Olga Delia Mateescu vine la microfonul podcastului Avangarda, pentru o discuție fără albume, cărți și fotografii

O prezență discretă în spațiul mediatic românesc, actrița și dramaturga Olga Delia Mateescu vine la microfonul podcastului Avangarda, pentru o discuție fără albume, cărți și fotografii. Convinsă că dialogul poate fi cea mai autentică formă de a cunoaște un om, Olga Delia Mateescu se confesează recunoscând momente de dezamăgire față de falsele osanale pe care sfera publică le aduce marilor talente doar postum, diferențele puternice între modele de educație teatrală, regretele față de rolurile nejucate și seducția față de personajele care nu au influențat-o, ci invers, pe care le-a creat și cărora le-a dat un destin. În dialog cu fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, Olga Delia Mateescu explică de ce a început să scrie piese de teatru și ce înseamnă pentru ea aptitudinile necesare unui bun actor, într-o lume post-revoluționară, în care pare că nimic nu mai contează și totul este desuet. Despre o lume în care teatrul nu va muri niciodată, cu atât mai puțin în lumea globalizată a noilor tehnologii, într-un podcast exclusiv cu Olga Delia Mateescu!

Condițiile Olgăi Delia Mateescu pentru a participa la un podcast: fără cărți, fără albume, fără poze pe masă: „Mi se pare mult mai interesant decât să arăt acolo niște fotografii din vechile spectacole, pe care, de fapt, lumea de azi nu le iubește și nu le știe.”

 

Ionuț Vulpescu: Bun găsit la un nou episod al podcastului meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Astăzi am bucuria să o am invitată pe actrița și scriitoarea Olga Delia Mateescu. Doamna Mateescu, mulțumesc mult că ați acceptat invitația mea.

Olga Delia Mateescu: Mulțumesc și eu pentru invitație.

I.V.: Mi-ați spus în zilele premergătoare acestei filmări că nu doriți să avem pe masă nici cărți, nici albume, nici fotografii. De ce nu ați vrut lucrul acesta?

O.D.M.: Păi, au fost destule interviuri în care a trebuit să am un bagaj considerabil de cărți după mine sau fotografii. Fotografii care nu știu cât spun despre personalitatea mea. Cred că e mai important să stabilim o relație și să aflăm unul despre altul cam ce gândim. Mi se pare mult mai interesant decât să arăt acolo niște fotografii din vechile spectacole, pe care, de fapt, lumea de azi nu le iubește și nu le știe.

I.V.: Cred că mai degrabă nu le știe.

O.D.M.: Păi n-are cum să le știe de atâta timp.

 

Olga Delia Mateescu, mai „personală” în teatru decât în film

 

I.V.: Ce vorbește mai puternic despre dumneavoastră? Care sunt vocile cele mai puternice? Vocile personajelor din teatru și din film sau interviurile pe care le-ați acordat? Povestea dumneavoastră despre actrița Olga Delia Mateescu?

O.D.M.: Povestea mea este ceea ce doresc să fie public. Personalitatea mea este aceea de pe scenă. Deci socot că, din punct de vedere actorie, acolo am avut mult de spus. Mai puțin în filme, deși am și destule filme.

I.V.: Sunt zeci de roluri!

O.D.M.: Da, dar nu am fost atât de personală și implicată așa cum am fost în teatru.

I.V.: Așa v-ați construit în facultate? Să fiți actriță de teatru mai degrabă decât de film?

O.D.M.: Da, din teatru așa m-am construit, dacă am stat și mă gândesc sincer. Așa mă vedeam, actriță pe scândură. Nu pot să spun că nu-mi place filmul. Mi-a plăcut foarte mult să lucrez la televiziune. Foarte multe piese care erau gândite ca teatru TV, care erau decupate ca atare, exista pe vremea aceea…

I.V.: Făcute special pentru televiziunea publică, Televiziunea Română.

O.D.M.: Exact, nu preluări. Spectacole gândite special. Uneori aveau și filmări exterioare, interioare. Era o echipă foarte dedicată și la montaj, dar și între operatori. Și am lucrat cu cea mai mare plăcere acolo. Acolo cred că am pe puțin 22 de spectacole, care toate mi-au plăcut.

 

La ce bun greacă veche și latină pentru un mare actor?

 

I.V.: Dar, înainte de teatru, ați făcut 2 ani de Filologie. Ați făcut limbi romanice și clasice.

O.D.M.: Adică latină și greacă veche, da.

I.V.: De unde și până unde această opțiune? Cu totul anacronică pentru lumea de azi.

O.D.M.: Pentru că de mică am intrat în universul legendelor Grecei antice și nu puteam trăi dacă nu citeam zilnic din acea carte. Și plăcându-mi atât de mult, în momentul în care m-am gândit la o a doua facultate, pentru că prima a fost în mintea mea cea de Teatru, a doua a fost asta, considerând că aș putea intra în universul ăsta, al istoriei antice, mult mai adânc și mai implicat. Deci dacă nu intram la teatru, terminam facultatea aia.

