La “Avangarda, cu Ionuț Vulpescu”, un dialog de excepție cu istoricul Filip-Lucian Iorga

La “Avangarda, cu Ionuț Vulpescu”, un dialog de excepție cu istoricul Filip-Lucian Iorga, o voce esențială a cercetării dedicate memoriei elitelor românești. Autor al unor cărți care au readus în atenția publicului rolul vechilor familii românești și importanța genealogiei istorice, Filip-Lucian Iorga construiește, prin scrisul său, o punte între trecut și prezent. Este un dialog despre volumele sale de dialoguri – cărți-mărturie care surprind, cu delicatețe și discernământ, vieți, destine și vocații culturale. În aceste cărți, istoricul devine și un interlocutor subtil, recuperând pentru cititor voci ale unor personalități care au modelat România modernă. De asemenea, discuția s-a concentrat pe lucrările sale dedicate genealogiilor boierești, istoriei familiei, continuităților culturale și memoriei elitelor românești, de la studiile despre vechile neamuri din Țara Românească până la volumele care reconstituie lumi și mentalități dispărute. Prin cărțile sale – fie că sunt dialoguri confesive, investigații genealogice sau reflecții asupra identității – Filip-Lucian Iorga reușește să redea istoriei chipuri, nu doar date. Pentru el, trecutul rămâne o arhivă vie, necesară și profund umană. O discuție despre rădăcini, tradiții, memorie, responsabilitate culturală și despre ceea ce ne leagă de istoria noastră adevărată.

 

Ionuț Vulpescu: Bun găsit la un nou episod al podcastului meu, Avangarda cu Ionuț Vulpescu. Astăzi am bucuria să-l am invitat pe istoricul și scriitorul Filip-Lucian Iorga. Domnule Iorga, mulțumesc că ați acceptat invitația mea!

Filip-Lucian Iorga: Mulțumesc pentru invitație! Încep cu o surprindere: ce curios și ce bucurie pentru mine să fiu invitat la o discuție sub sigla „Avangardei”… Nu m-am considerat avangardist, pentru că mă ocup de istorie, de trecut, de secolul al XIX-lea. Să spunem că vin dintr-o zonă mai conservatoare. Dar da, într-un anumit context, treaba asta cu trecutul devine „avangardă”, pentru că este din ce în ce mai excentrică.

Întâlnirea din liceu cu Alexandru Paleologu

 

Ionuț Vulpescu: Ați realizat multe interviuri cu personalități. Volumul Trecutul este viu, cu Neagu Djuvara, Breviar pentru păstrarea clipelor, cu Alexandru Paleologu. I-ați intervievat pe Lena Constante, Barbu Brezianu, Constantin Țoiu, Mircea Horia Simionescu. Personalități străine precum Jean Delumeau, Jacques Le Goff. Cum e mai ușor? Cum te simți mai confortabil? În postura celui care ia interviul sau a celui care trebuie să răspundă la întrebări?

Filip-Lucian Iorga: Cred că m-am obișnuit în ultimii ani să fiu intervievat, dar poate că aveam mai multe emoții la început, când mergeam eu la aceste interviuri, pentru că era o mare diferență de vârstă. Gândiți-vă cum e să fii elev de liceu și să-l întâlnești pe Alexandru Paleologu, care nu era doar un octogenar, ci era un scriitor faimos, era parlamentar, ambasador, o figură foarte publică.

După anii ’90, a fost considerat – și asta îl enerva foarte tare – unul dintre „ultimii boieri”, pentru că nu există „ultimii boieri”, ei încă mai sunt. Sigur că aveai emoții, te pregăteai foarte bine, le citeai cărțile… așa făceam eu. Dar până la urmă, treptat, a devenit o plăcere, un deliciu să am această oportunitate de a vorbi cu astfel de oameni. Inițial a fost această dorință de a cunoaște oameni care mi se păreau diferiți, să spunem, față de media societății, față de atmosfera generală.

Cred că totul a pornit de acasă, din familie, din conversațiile cu bunicul meu, care venea cumva din această lume a intelectualilor interbelici. A fost ofițer de carieră, dat afară de comuniști după război după război și făcuse Politehnica, era inginer energetician, dar cu o cultură caracteristică acelei generații. Adică făcea lucruri pe care eu nu sunt capabil să le fac: desena foarte frumos, decupa foarte frumos. Chiar zilele trecute am înrămat un autoportret al lui, un profil făcut din carton – se uita în oglindă și își decupa propriul profil.

Citea foarte mult. Îmi amintesc că obișnuiam să citim acasă poeziile lui Eminescu sau din Caragiale, ca să ne distreze, și ne explica atunci când nu înțelegeam un cuvânt sau o situație. De acolo am înțeles, am aflat pentru prima dată că în „scrisoarea pierdută” e o luptă în interiorul unui partid, și nu între două partide, cum ai putea crede dacă nu cunoști realitatea politică interbelică.

Ionuț Vulpescu: Cele mai grele bătălii sunt cele din interiorul partidelor…

Filip-Lucian Iorga: Dumneavoastră știți mai bine lucrurile astea… Deci cumva am pornit de acasă. Și îmi amintesc – acum realizez – că bunicul avea o metodă de a mă antrena. Eu aveam 6, 7, 8 ani, iar el avea 70. Obișnuia să mă contrazică, poate chiar și atunci când era de acord cu ce spuneam sau cu opiniile mele. Mi-am dat seama că mă contrazicea chiar și când spuneam lucruri diferite sau când mă răzgândeam; încerca să mă provoace să argumentez. Mă întreba mereu de ce cred asta.

