OPINIE: Daniel Tache – Eu cred că noi nu ne mai vindecăm de comunism

Eu cred că noi nu ne mai vindecăm de comunism.  Iar prin comunism înțeleg struțo-cămila leninist-legionară pe care am cunoscut-o sub numele de ceaușism. Un domn atât de preocupat de lookul său încât te poți întreba când mai are timp să se gândească și la finanțele țării, propune limitarea dreptului de muncă al românilor, în afara granițelor, la maximum cinci ani. La maximum cinci ani, într-o singură țară. Evident, asta cu „într-o singură țară” este șmecherie ieftină, speranța lui tainică fiind că, după cinci ani munciți, de exemplu, în Germania, românul va prefera să se întoarcă acasă, decât să o ia de la capăt în altă parte. Mai ales că acel maxim de cinci ani ascunde și o nemernicie: împiedicarea românilor plecați de a dobândi cetățenia țării de rezidență. Cu câteva excepții, nu poți dobândi cetățenia unei țări UE decât după o rezidență de cel puțin cinci ani. Acum, trebuie spus că domnul Orlando se cam înșală: bănuiesc că, în majoritate, românii plecați vor prefera s-o ia de la capăt în altă parte, decât să se întoarcă într-o țară condusă de asemenea domni.

Însă, așa cum spuneam, altceva mi-a atras atenția: convingerea de inspirație comunistă a domnului mai sus amintit că cetățenii României ar datora acestui stat și altceva în afară de taxe și impozite. În logica domnului Orlando, la finalizarea studiilor (în cazul în care și le va finaliza în România), fiică-mea ar datora ceva acestui stat. Ei bine, nu va datora nimic, și asta pentru că, o viață întreagă, eu și soția mea am plătit taxe și impozite cât s-ajungă și la nepoți, și la strănepoți. Și nu mă refer doar la impozitul pe venit, ci și la toate taxele și impozitele conținute în prețul fiecărui produs cumpărat, al fiecărui serviciu achiziționat etc.

Problema este că domnul Orlando știe, dar nu prea vrea să înțeleagă cum stă treaba cu statul modern, stat care se obligă să-i asigure cetățeanului o întreagă serie de drepturi, în schimbul taxelor și impozitelor plătite de acesta din urmă…

A, și să nu-mi reproșați că, în an centenar, nu mă gândesc la eroii acestui neam. Mă gândesc, și familia mea a dat câțiva, dar dacă este de datorat, lor le datorăm ceva, nu acestui stat care își amintește de ei doar cu ocazii speciale și musai în fața camerelor de luat vederi.