I.V.: Mitologia greacă v-a încântat?

O.D.M.: M-a încântat, da. Grea este greaca veche. Cred că și asta nouă. Am încercat eu să vorbesc grecește, prin Creta…

I.V.. Vorbiți?

O.D.M.: Nu, nu. Dar Greaca veche e foarte grea. Latina… izbutiserăm noi chiar să comunicăm câte ceva în limba latină. Între timp am uitat.

I.V.: Nu e simplu. Am făcut și eu la teologie. Am făcut și greaca veche. Nu e simplu.

O.D.M.: Nu e simplu.

I.V.: Limbă fundamentală și pentru teologie ca și pentru teatru.

O.D.M.: Da, da. Dacă citești Cicero și Sallustius, înveți foarte multe pentru lumea de azi. Apropo de războaie, mă gândesc.

 

Olga Delia Mateescu, pasionată de Medeea, cea care „își ucide viitorul”

 

I.V.: Dar ați jucat mai târziu, ați jucat-o pe Medeea.

O.D.M.: Da, e adevărat. Se leagă lucrurile într-o… Eu zic că se leagă la un moment dat. Mi-am dorit, Medeea, Doamne… Da, vedeam….  Și chiar lucrarea mea de doctorat e culmea. Culmea culmilor. Lucrarea de doctorat se axează pe ideea de Medeea din Antichitate până în Contemporaneitate. Și fac o analiză a felului în care este prelucrată această idee a apăsării butonului roșu, a viitorului omenirii. Că mi se pare că asta face Medeea, că își ucide viitorul. Așa cum este ea prelucrată în decursul anilor în dramaturgie. Și să știți că a fost foarte interesant. Până la clasici, Medeea se mai urca în carul de foc, după aceea a rămas pe pământ. Înnebunea sau era pedepsită și așa mai departe.

Mărturie exclusivă, Olga Delia Mateescu: „Pe mine nu m-a marcat niciun personaj. Cred că eu le-am marcat pe ele!”

I.V.: E personajul favorit, cel care v-a marcat, cel mai puternic?

O.D.M.: Pe mine nu m-a marcat niciun personaj. Cred că eu le-am marcat pe ele.

I.V.: Care ar fi cele la care țineți cel mai mult?

O.D.M.: Țin foarte mult la domnișoara Nastasia. Mi-am dorit și am avut o colaborare extraordinară cu doamna Sorana Coroamă și cu cei cu distribuția de acolo. Și foarte multe din alte spectacole. O să ziceți de „Zbor deasupra unui cuib de cuci”. Da, a fost un spectacol fenomen pentru că l-am jucat cam 12 ani.

I.V.: Știți de cât ori ați apărut pe scândură, cum spuneați, în „Zborul deasupra unui cuib de cuci?”

O.D.M.: Nu, nu știu.

I.V.: 12 ani însă?

O.D.M.: Cam 12.

I.V.: 12 ani, în fiecare săptămână erau reprezentații. Asta înseamnă totuși o cifră greu de echivalat în timpurile de astăzi, probabil.

O.D.M.: Probabil. Au fost și turnee, nu multe, dar au fost.

I.V.: Horea Popescu era…

O.D.M.: Horia Popescu era regizorul, da, și era o distribuție formidabilă, absolut formidabilă, și oameni absolut minunați, țin la toți.

I.V.: Unii dintre ei, din păcate, nu mai sunt, l-am avut pe Costel Constantin invitat și el a făcut un rol extraordinar pe scena Teatrului Național.

O.D.M.: A jucat extraordinar, una din izbânzile lui actoricești.

 

Olga Delia Mateescu despre ignoranța inocentă a unor studenți: „Sunt sigură că nu știu cine a fost Ileana Berlogea”

 

I.V.: Vorbiți de doctorat, doctoratul l-ați făcut cu doamna profesoară Ileana Berlogea.

O.D.M.: Da.

I.V.: Este o sală care se cheamă Ileana Berlogea, credeți că cei care merg, învață sau asistă la diverse reprezentații acolo știu cine a fost Ileana Berlogea?

O.D.M.: Nu, nu știu. Sunt sigură că nu știu. O să afle, pe parcurs.

I.V.: De ce?

O.D.M.: Cultura teatrală este un domeniu de nișă. Și nu oricine e dispus să facă arheologie teatrală.

I.V.: Ați crezut tot timpul asta că e o nișă?

O.D.M.: Nu.

I.V.: Sau e o judecată de astăzi?

O.D.M.: E o judecată de azi. Când am intrat noi în facultate, noi căutam să fim foarte la curent cu ceea ce se întâmplă, cu ceea ce s-a întâmplat, cu momentele importante ale istoriei teatrului românesc și universal. Căutam cu mijloacele pe care le aveam atunci. Azi am întâlnit, cum să spun, oameni foarte bine pregătiți de tineri și generații care află pe parcursul facultății lucruri și se uimesc. Nu știu ce-i mai bine, nu știu ce-i mai rău. Cred că ambele soluții sunt bune.