Ionuț Vulpescu: O școală înainte de școală.

Filip-Lucian Iorga: Da, a fost o școală. El și-a făcut liceul la Matei Basarab în București, iar acelea erau licee serioase. El și frații lui au fost la Matei Basarab – latină, greacă veche… Chiar am manualele lor. Și bunicii, și bunica mea Alexandrina mi-au insuflat acest interes pentru trecut prin poveștile de familie. Străbunicul care a fost luat prizonier la Turtucaia…

 

Despre curaj și candoare

 

Ionuț Vulpescu : Avem aici, să arătăm, această carte absolut superbă, un album: Cartea Curajului și a Candorii, scris de Ana Iorga și Filip-Lucian Iorga.

Filip-Lucian Iorga: Aici sunt bunicii soției mele, Ana. Am ajuns să frunzărim arhivele familiei și am găsit un caiet de gospodărie. Bunica Anei, Ana Vasilescu, din Neamț, făcuse o școală de gospodărie la Brașov. Erau foarte la modă în perioada interbelică, școli foarte serioase. De fapt nu de gospodărie, materia respectivă era de gospodărie, școala se chema de conducătoare de grădini, adică de educatoare. Ea a fost educatoare și învățătoare în perioada interbelică.

L-a cunoscut pe ofițerul Radu C. Mihail, care venea din sudul țării, din Vlașca. S-au cunoscut în Transilvania, și acest lucru e simbolic, pentru că e cumva un rezultat al Marii Uniri: o fată din Moldova și un băiat din Țara Românească se întâlnesc în Transilvania, se căsătoresc acolo. E această categorie care se ridică, elita rurală care se școlește și care reprezintă coloana vertebrală a țării, urmând modelul elitelor înalte.

Este și o categorie foarte lovită după război, când au venit comuniștii. Radu Mihail a luptat pe Frontul de Est, ceea ce a devenit după război incorect politic, pentru că a luptat împotriva „marilor prieteni” de la Răsărit, împotriva URSS. A fost Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul, decorat pentru curaj pe Frontul de Est. Și s-a întâmplat să fie eliminat din armată, așa cum s-a întâmplat cu majoritatea vechilor ofițeri și cu bunicul meu. A trebuit să supraviețuiască, să muncească, să-și continue viața. Copiii au avut multe obstacole în școli. Tatăl Anei, de exemplu, a vrut să fie ofițer ca tatăl lui, dar nu a putut.

Elita bunicilor

Ionuț Vulpescu: Bunicii voștri, cei patru, sunt, într-un fel, primul contact cu elita pe care ați studiat-o și ați prezentat-o celorlalți. Prin ei a fost prima ușă deschisă către lume.

Filip-Lucian Iorga: Da, bunicul meu matern, Mircea Stănescu, făcea parte dintr-o veche familie de boieri și moșneni din Ialomița, o ramură cu un nume al unei familii mai cunoscute, Poenaru- Bordea (există o stradă în București). Primul ofițer român căzut în Primul Război Mondial a fost Gheorghe Poenaru-Bordea. O altă ramură, Poenaru Iatan, înrudită cu Ștefan Luchian, cu mareșalul Prezan. Bunicul meu făcea parte din această ramură care a păstrat numele inițial al familiei din secolul al XVII-lea, Bărbulescu, apoi Stănescu, urmașii unui Barbu din secolul al XVI-lea.

Ionuț Vulpescu: Și semnați Filip-Lucian Iorga Bărbulescu.

Filip-Lucian Iorga: Doar pe Facebook. Nu mi-am luat numele în acte, deși nu e un nume rar, sunt mulți Bărbulescu, dar e un nume care are o istorie, apare în secolul al XVII-lea, e atestat în documente și încerc să-l onorez. Sigur că a fost un prim contact cu o lume care era cumva așezată undeva sub o copertă, sau exilată, sau persecutată în deceniile de comunism. Am început să aflu lucruri, să mi se povestească. Au trecut 80 de ani de la mitingul din 8 noiembrie 1945, ultima mare miting pro-monarhie și prima mare manifestație anticomunistă, reprimată la acea vreme. Bunicul meu a fost acolo și îmi povestea cum a fost cu prietenii lui liberali, cum mergeau la spitale să vadă oamenii răniți. Nu făcea politică, ofițerii pe atunci nu se implicau în politică, dar era „politica națiunii” în acel moment. Regele Mihai reprezenta încă o speranță pentru români în fața trupelor sovietice și a perspectivei comunizării.

