fost decimați pentru că nu mai aveai crezământ nici la nemți, nici la ruși. Cu cine să mergem la treabă? Rușii sigur că au invadat România și oricum nu ne simpatizau ei pe noi, că nu aveau cum să ne simpatizeze. Nemții au distrus plutonul cu mitraliera. Românii, ai nimănui! Indiferent de cum își imaginează unii scriitori, România a fost o țară, să zic așa, un abator, un măcel de război. Împotriva cui și cine ne apăra pe noi?” poveștește veteranul. Vine când și când și aprinde lumânări pentru cei plecați, dar și pentru el.
În urmă cu câțiva ani a fost la Cercul Militar să obțină o pensie de veteran. Oamenii i-au spus că e mai complicat, pentru că e mort. Atunci și-a adus aminte de pădurea Băneasa. Bănuiește că i s-a pierdut urma în acte, de aceea figurează la morți. Pentru pensie a fost nevoit să facă mai multe drumuri și cu ajutorul primăriei din localitate a făcut dovada că e viu. I s-au stabilit ca drepturi bănești- 470 de lei, pensie de veteran. Nu știe dacă e corect sau nu, pentru că spune că nu el poate aprecia valoarea a ceea a făcut pentru țară. Iar țara a stabilit că banii aștia sunt suficienți.
Cu livretul militar mai tot timpul în buzunar, Nea Dobre deapănă amintiri de război celor care au vreme să-l asculte: „Am plecat pe 27 aprilie, din țară, pe front, în Cehoslovacia, după inamic, că așa ceruse comandamentul rus. Am sosit acolo, la Bruno, pe 9 mai, dar s-a terminat războiul. Și am venit înapoi, 1200 de km, pe jos. Cu Armata a 4-a am venit. Că linia ferată era ocupată de armata rusească cu captură.”
Despre ocupația rusă, bătrânul își amintește „Pe 24 august era cerul plin de manifeste: Frați români dați drumul trupelor sovietice ca să fie bine de voi! (reporter A fost bine?) Cum să fie bine? Nu a fost bine, dar asta e teroria războiului. Pe urmă a venit colectivizarea forțată, pe urmă deportarea de chiaburi că ăștia nu sunt oameni și nu merită să stea între noi și du-i pe șantiere și canale să îi decimeze…Vremuri grele am petrecut!„
Vremuri în care Constantin Dobre a pășit alături de România în 95 din cei 100 de ani ai ei!