 

Politizarea și angajarea socială a teatrului. Olga Delia Mateescu: „Eu nu cred că e vreun singur om din teatru sau film care să nu creadă că e important ceea ce face.”

 

I.V.: Adică atunci când erați în facultate sau când jucați, credeați că teatrul, lumea teatrului, extrapolând, lumea culturii până la urmă, impactul culturii în societate, nu sunt nișe, sunt mai mari. Chiar reprezintă ceva în viața unei societăți. Iar astăzi, cu obiectivitate, din păcate trebuie să constatăm că reprezintă o nișă, reprezintă o categorie destul de mică. Nu mai stârnește aceeași pasiune, aceeași curiozitate, același interes ca în trecut.

O.D.M.: În lumea teatrului să știți că toți cred că e lucrul cel mai important de pe fața Pământului faptul că ei sunt pasionați de această artă. Eu nu cred că e vreun singur om din teatru sau film care să nu creadă că e important ceea ce face. Privirea exterioară, rolul social s-a schimbat. Și lucrul ăsta s-a simțit în ’89. După 89, jucam într-un spectacol care avea extraordinar de mare succes, iar afară erau probleme mari în București. Și deja atenția se mutase către viața socială, politică. Acum sunt foarte multe paliere care reclamă atenția oricărui om. Palierul economic, palierul social, palierul politic, geopolitic. Și iată-ne dintr-o dată, cum să spun, fiind o ramificație a unor țări, istorii ale lumii, care au repercusiuni chiar la noi. Și mi se pare că lucrurile astea, sigur, că distrag ideea de la teatru, de la literatură, de la muzică, de la pictură, de la film și așa mai departe. Asta nu înseamnă că cei care au pasiunea de a face artă nu continuă.

 

De ce e vital schimbul de energie dintre public și actori?

 

I.V.: Când v-ați simțit împlinită ca artist, că menirea dvs. este acolo unde trebuie și confortabil interior, dar și cu recunoaștere socială publică?

O.D.M.: De câte ori ies la aplauze la câte un spectacol, îmi dau seama că e bine că există acolo.

I.V.: Ce înseamnă aplauzele pentru un actor? Ce simte el atunci?

O.D.M.: Că ceea ce ai dat s-a preluat și ți se dăruiește alt gen de energie înapoi, cu care continui. Oricum e o banalitate, e un schimb de energie între sală și public. De asta mi se pare chiar foarte important și eu cred că nu va dispărea teatrul, pentru că oamenii au nevoie de acest schimb de energie care se întâmplă în sălile de teatru la marile spectacole.

I.V.: Celor care nu cunosc ce înseamnă această energie, care n-au fost în sălile de teatru, sau care n-au urmărit piese la televiziune, ce le-ați spune?

O.D.M.: Sunt lucruri diferite.

I.V.: Ce dimensiune a vieții le lipsește dacă nu au acces la lumea teatrului?

O.D.M.: Nu e împlinită identitatea personală. Mie mi se pare că teatrul, literatura, artele plastice și așa mai departe, împlinesc identitatea individuală. Identitatea personală. O îmbogățesc. Și omul știe mai departe, se simte mult mai confortabil cu sine.

I.V.: Ce credeți că a pervertit această lipsă de acces, care era un drum mai cunoscut înainte, spre sala de teatru și spre lumea teatrului, spre personaje?

O.D.M.: Și spre știință e pervertit.

Olga Delia Mateescu despre frica globală care ne stăpânește: „eu cred că trăim o epocă de neîncredere socială, nu numai la noi, ci în întreaga lume”

 

I.V.: Ce a pervertit asta? Atenția spre politic, spre social, spre economic, dimensiunea financiară?

O.D.M.: Există un raport între adevăr și eroare. Raportul ăsta e foarte schimbător. El a dat greș de foarte multe ori. Adevărul începe să aibă foarte multe valențe și să se transforme în farsă, în minciună, în manipulare și așa mai departe. Și ca urmare, eu cred că trăim o epocă de neîncredere socială, nu numai la noi, ci în întreaga lume, și care este expresia – asta e un gând care mi-a venit de curând – unei frici globale.

 

Progres sau rătăcire? Olga Delia Mateescu: „Mentalul colectiv a rămas mult în urmă, în urma tehnologiei, și suntem simpli utilizatori de gadget-uri.”

I.V.: Frică de ce? De cine?

O.D.M.: Frică de lume, de apocalipse, de soare, de lună, de rotația Pământului, de stat, de vecini, de mașinile fără șofer, de tehnologie. E o foarte mare discrepanță între progresul tehnologic, cu toate implicațiile lui, și progresul mentalității comune. Mentalul colectiv a rămas mult în urmă, în urma tehnologiei, și suntem simpli utilizatori de gadget-uri.

I.V.: Gadget-urile, tehnologia, AI-ul, afectează teatrul, cultura? O modifică? Vedeți un pericol, o capcană aici?