Așa am ajuns acolo. Și mulțumită liceului – pentru că am făcut liceul la Spiru Haret – am aflat de toți acei absolvenți pasionanți: de la Mircea Eliade la Constantin Noica, de Nicu Steinhardt și toți ceilalți. Paleologu, Brezianu… Barbu Brezianu a fost primul pe care l-am întâlnit ca licean. Am debutat la revista Vlăstarul, unde debutaseră și unii dintre acești cărturari interbelici. Așa l-am cunoscut pe Barbu Brezianu, care m-a frapat prin delicatețe, prin eleganță. Era un personaj, cum azi nu mai vezi. Avea o bibliotecă și o colecție frumoasă de documente, de fotografii, și o bunătate și o blândețe…

Îmi povestea – și eu eram încă șocat, nu înțelegeam exact cum au reușit acești oameni să nu fie înrăiți de lucrurile prin care au trecut. Îmi povestea că, după ce a dus o viață destul de largă și spectaculoasă, s-a căsătorit cu una dintre cele mai bogate fete din București, Adina Asan (cei cu casa din Piața Romană, care au avut una dintre primele mașini din București), și a intrat în această familie. Există poze cu el și cu Noica îmbrăcați în frac la baluri. Și el asta spunea. ”M-au luat, m-au închis, am ajuns la Canal… și cum a fost acolo, sufereați?”

Iar el spunea: „Da, eram robi la roabă, căram piatră cu roaba… dar seara era foarte frumos. Mă uitam la stele. În oraș nu văzusesm stelele, acolo la Canal am văzut cerul, era minunat.”

Unii s-au salvat prin credință, alții prin cultură, povestindu-și unii altora – acele așa-zise „universități din închisori” – își aminteau cărțile citite, învățau limbi străine. Unii pur și simplu s-au născut probabil cu o înzestrare sau cu un optimism care nu poate fi învins de nicio împrejurare.

Bunătatea ca inteligență

 

Ionuț Vulpescu: Bunătatea este o formă de inteligență? Paleologu spunea că nu există „inteligență diabolică”. Nu există așa ceva. Inteligența este o expresie a bunătății; doar oamenii buni pot fi inteligenți.

Filip-Lucian Iorga: Da. Și răutatea este un semn de prostie. El spunea mereu că diavolul este de fapt prost; că încearcă, e viclean, dar nu e inteligent. Inteligența, în această ordine, înseamnă până la urmă să ai acele opțiuni de viață care să te mântuiască. Despre asta e vorba, e o perspectivă creștină asupra lucrurilor.

Ionuț Vulpescu: Convingeri și idealuri. Mi-a plăcut mult titlul cărții, Cartea Curajului și a Candorii. Curaj, candoare… probabil printre cele mai delicate cuvinte. Poate și „tandrețe”. Sunt câteva, foarte puține.

Filip-Lucian Iorga: Și printre calitățile destul de rare. Nu e foarte ușor să fii curajos sau să rămâi candid, să rămâi curat și să faci aceste lucruri în același timp. Să rămâi curat, să fii curajos, nu este foarte ușor. Mulți din acea generație… acum, fără să idealizăm excesiv, desigur, au fost și bestii, bestii au fost în toate generațiile.

Ionuț Vulpescu: Natura umană face acest lucru posibil oricând.

Filip-Lucian Iorga: Dar în toate epocile, cred că e datoria noastră să căutăm astfel de repere, să le identificăm în cărți și în oameni.

Ionuț Vulpescu: Să avem repere și modele. Bestii au fost oricând în istorie, și în istoria noastră cu siguranță, în secolul XX, un secol teribil. Mai sunt însă candizi astăzi?

Filip-Lucian Iorga: Ce exemplu să vă dau? Dacă ascultăm muzica ușoară din perioada interbelică… sigur, după aia știm ce a urmat. Carnagiu, Războiul al II-lea Mondial, Holocaustul, Gulagul. Lucruri oribile. Dar dacă asculți muzica aia interbelică, din anii 20-30, ea vorbește și despre candoare și amorul care era cântat în acele melodii, asculți Jean Moscopol, Cristian Vasile, aveau ceva naiv versurile, ne fac să zâmbim, erau foarte delicate, atât de candide. Desigur, lumea trecea prin traumele prin care a trecut, sensibilitățile s-au tocit. Astăzi ascultăm muzică în care dragostea este exprimată în muzica la modă… nu mai e nimic candid acolo.

Ionuț Vulpescu:  Alexandru Paleologu spunea: un om care nu are talent literar nu e bărbat pe deplin. Vedem alte talente azi…

Filip-Lucian Iorga: Bun, sunt mari scriitori, dar ei sunt profesionalizați. În general scriitorii se ocupă cu scrisul, cu literatura, îți văd de treaba lor. Dar ce ne facem cu restul societății? Apropo de ce spuneam mai devreme, inginerii din perioada interbelică sau școliți atunci aveau talent, scriau bine. În corespondență, cel puțin, scriau frumos. Politicienii… Erau artiști! Dacă citești discursurile lui Barbu Catargiu, Lascăr Catargiu sau alții… Iorga, Brătienii, Take Ionescu „Gură de Aur”.

Ionuț Vulpescu: Aveau cultură. Educație și cultură. Cum integrăm aceste povești din această carte, povești precum cele ale bunicilor voștri, cum integrăm aceste povești în istorie? Aceste mici biografii personale și de familie, cum le contextualizăm, cum le integrăm în istoria țării și chiar a lumii, uneori, când se petrec într-un context precum Primul Război Mondial?