O.D.M.: Nu, nu, niciodată nu au fost. Așa s-a zis și când a apărut televiziunea, sau tiparul, sau nu știu ce, întotdeauna au fost apostolii apocalipselor și care au avut grijă să tragă semnalul de alarmă. Nu, eu nu cred. Cred că va dobândi teatrul forme noi, se va adapta, întotdeauna teatrul este acela pe care îl simte publicul și îl vrea publicul, și este un organism viu, care se adaptează ca și limba vorbită.

I.V.: Că și după pandemie a supraviețuit…

O.D.M.: Exact, exact. Poate și pandemia să fie un factor al acestei frici globale, pe care o resimt eu, cam la tot de popoarele, că dacă stau și mă uit de la Venezuela până în Africa de Sud…

I.V.: Am fost în ambele țări, ați dat două exemple, am fost în urmă cu niște ani și în Venezuela, nu știu dacă astăzi s-ar mai putea merge atât de ușor, dar ziceți că e o frică globală.

O.D.M.: Mie așa mi se pare. Bine, vă dați seama că nu sunt un analist, e ceea ce simt cu… și probabil că o să și apară în vreo piesă de-a mea ideea asta într-un fel.

 

De ce are Olga Delia Mateescu și vocația dramaturgului? „Să știți că nu scriu pentru mine”

 

I.V.: După ce ați jucat atâtea roluri, atâtea personaje, ați scris dvs. înșivă dramaturgie.

O.D.M.: Da.

I.V.: Din ce a venit aceasta nevoie de a scrie, de a imagina personaje după ce ați jucat alte personaje? Care e legătura între personajele pe care le-ați jucat și cele pe care le-ați creat?

O.D.M.: Da, pentru că eu aș fi vrut să joc mult mai mult și în continuare vreau să joc mult mai mult și cum nu am ocazia să fiu pe toate scenele și în toate spectacolele în care aș dori să joc, mai bine scriu eu.

I.V.: Și vă distribuiți în ficțiunile dvs.

O.D.M.: Dar să știți că nu scriu pentru mine. A, și am mai avut un imbold. Timp de două mii și ceva de ani, dramaturgia universală s-a bazat pe personajele masculine care erau complexe, încântătoare, așa, și apărea și cât un personaj feminin, de obicei decorativ. Eu am scris, ca să mă lupt cu ăștia două mii de ani, am scris foarte multe roluri pentru actrițe. Și să știți că…

I.V.: Răzbunarea Medeei, nu?

O.D.M.: Da, da, m-am răzbunat scriind.

Un teatru nou, o scândură veche: sentimentul eternei reîntoarceri sau cum e să fii din nou pe scena de la TNB?

           

I.V.: Ați fost una din actrițele simbol ale ultimelor decenii pentru Teatrul Național din București. Acela este locul împlinirii dumneavoastră. Am vorbit despre sentimentul pe care o are un actor atunci când e pe scândură și relația de energie care se transferă între el și sală, între el și public. Scândura de la Teatrul Național are ceva special față de alte…

O.D.M.: Să știți că are. O să vedeți că după foarte mulți ani în care n-am jucat, am fost invitată acolo pentru un interviu sau ceva. În momentul în care am pășit pe scândura aia, am simțit-o că e a mea. Eram acasă.

I.V.: Erați acasă. E scândura unde v-ați simțit. Acolo este locul unde…

O.D.M.: Acolo am simțit-o. Mai ales că e aceeași, o să râdeți.

I.V.: Deși e refăcută?

O.D.M.: Da, da, da. Deși s-a refăcut, e aceeași.

I.V.: E aceeași, cred că din 1973.

O.D.M.: Din 1973.

I.V.: În noul sediu acest, care este și…

O.D.M.: Cel care a trecut prin foarte multe întâmplări, incendii, refaceri și așa mai departe.

I.V.: Care e anul primei apariții al noastră pe scenă a Teatrului Național?

O.D.M.: În 1973.

I.V.: Chiar în 1973?

O.D.M.: Da, da.

I.V.: Deci odată cu noul amplasament al teatrului, ați…

O.D.M.: Da, da, da.

I.V.: În ce ați jucat atunci?

O.D.M.: În deschiderea teatrului. Și aveam o scenă cu Caragiu și cu Traian Stănescu. Era o distribuție formidabilă. Asta trebuie să vă povestesc, pentru că am fost invitată la repetiție și am intrat, am salutat și m-am așezat, și deodată toate vocile pe care le auzisem din copilărie la teatrul la microfon au început să prindă viață și corp în fața mea. Unele corpuri nu corespundeau cu ceea ce…

I.V.: Ce v-ați imaginat în viață, ascultând la radio.

O.D.M.: Mi le-am imaginat eu pe parcurs. Încetul cu încetul am ajuns să-i accept. Și de acolo m-am ales cu câțiva mari prieteni pe parcursul vieții, și cu o seară serie întreagă de colegi. Mai era și „Apus de Soare”, în deschidere, cu marele Calboreanu.

I.V.: Rolul lui Ștefan cel Mare. După piesa lui Delavrancea. Costel Constantin a făcut și el după mulți ani acest rol, pe ultimul „Apus de Soare”.