Filip-Lucian Iorga: Cred cu tărie că micro-istoria, așa-zisele „ mici istorii”, ne ajută să înțelegem mult mai bine ce s-a întâmplat în trecut. Pentru că, de multe ori, marile sinteze sau cărțile teoretice, tratatele sau manualele tind să depersonalizeze istoria, să vorbească despre evenimente abstracte, despre structuri abstracte. Desigur, acele structuri profunde ale istoriei trebuie cercetate. Dar nu poți avea contact cu trecutul dacă nu înțelegi că acest trecut a fost populat de oameni ca noi. Bun, diferiți poate prin moravuri, haine, lucrurile pe care le mâncau sau despre care vorbeau, dar erau oameni ca noi. Și în acest fel, înțelegând proximitatea, asemănările dintre noi, putem înțelege mai bine cum au acționat, de ce au făcut anumite lucruri și cum a fost construită lumea în care trăim azi. Pentru că noi nu suntem rupți… De multe ori asta e o mare greșeală: „facem istorie”. Dar istoria nu e doar disciplina pe care o învățăm la școală. Istoria e parte din fiecare dintre noi, pentru că avem niște părinți, niște bunici, niște străbunici care au trecut prin aceste evenimente, prin aceste traume, și noi suntem rezultatul lor, cu bune și cu rele. Dacă nu înțelegem asta, ajungem în blocajele de care ne plângem atât de des, tocmai pentru că nu ne asumăm. Și acesta este un cuvânt la care am o alergie, pentru că vorbim despre asta… „să fim asumați”, „să ne asumăm lucruri”. Oricum, trecutul nu e separat de noi, asta vreau să spun. Trecutul e parte din noi și nu facem decât să ducem mai departe niște lucruri pe care le-am moștenit, le-am învățat și le-am interpretat. Dar chiar și lentila noastră prin care privim lumea e influențată de lucrurile pe care le-am primit, care vin de la strămoși.

Ionuț Vulpescu: Suntem mai subiectivi decât alții? Această lentilă e mai subiectivă decât în alte spații?

Filip-Lucian Iorga: Nu cred. N-am crezut niciodată că noi, românii, am avea o stea în frunte sau că trebuie să ne punem cenușă în cap. Suntem oameni absolut obișnuiți, cu doi ochi, cu două mâini, două picioare, cu o istorie reală care e adesea un trecut mai traumatic decât al altora pe unele segmente, dar suntem o societate europeană destul de obișnuită.

Pasiunea genealogiei

 

Ionuț Vulpescu: De unde vine această pasiune pentru genealogie?

Filip-Lucian Iorga: De acasă, desigur. Când auzi ca și copil, vezi fotografii vechi, sepia, începi să întrebi: „Cine e ăsta?”. „Ăsta e unchiul, străunchiul unchiului”. Vin dintr-o familie cu o memorie genealogică destul de bogată și asta m-a condus către multe izvoare genealogice, dar și către multe epoci ale istoriei pe care am început să le percep ca aparținându-mi. De aceea, noi toți… uneori aud: „Bun, dar familia mea nu are istorie”. Nu există familie fără istorie. Nu trebuie să fie o familie regală sau aristocratică pentru a avea un trecut și pentru a respecta și cunoaște acel trecut. Da, am avut soldați, țărani în Primul Război, în Al Doilea Război, în Războiul de Independență. Ei au făcut România așa cum e astăzi și ar merita să fie mai bine cunoscuți.

Ionuț Vulpescu: Ca să înțelegi că fiecare familie are o istorie, ar trebui să citești prima frază din Război și Pace a lui Tolstoi – citită de 14 ori de Paleologu – prima frază e suficientă pentru a vedea relația fiecărei familii cu fericirea și nefericirea.

Filip-Lucian Iorga: Da, uneori e contraintuitiv. Ne îngrijorăm de problemele de zi cu zi, căutăm un job mai bun, avem o familie de care să avem grijă, suntem nemulțumiți de unii politicieni, ne gândim să plecăm din țară uneori…

Ionuț Vulpescu: De ce nu ați plecat?

Filip-Lucian Iorga: Pentru că mă ocup de mormintele și genealogiile românești și e greu să pleci. Am fost întotdeauna prea atașat de familia mea, de trecutul nostru, ca să pot să mă mut în altă parte. Îmi place să călătoresc, pot sta câțiva ani în străinătate, dar nu aș pleca niciodată definitiv dacă nu aș fi obligat – desigur, ca cei din anii ’50. Dar de aceea spun, fiecare familie are un trecut care merită redescoperit. Și de aceea lupt pentru fiecare oportunitate, în ciuda acestor credințe că familiile lor nu au lăsat nimic. Chiar și la facultate am un opțional unde le propun studenților să vorbească cu cineva mai în vârstă din familia lor, pentru că majoritatea nu cred că ar fi important sau poate se plictisesc de poveștile repetate la nesfârșit. Dar știu foarte bine că în câțiva ani s-ar putea să fie interesați sau vor dori să transmită detalii copiilor lor și nu vor mai avea pe cine să întrebe. Am auzit asta de multe ori de la oameni pe care i-am intervievat: „Ce păcat că n-ai prins-o pe mama, pe bunica, pentru că știa mult mai multe ca mine”. Dar asta e și o iluzie. Știm multe lucruri și noi, generația noastră, dar dacă nu le transmitem, se pierd. Deci, atât timp cât avem pe cineva din familie, e bine să întrebăm, să aflăm despre familia lor, biografiile lor, să înregistrăm și să notăm detaliile. Pentru că se pierd. Chiar dacă își spun poveștile la mesele de familie, dacă nu suntem atenți, nu vom ști detaliile. Acesta e primul pas. Dacă ești pasionat, poți căuta în arhive publice, poți vedea până unde te conduce starea civilă, unde vei găsi documente. Dar cred că trebuie să începi de acasă.