O.D.M.: Bine că a avut satisfacția asta înainte de plecarea spre astre.

 

O lume din care geniile nu au lipsit

 

I.V.: Ați anticipat cumva, vreau să vă întreb, dintre partenerii dvs, de scenă, cu care dintre ei ați rămas apropiați până astăzi? Care au fost marile prietenii din lumea teatrului?

O.D.M.: Păi, în primul rând, Ghita Cozorici, Costel, Irina Răchițeanu, Tamara Crețulescu, care trăiește, Slava Domnului, ceilalți pe care i-am denumit, nu mai sunt, Emil Botta, mi-a fost bun prieten până s-a prăpădit….

I.V.: A murit destul de tânăr…

O.D.M.: Și ne-a așteptat. Întotdeauna am bănuit că a vrut să… Eu una așa am bănuit.

I.V.: De ce ar fi vrut?

O.D.M.: Avea o fire… ciudat. După mine, cred că era expresia ideii de geniu. Adică eu, dacă aș spune că e un geniu care îți apare în față, el ar arăta ca Emil Botta.

I.V.: Și geniile nu trăiesc mult, nu?

O.D.M.: După mine, nu.

I.V.: Ele trăiesc în absolut, trăiesc în posteritate.

O.D.M.: Exact. Poeziile lui și ce-a jucat, ce-a recitat, sunt… Mă rog, cine dorește să le știe, le poate găsi.

I.V.: Unul din foarte bunii recitatori din lirica românească și nu numai.

O.D.M.: Da, da, da.

I.V.: Cred că la radio mai sunt înregistrări. Ar trebui să fie…

O.D.M.: Sunt. Precis. Da.

 

Olga Delia Mateescu, împotriva osanalelor postume. „Vedeți, e un lucru care pe mine mă deranjează. Îi numim mari imediat ce mor. M-am cam săturat de osanale…”

 

I.V.: Fonoteca de aur… Și el, și fratele lui, Dan Botta, nume care spun mai puțin celor de azi, din păcate. De ce? Nu știm să cultivăm numele mari ale istoriei, nu avem memorie? De ce îi uităm pe cei care nu mai trăiesc?

O.D.M.: Vedeți, e un lucru care pe mine mă deranjează. Îi numim mari imediat ce mor. M-am cam săturat de osanalele…

I.V.: După ce mor.

O.D.M.: Care s-aduc unor oameni după ce dispar și sunt ignorați în timpul vieții. Pentru că foarte mulți mari actori și mari scriitori, aproape că n-au mai fost pomeniți în ultimii ani de viață. Și… sunt exemple. După aceea începe ideea de osanale, de ridicare a propriei persoane pe… Apropo de… apropierea de această mare valoare care se pierde, valoare care, de fapt, nu se transmite asupra bocitoarelor.

I.V.: Spuneați că dumneavoastră ați marcat personajele pe care le-ați interpretat și nu ele v-au influențat. Dar este totuși, să zicem, un regizor din cei cu care ați lucrat în teatru sau în film care v-a influențat, care v-a marcat, care a făcut-o pe Olga Delia Mateescu să fie ceea ce este ea astăzi ca actriță?

O.D.M.: Să știți că… e o întrebare interesantă.

I.V.: Sper că nu-i prima. O să promit să mai avem măcar încă una, două, până la sfârșit…

O.D.M.: Eu am lucrat cu… Cristian Munteanu, la început, cu Letiția Popa, Anca Ovanez, persoane pe care nu le știe lumea. Înainte de a intra la teatru, am fost la Teatrul Studențesc Podul, unde erau regizori, atunci începuseră, Magda Bordeianu, Tedi Șugar și Grigore Popa. Apoi am lucrat în Teatru Național cu Horea Popescu, cu… Baranga, cu mulți ceilalți, Toscani. Nu mai știu. Un declic în concepția mea despre teatru s-a întâmplat la Trilogia antică. Atunci pot să spun că am mai adăugat ceva în ceea ce privește înțelegerea și universul meu teatral. Lucrul cu Andrei Șerban, deși nu s-a terminat plăcut pentru Teatrul Național, mă bucur că a revenit acum, mie mi-a deschis niște porți. Un gen de libertate în plus mi-a dat și salut acest lucru. Rigoare: Ion Cojar, analiză, mare prieten și mare regizor.

I.V.: V-am văzut în „Așteptând la Arlechin”. Deci întâlnirea cu Andrei Șerban a fost avangardistă, să zicem.

O.D.M.: Da, da.

 

Actrița Olga Delia Mateescu: „Cred că am o prejudecată. Nu mănânc soia, nu stau la coadă și nu mă duc la genul ăsta de spectacole.”

 

I.V.: E metoda lui Stanislavski depășită?

O.D.M.: Nu, nu, dar sunt fel de fel de forme de teatru care se adaptează în lumii de azi. Nu vedeți? Eu nu sunt adepta teatrului foarte documentat, deși îmi plăcea teatrul politic. Citisem Piscalor și așa mai departe. Dar pentru că pe vremea aceea era obligatoriu sau era de dorit ca actorii să joace în fabrici, să conducă ansambluri artistice, să facă, să dreagă.