Ionuț Vulpescu: Când ați mers la arhive, care a fost cea mai mare descoperire? O zi în care ați fost fericit că ați descoperit ceva.

 

De la Stalingrad cu dragoste

 

Filip-Lucian Iorga: Dacă le pun cap la cap, cred că ar fi săptămâni. Marile surprize din arhivele private… Atât cât s-a păstrat în România, în București, deși comunismul a distrus mult, nu a distrus totul. De exemplu, la o ramură a familiei mele paterne – familia Iorga înrudită cu familia Referendaru – se găsește jurnalul de front din Al Doilea Război Mondial, de la Cotul Donului, al vărului primar al bunicului meu patern. Un manuscris care a supraviețuit prin niște avataruri, a supraviețuit războiului printr-un miracol. Știți că la Cotul Donului românii au fost încercuiți, majoritatea au devenit prizonieri. Dacă ar fi existat jurnale, s-au pierdut sau sunt prin arhivele rusești și sunt greu de redescoperit. Acest om a fost foarte norocos, providențial: soția lui a născut și el a avut o permisie pentru câteva zile exact în momentul încercuirii fatale. Când s-a întors… majoritatea trupelor căzuseră. El a continuat să lupte, desigur, în unitatea sa, era medic militar, dar a avut această șansă extraordinară să ducă jurnalul acasă. Acest jurnal a supraviețuit și a trecut prin perchezițiile Securității; este menționat chiar într-un proces verbal pe care l-am găsit la CNSAS, că „deține un jurnal de război”. Nu l-au confiscat. Familia l-a păstrat, a avut această înțelepciune să-l păstreze, și am reușit să-l publicăm anul trecut: De la Stalingrad cu dragoste, pentru că este o carte de dragoste pentru soția lui, dar în același timp este o mărturie – una dintre puținele mărturii la cald de la Stalingrad, mărturii românești. Deci ce bucurie mai mare decât să găsești așa ceva legat de propria familie? Dar și jurnalul din Primul Război Mondial al lui Grigore Romalo, găsit la Dan Romalo – un centenar pe care încă îl avem printre noi, un om extraordinar, urmaș al Bălăcenilor (al lui Iancu Bălăceanu, care a avut o contribuție importantă la aducerea lui Carol I în România). Tatăl său, acest Grigore Romalo, a lăsat un jurnal fabulos din Primul Război Mondial în care judecă cu mare luciditate eșecurile și scăderile și mai puțin luminoase din pregătirea armatei române.

 

Mitul epocii de aur

Ionuț Vulpescu: Ce impact a avut Primul Război Mondial și cum a schimbat structura vechii Românii?

Filip-Lucian Iorga: Marele Război are un impact prin victimele pe care le produce, prin traume, dar și prin împlinirea visului național. Este cumva concluzia unei lupte de multe generații pentru independență și unitate. Visul Pașoptiștilor se împlinește în 1918. Nu putea fi aceeași Românie; Vechiul Regat, cu bunele și relele lui, era o țară nouă care, într-un fel, aducea laolaltă multe tradiții care nu erau foarte similare. Gândiți-vă cât de departe era un țăran basarabean care trăise în Imperiul Țarist de un mare burghez dintr-un oraș mare din Transilvania. Diferențe foarte mari. România Interbelică a avut această sarcină de a omogeniza aceste fragmente. A reușit destul de bine, dar desigur, cu lipsurile și rămânerile în urmă pe care le știm. Nu a fost o perioadă ideală. Nu există așa ceva, acestea sunt mituri. Aceste „epoci de aur” sunt doar în mintea noastră. Iar schimbările la nivelul elitei, desigur, au fost. În primul rând, marile moșii au dispărut [prin reforma agrară] după Primul Război Mondial și treptat și-au pierdut influența politică și economică. Dar nu au dispărut complet. Influența a rămas în zonele militare, diplomatice și culturale. Adevărata ghilotină a fost comunismul.

Ionuț Vulpescu: Asta voiam să vă întreb. Sunteți pasionat de elită, de memoria elitei românești. Care a fost momentul devastator, anii ’50?

Filip-Lucian Iorga: Da, desigur, în anii ’50 multe vieți sunt pierdute. În primul rând sunt oameni care sunt uciși chiar în închisori. Resursa biologică – pentru că mulți pleacă în exil. Și mijloacele de trai care permit o educație caracteristică unei elite: sărăcia și declasarea. Dacă nu-ți mai poți păstra rangul… asta se întâmplă și în timpul regimului boieresc, sunt familii care se ridică și familii care decad. Așa cum spunea Paharnicul Constantin Sion, autorul Arhondologiei boierilor moldoveni din secolul XIX, nici nu se mai știa în ce opinci s-au topit… într-o familie de boieri, din cauza divizării moșiilor, pentru că nu-și mai păstrau rangurile în capitale, sărăcea sau răzeșea. Nu doar din punct de vedere politic sau economic. Asta se întâmplă și cu vechile elite românești. Își pierd resursa biologică, devin mai puțini și își pierd preeminența socială în lipsa averii, în lipsa mijloacelor de a se școli. Până la urmă, dincolo de genetică (e greu să intrăm în discuția asta, ce e în gene, ce se naște în noi), foarte importante erau instrumentele educației, ale transmisiei. Ce primeau acești oameni în primii ani de viață, în adolescență, în tinerețe? Ce auzeau în jurul lor, ce valori primeau de la înaintași, ce uzanțe și ce comportamente căpătau? Aceste lucruri au fost din ce în ce mai greu de transmis în comunism. Mai mult, multe familii au preferat – chiar și în familia mea am întâlnit fenomenul – să nu vorbească despre anumite lucruri. Adică, să nu forțeze copiii care trăiau în comunism și trebuiau să se integreze în acel sistem socialist. Nu le mai spuneau ce averi avuseseră familiile înainte sau că sunt înrudiți cu anumite personaje care nu erau bine văzute, pentru a-i proteja. Acești oameni, după ’90, mulți mi-au spus: „Nu știam nimic. În anii ’90 habar n-aveam. Aveam un nume istoric, dar nu știam nimic despre familia mea”.

Ionuț Vulpescu: Cât de mult are de-a face ce s-a întâmplat în ultimii ani cu ce s-a întâmplat în anii ’50?

Filip-Lucian Iorga: Are totul de-a face. Nu a fost o ruptură… a fost o iluzie să credem asta. A fost foarte important că am intrat în niște structuri occidentale, evident, și e foarte bine că am făcut-o, dar nu a fost o ruptură din punctul de vedere al cadrelor politice, al elitelor politice, economice, chiar culturale. Nu s-a întâmplat ce s-a întâmplat la Revoluția Franceză. Ceea ce comunismul a transformat în societatea românească noi am cam preluat.

 

Elită deschisă vs elită rigidă

 

Ionuț Vulpescu: Prin ce se caracterizează o elită în general și care a fost profilul elitei românești până în 1945?

Filip-Lucian Iorga: Era o elită – e un termen sociologic – „elită virtuoasă”. Ce însemna pentru Mosca și Pareto „elita virtuoasă”? Era o elită deschisă. Nu era o elită rigidă. Desigur, cei mai prestigioși și influenți au rămas până la comunism aristocrații, urmașii familiilor domnitoare, marile familii boierești. Dar încerc să explic și să conving în ultimii ani, inclusiv pe colegii mei de breaslă, istoricii, să ieșim din stereotipul istoriografiei comuniste. Nu existau doar „marii boieri” (cele câteva zeci de familii cu cele mai înalte ranguri) versus o masă a populației subjugată, împilată, aservită. Trecutul românesc e mult mai complex, mult mai nuanțat. Iar elita e mult mai amplă, pentru că includea nu doar marii boieri din Iași și București. Includea și familiile boierești de țară, boierii de provincie care aveau un rol foarte important în județe: colectau taxe, construiau biserici, făceau școli, aveau grijă de țăranii de pe moșie, luptau în război, erau ofițeri. Boierii de provincie, răzeșii, moșnenii, care sunt parte a aristocrației românești, chiar dacă mulți dintre ei erau săraci și trăiau, să zicem, rural (cel puțin aparent), dar aveau origini aristocratice. De aceea, burghezia care a început să se formeze în secolul al XIX-lea la noi nu e o ruptură între vechea elită și această burghezie, pentru că mulți dintre așa-zișii burghezi sunt descendenți de răzeși, moșneni și mici boieri. Deci toți vin din acea lume. De aceea, aceste clase care se ridică urmează modelul aristocratic. Și asta vedem în felul în care bunicul meu îmi povestea despre București. Era foarte trist de felul în care arăta Bucureștiul și de felul în care se comportau mulți bucureșteni. Dar își explica fenomenul. Îmi spunea: „Ei s-au născut în București, erau o familie cu câteva generații de bucureșteni în spate. Când venea cineva la București de la țară sau din provincie, ce făcea? Se uita în jur. Vedea cum se îmbracă boierul, cum se îmbracă negustorul. Căuta să-și pună o cravată, să se îmbrace, să-și pună o pălărie…”. Sunt lucruri simple, dar ne referim la felul în care vorbeau, la cum se comportau, la politețe, la eleganță în comportament. Deci preluau un model de elită. Dar el spunea că acest lucru nu a mai fost posibil când ai adus sute de mii de oameni în momentul industrializării. Acești oameni nu puteau, nu aveau cum să preia un model și să se urbanizeze organic. Știți că veneau oameni, comunități întregi de la țară; păstrau niște păsări pe balcon, tăiau porcul în spatele blocului, pentru că așa erau obișnuiți. Nu poți acuza un astfel de comportament, atât timp cât nu au avut șansa să preia un model așa cum au făcut în perioada interbelică.

Rânduiala pierdută a vieții

 

Ionuț Vulpescu: A devenit un anti-model. Bunul-simț e Graalul?