I.V.: Asta nu era teatrul politic, asta era teatrul propagandistic.

O.D.M.: Da, dar acum se face. Se face din dorință internă. Știți? Nu mă pot apropia de lucrurile astea. Cred că am o prejudecată. Nu mănânc soia, nu stau la coadă și nu mă duc la genul ăsta de spectacole.

I.V.: Cum ați rezistat atunci în anii aceia cu cenzura, cu soia, cu nechezolul, anii 80?

O.D.M.: Nechezol am băut.

I.V.: Ați băut?

O.D.M.: Da, și mi-a plăcut, aveam nevoie de nechezol.

Care sunt perioadele de glorie? Olga Delia Mateescu: „După Revoluție nimeni nu mai aprecia pe nimeni.”

I.V.: Cum ați rezistat în anii 80?

O.D.M.: Cu greu, ca toată lumea. Să știți că nu am avut avantaje. Ba dimpotriva. Țin minte cum soțul meu se ducea cu o canistră la lucrările de la metrou, și venea cu motorină, să avem pentru soba pe care o instalaserăm la bloc, ca să ne putem încălzi. Pentru că aveam doi copii și trebuia să nu fie bolnavi.

I.V.:  V-ați simțit mai prețuită, mai apreciată ca artistă atunci sau după Revoluție?

O.D.M.: După Revoluție nimeni nu mai aprecia pe nimeni. Câțiva ani au fost motive de Revoluție.

I.V.: Ați primit totuși niște recunoașteri publice, societară de onoare a Teatrului Național și nu numai, și chiar distincții. E ceva, la care din aceste aprecieri țineți?

O.D.M.: La toate țin pentru că înseamnă o recunoaștere că exist cu ceea ce pot eu să dau, în sensul ăsta. La toate țin.

 

Calomnia ucide, imperativul moral al Olgăi Delia Mateescu

 

I.V.: Ați jucat într-un film în 2010, cred. „Fumatul poate să ucidă”.

O.D.M.: Da.

I.V.: Ce altceva poate să ucidă?

O.D.M.: Calomnia.

I.V.: Calomnia?

O.D.M.: Da. Pentru că nu… că rămâne un sâmbure undeva de neîncredere indiferent dacă acele întâmplări se dovedesc a fi false.

I.V.: Ați scris o carte care se cheamă „Fantoma de la Lacul Morii”. Ați ales acest titlu ținând cont de proximitatea locuinței dvs., faptul că stați foarte aproape de Lacul Morii?

O.D.M.: Nu, într-un fel am aflat după ce m-am mutat acolo de tot felul de legende.

I.V.: De aceea vă și întreb.

O.D.M.: Tot ce trăiesc eu la un moment dat intră în ceea ce scriu. Nu știu când, dar intră. Și atunci toate aceste legende, mituri…

I.V.: Legende urbane…

O.D.M.: Au intrat, da. Și să știți că sunt încântătoare și mă bucur că acum începe, am văzut un curent de valorificare să zicem a caselor vechi, noi, a arterelor unor orașe; am suferit îngrozitor când am văzut, de exemplu, Băile Herculane distruse!

 

România a ratat Băile Herculane, un Karlovy Vary al Europei

 

I.V.: Deplorabil!

O.D.M.: Da, distruse, mă bucur și felicit pe oamenii aia care s-au înhămat și-au izbutit să ridice câte puțin câte puțin din stațiunea aia care putea să fie Karlovy Vary al Europei. Mă rog, asta ne privește pe noi, românii, care știm să ne batem joc de ce avem…

I.V.: Unde este unde e acasă, pentru Olga Delia Mateescu, unde se simte cel mai bine?

O.D.M.: Ne pot să spun acasă la mine pentru că eu m-am mutat aici de la bloc și am vrut o casă pe pământ în care să pot să stau împreună, separat, cu fiica mea, și să aibă loc să-mi pun cărțile și să aibă copaci. Și toate criteriile s-au îndeplinit. Deși după ce m-am mutat acolo aveam impresia că sunt la capătul pământului. M-am obișnuit.

I.V.: Cum e într-o familie de artiști?

O.D.M.: Ca peste tot! În orice familie!

I.V.: Ați influențat-o pe fiica dumneavoastră sau a fost opțiunea ei?

O.D.M.: Precis. Așa cum eu am fost influențată de profesia mamei mele, care era actriță, precis și ea a trebuit să fie influențată. Dar eu cred că nepoții or să scape de morbul ăsta. Sper! Deși așa cum se arată, sunt niște persoane foarte interesante și pline de imaginație…

I.V.: Umaniști, au așa, apetit pentru umanism, pentru umanioare.

O.D.M.: Da, da.

 

Olga Delia Mateescu, elogiu pentru mama ei, actriță: „Mama era foc de frumoasă și mă uitam la oameni și aveam grijă să le spun că e mama mea.”