Filip-Lucian Iorga: Da, Alexandru Paleologu era obsedat de ideea asta, a bunului-simț. Dar nu e ceva foarte simplu, e greu de definit și nu există o rețetă. Ne plac rețetele, vrem să citim o carte care explică „cum să fii mai bogat”, „cum să ai succes”. Succesul este valoarea supremă. Bunul-simț n-are de-a face cu succesul. Poți avea multă bună cuviință dar să nu te încadrezi în baremul succesului. Cred că e un fel de barometru: ce se face, ce e exagerat, ce se spune și ce nu, ce se face și ce nu. Și vine din ce ai văzut în primii ani, din experiențele avute. Și din nou, Paleologu spunea că nu are legătură cu stratul social din care faci parte. Îi venera pe țăranii adevărați, spunea că erau mai „lorzi” decât boierii. Aveau un protocol, aveau o rânduială a vieții. O rânduială a vieții care s-a stricat pentru că trăim într-o lume din ce în ce mai accelerată. Nu doar comunismul a fost de vină – a distrus și transformat mult – dar și epoca în care trăim noi…

Ionuț Vulpescu: Nici capitalismul nu e foarte prietenos. Viața nu e chiar un produs de marketing. Și atunci această obsesie a succesului, totul făcut foarte repede, fără merit… E un dezechilibru major între merit și răsplată.

Filip-Lucian Iorga: Această problemă a devalorizării competenței este șocantă. Nu-mi amintesc autorul, dar e o carte, „Sfârșitul competenței”. Cu toții suntem de acord că acesta e un efect bun, un efect sănătos al democrației: faptul că toată lumea are o voce. În trecut nu toată lumea avea o voce. În anii ’20 și ’30, un specialist în istorie sau în literatură impunea norma.

Ionuț Vulpescu: Dar nu numai în anii ’20. În anii ’90 încă era… Pare o involuție, o degradare, fără a fi nostalgici. E o ieșire din cultură. Cultura și educația sunt marginale.

Filip-Lucian Iorga: Nu am început să spun la început de unde vine această pasiune pentru interviuri cu personalități. Cred că această nebunie a început de la seratele lui Iosif Sava. Pentru că mă uitam împreună cu bunicul meu și cu restul familiei și eram încântat de ce vedeam acolo. Și mă gândeam că ar fi grozav să pot vorbi cu astfel de oameni. Că aș câștiga mai mult decât din orele obișnuite de la școală. Da, pentru că aveai ocazia să vezi, după deșertul care fusese, niște oameni care gândeau.

Ionuț Vulpescu: Din toate interviurile realizate, e ceva ce rămâne foarte prezent în  memorie?

Filip-Lucian Iorga: Aproape în fiecare zi ne amintim de unul sau două dintre personajele pe care le-am întâlnit, de oamenii pe care i-am iubit, de la care am învățat chiar și în mici aspecte ale vieții de zi cu zi. De exemplu, Alexandru Paleologu și Neagu Djuvara au reprezentat două școli diferite în termeni de vestimentație. Alexandru Paleologu nu te lăsa să pleci din casa lui… Chiar și când se mișca greu, îmi ținea haina când plecam. Un om de 80 de ani ținea haina unui elev de 17-18 ani. La început mă simțeam prost, fiind tânăr. El spunea: „E normal, sunt gazdă”. În timp ce Neagu Djuvara, care avea un stil mai sportiv, să zicem, și care a trăit mult mai mult și voia să arate își arate vigoarea, nu accepta niciodată să i se țină haina: „Mă descurc singur!”. Desigur, îți amintești aceste lucruri și lucruri mai profunde, dar ele sunt încă parte din mine. Le port cu mine în fiecare zi.

 

Despre uitare și morminte

 

Ionuț Vulpescu: Cum faci ca trecutul să fie viu, cum faci să îți porți trecutul cu tine? Trăim într-un fel de presiune, o obsesie a actualității, a prezentismului. Nu avem un instinct istoric puternic.

Filip-Lucian Iorga: Nu cred că trebuie să singularizăm, cred că e un fenomen mondial. Ne detașăm de trecut mai repede decât o făceau ei. Nu cred că poți ține trecutul aproape dacă nu iubești oameni. Mai ales oameni din trecut sau momentele din trecut. Deci cred că atașamentul și iubirea sunt cheia. Nu să ne apucăm să învățăm tratate pe de rost, ar trebui pur și simplu să realizăm că trecutul are legături cu oameni pe care i-am iubit. Și ducând acel trecut mai departe, cei dragi nouă sunt încă prezenți. De aceea îmi place acest mod de a comemora oamenii din trecut. Desigur, respectăm ritualurile religioase, facem comemorări, face, coliva, mergem la parastase. Dar comemorarea înseamnă să vorbești despre acei oameni, să ți-i amintești, poate să-i preiei… Asta nu e o maimuțăreală sau un plagiat, să păstrezi niște gesturi sau niște expresii. Nu știu, poate să porți o cravată de la un om bătrân sau de la cineva care ți-a lăsat-o. Pur și simplu să integrezi acest trecut în viața ta. Și așa devine viu, prin afecțiune și prin trăire, nu prin muzealizarea. Apropo de muzealizare, totuși, cred că ar trebui să avem mai mult respect pentru urmele materiale ale trecutului. Și aici stăm încă foarte prost. Una dintre obsesiile mele din ultimii ani este patrimoniul funerar. Nu pot înțelege… sunt niște elemente despre caracterul creștin al poporului român care nu se potrivesc cu procentele din sondaje, nu se potrivesc cu realitatea. Ce facem? Toți spunem că poporul român are cultul morților. Cum vedem asta în felul în care tratăm mormintele înaintașilor? Faptul că distrugem permanent mormintele vechi, mormintele istorice, operele de artă, mormintele personalităților, chiar și în cimitirele istorice din București. Pentru a trăi ceva din acel trecut avem nevoie de niște urme, niște amintiri. Dacă aruncăm pozele de familie, nu vom ști cum arătau strămoșii. Dacă distrugem mormântul unui fost prim-ministru… Știți că la Alexandru Marghiloman, osemintele lui nu mai există, au fost, se pare, aruncate. E incredibil că se întâmplă așa ceva, aproape sub ochii noștri. Trebuie să fim mai vigilenți, cum spuneau comuniștii.