I.V.: Vă amintiți prima oară contactul cu lumea teatrului?

O.D.M.: Da, cred că era înainte de școală. Mama era actriță la Botoșani, și eu eram în sală, bineînțeles, și eram foarte mândră. Mama era foc de frumoasă și mă uitam la oameni și aveam grijă să le spun că e mama mea. Deci m-am lăudat cu ea. Dar am avut o mare deziluzie, pentru că persoanele de pe scenă care urau personajul pe care îl juca mama, la cabină s-arătau prietenoase. Ori eu asta n-am putut să accept niciodată. Adică tu ești dușmanul și pe ascuns te arăți prieten. Ca urmare, cu acei colegi ai mamei eu n-am vorbit niciodată, i-am urât până când mi s-au deschis ochii.

I.V.: Bine cunoscutele invidii și rivalități din lumea artistică pe care le-ați înțeles de mică. Mai târziu ați avut parte de așa ceva?

O.D.M.:  Probabil.

I.V.:  Ați vorbit despre prieteni dar au fost momente în care au fost animozități și idiosincrazii, de care ați fi vrut să scăpați, de care n-ați fi vrut să aveți parte?

O.D.M.: Să știți că n-a fost o viață chiar ușoară, pentru că erau fel de fel de personalități, oameni care se manifestau într-un fel sau altul. Am aflat cu uimire zilele trecute, întâlnindu-mă cu cineva care a lucrat pe vremuri la teatru, care mi-a spus enorm de multe lucruri pe care eu nu le știam. Despre cutare despre ăla despre ăla. N-am știut, am trecut liniștită peste toate lucrurile astea, pentru că nu le știam. Ori eram prea candidă, ca să nu spun alt cuvânt, alt sinonim

I.V.: Inocentă…

O.D.M.: Mai e un sinonim pe care nu-l pronunț.

I.V.: Am vorbit de Mîșkin, de Prințul Mîșkin, înainte.

O.D.M.: Da, naivitate. Am avut mare succes cu toanta, adică inocenta din „Gimnastică sentimentală” de Vasile Voiculescu, așa că știu. Deci cred că am fost inocentă mult timp.

 

Olga Delia Mateescu, dezamăgită de atitudinea Teatrului Național din București: „Știam că vine pentru că vedeam un covor roșu pus pe scări până la biroul lui. Era oribil”

 

I.V.: Teatrul Național v-a dus bucurii greu de descris în cuvinte, probabil. Dar ați avut un moment când v-a dezamăgit?

O.D.M.: Da. M-a dezamăgit atunci când Andrei Șerban conducea teatrul din America și venea când putea în teatru. Și eu știam că vine pentru că vedeam un covor roșu pus pe scări până la biroul lui. Era oribil, după părerea mea. Covorul ăla nu era de obicei…

I.V.: E dintr-o altă lume covorul roșu!

O.D.M.: Dacă vă spun…

I.V.: Era dintr-o lume înainte de anii 90.

O.D.M.: Mă scuzați, dar și acum e același lucru. Slugărnicia  are coroană de rege în țara noastră.

I.V.: De ce punem covorul roșu așa ușor?

O.D.M.: Pentru că așa cum zicea Steinhardt, există suflete de slugi.

I.V.: Dar asta este un dat național?

O.D.M.: Nu pot să intru până acolo. Nu am studii antropologice, ca să spun că e dat național. E ceea ce observ acum!

I.V.: E nevoia de a te pune bine cu cel care…

O.D.M.: Uitați-vă că și țările sunt slugarnice cu alte țări!

I.V.: Deci chestiunea de mentalitate.

O.D.M.: Da! Și asta v-am spus de la început că e o mare diferență între mentalul colectiv și progresul tehnologic cu instrumentele lor!

I.V.: E vreo piesă care descrie nevoia asta de adulare care e în oameni?

O.D.M.: Eu nu am scris așa ceva încă.

I.V.: Din dramaturgia universală?

O.D.M.: Păi da, există toate… de la Tartuffe al lui Molière. Să nu-mi spuneți de Caragiale, că nu Caragiale… Caragiale nu e după mine reperul pe care îl invocă toată lumea. Vezi, Doamne, trăim cam ca în Caragiale. Nu.

I.V.: De ce? Nu e așa?

O.D.M.: După mine nu e așa deloc. Nu avem viziunea feudală pe care o avea el. O avea… Mă rog, e opinia mea…

Dramaturgii mari sunt cunoscuți din pricina variațiunii pieselor scrise: „și la Caragiale și la dramaturgii care au norocul să scrie piese care au mai multe versiuni, acele piese dobândesc o valoare în plus, care există în ea, dar nu este descoperită decât cu ajutorul versiunilor din timp”

I.V.: Credeți că numele I.L. Caragiale, care este asociat Teatrului Național din București, e justificat pe deplin?

O.D.M.: Piesele lui au devenit foarte importante din cauza versiunilor, ca și la Shakespeare. După mine, Shakespeare, piesele lui, textele lui, au fost îmbunătățite în sute de ani jucate de actori, și asta știu din propria experiență; și la Caragiale și la dramaturgii care au norocul să scrie piese care au mai multe versiuni, acele piese dobândesc o valoare în plus, care există în ea, dar nu este descoperită decât cu ajutorul versiunilor din timp.

I.V.: Ați și predat la UNATC un număr de ani la Arta actorului nu?

O.D.M.: Vorbire scenică, în special, și arta actorului, dar și dicție, vorbire scenică…

I.V.: Cât de importantă este vorbirea scenică?

O.D.M.: Nu e importantă deloc. Un profesor de vorbire e un om care te învață cum să respiri și cum să scoți sunetele. Asta e accepția generală.

I.V.:  Și acceptia negenerală?

O.D.M.: E aceea că vorbirea este un semnal al identității. Ea îți spune felul în care gândești. Este cea mai vulgară și cea mai minunată formă de artă posibilă pe fața pământului.

I.V.: Îți dai seama de valoarea unui actor.

O.D.M.: Da, îți dai seama.

I.V.: După cum rostește o frază cheie când îi dai un text.

O.D.M.: Nu credeam că se poate. L-am văzut pe Iani Cojar, Dumnezeu să-l ierte, zicând la repetiții: „intră din nou”. Dar nici n-a apucat omul respectiv să facă pas. Și era „intră din nou”. Deci e vorba de ceea ce-ți asumi în momentul în care intri pe scenă. Și dacă mai și deschizi gura, știi precis. Am văzut că știi despre ce este vorba.

I.V.: Ați avut vreun student pe care atunci când l-ați auzit rostind o frază într-o piesă v-ați dat seama că o să aibă o carieră foarte bună?

O.D.M.: Da, și sunt deja, cum să spun, au luat premii UNITER, joacă peste tot, sunt minunați, sunt foarte bucuroasă!

I.V.: Spuneați că vocea e o formă de identitate, te reprezintă.

O.D.M.: Te reprezintă, este identitate. Poți să faci identități în personaje pentru felul în care folosești vorbirea.

 

Olga Delia Mateescu, împotriva sintagmei de „actor politic”

 

I.V.: De ce credeți că există sintagma actor politic?

O.D.M.: Actor politic…

I.V.: Da, li se zice oamenilor politici actori politici.

O.D.M.: E incorect, tot timpul să vorbește despre actori politici, despre toți miniștrii, foștii miniștri, viitorii miniștri, artiști. Nu știu de ce. Toți sunt actori. Da, foarte bine, să fie treaba lor!

I.V.: Contează și la ei tipul de vorbire.

O.D.M.: Bineînțeles! Să știți că intuitiv marea masă simte în vorbirea cuiva dacă să aibă încredere sau nu în acel cineva; intuitiv! Unii profesioniști pot să și documenteze sau să explice lucrul ăsta.

I.V.: Să-mi spuneți două voci mari, uriașe, care v-au impresionat, să zicem, de la noi sau de aiurea?

O.D.M.: Gheorghe Cozorici și din afară Laurence Olivier.

I.V.: Da, două voci care vor rămâne cu siguranță. Dacă ați avea un personaj pe care nu l-ați jucat încă, dar ați vrea să o faceți, care ar fi acela?

O.D.M.: Sunt prea multe!

I.V.: Unul singur!

O.D.M.: Nu, unul singur nu se poate! Eh, mai ales că acum am o vârstă în care nu îmi mai pot permite să joc Julieta, de exemplu; bine, nici la tinerețe, deși cu anumite o anumită viziune se putea… Nu, nu! Acum după mine aș putea să joc în „Profesiunea doamnei Warren”. Acum nu îmi doresc un personaj special… Mi-am dorit și l-am jucat și îl joc, Regina Mamă a lui Manlio Santanelli. Așa, îmi place personajul, găsesc bogăție în el. Pot să-l joc acum fără să mă simt prost!

 

De ce optimismul e constitutiv atitudinii Olgăi Mateescu?

 

I.V.: Sunteți mai degrabă optimistă sau pesimistă în ce înseamnă viitorul culturii în România și al societății în general?

O.D.M.: Ar trebui să spun că sunt pesimistă, dar adevărul e că nu sunt. Nu sunt! Eu știu că-i la modă să fii pesimist și să arăți toate tarele și să le pui în fața lumii și să arăți cât de analitic ești. Ei bine, eu nu sunt!

I.V.: Sunteți optimistă!

O.D.M.: Da! Nu pot să fiu… Da, și nici nu-mi place să fiu pesimistă!

I.V.: Asta este grozav! Vă mulțumesc pentru acest seminar de optimism și în final aș vrea să vă rog să adresați un gând, o urare, un îndemn, celor care urmăresc podcast-ul meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu.

O.D.M.: Păi să încercați să mai vedeți și alte persoane, cum a fost domnul Borțun, care mi-a plăcut, un profesor mare de tot, și să vedeți dacă vă place câte ceva și preluați din ceea ce vă dau acei oameni!

I.V.: Mulțumesc foarte mult!