Ionuț Vulpescu: Dacă ai recomanda unui tânăr 3 titluri pentru a înțelege istoria elitei românești, care ar fi acelea?

Filip-Lucian Iorga: Păi, aș începe cu titlul pe care l-ați menționat, nu pentru că e cartea mea, ci pentru că e cartea lui Alexandru Paleologu (Breviar pentru păstrarea clipelor), doar pentru a vedea cum se exprima, care erau valorile, care erau comportamentele pe care un astfel de om le avea. Bineînțeles, nu putem să nu menționăm enciclopedia lui Mihai Dimitrie Sturdza. Cred că e o sursă extraordinară. Din păcate s-a prăpădit înainte să o termine, a ajuns la litera E, deci e o enciclopedie care include familiile boierești din Moldova și România. Nu doar arbori genealogici, ci și istorie, biografie, fotografie. E o lucrare complexă care îți poate oferi o imagine completă a ceea ce a fost vechea elită românească. Sperăm că acest proiect va continua în anii următori cu echipa care l-a preluat. Și ca să dau ceva mai greu de găsit, să trimit cititorii prin anticariate sau poate găsesc online: Arhiva Genealogică este o publicație a Institutului de Genealogie și Heraldică „Sever Zotta” din Iași, cea mai serioasă și solidă organizație științifică românească ce se ocupă de heraldică, genealogie, istoria elitelor. Sunt multe volume din această revistă publicate în anii ’90-2000 care conțin multe studii despre familiile boierești românești. Dar dacă vor să ajungă la mitologiile genealogice – dar asta e o etapă ulterioară – pot recomanda și cartea mea, Strămoși pe alese, publicată acum câțiva ani, în care m-am ocupat de acest imaginar genealogic care ar trebui cunoscut, pentru că a influențat istoria vechilor familii românești.

Ce rămâne cu adevărat?

 

Ionuț Vulpescu: Vorbeam despre amintiri. Care sunt lucrurile care sunt cu adevărat importante? Ce rămâne, până la urmă?

Filip-Lucian Iorga: E foarte greu de spus. Cred că e un noroc și în asta. Mă gândeam… Mă întreb ce rămâne? Rămâne ceva cu adevărat? În primul rând asta e întrebarea de la care plecăm. Dacă rămâne, de ce rămâne ceva? De ce acel ceva și nu altceva? Vezi că sunt case care au noroc, chiar dacă nu mai aparțin primilor proprietari. Au noroc, sunt restaurate, sunt valorificate. Sunt personalități mai norocoase care sunt evocate la Academie, care au nume de străzi. Sunt altele care poate au avut un rol identic sau la fel de important și care sunt nejustificat uitate, sunt necunoscute. Încercăm să le recuperăm și dau un exemplu rapid despre preocupările mele din această perioadă. Mă gândesc la Mihail Kogălniceanu, care e foarte bine cunoscut, e venerat, e adesea omagiat. Și bunul său prieten și coleg, Petre Mavrogheni, care e aproape necunoscut. Nu are nume de stradă, nicăieri în țară, deși a fost candidat la domnie în 1859, deși l-a susținut pe Cuza în acel moment cheie (s-a retras în favoarea lui), deși a fost un mare ministru de finanțe și al afacerilor străine și a fost co-autor – de aceea îi menționez pe amândoi în acest tandem – al legii de dezrobire a robilor particulari. Deci are un merit egal cu Kogălniceanu, nu e nicio îndoială. Chiar recent citeam, a apărut o istorie a romilor, foarte frumos, lăudabil, dar Petre Mavrogheni nu apare. De aceea zic, de ce se întâmplă asta? Nu știu, toți trebuie să reflectăm. Cred că ar trebui să încercăm să lăsăm ceva. Adică măcar să fim conștienți că nu suntem o generație spontanee. Și că, până la urmă, nu știu dacă va veni sfârșitul lumii, sfârșitul colectiv în timpul nostru, dar cu siguranță fiecare dintre noi va avea un sfârșit al lui, individual. Și când vine acel sfârșit, ce rămâne după, nu? Pot rămâne niște cărți, pot rămâne niște legi (dacă am fost în politică), sau niște instituții. Pot rămâne niște construcții, dacă suntem ingineri sau arhitecți. Niște opere de artă. Sau niște copii bine crescuți, dacă am fost bunici, părinți care și-au făcut datoria cum trebuie. Sau poate rămâne pur și simplu, cum spunea Alexandru Paleologu foarte frumos, în eternitate, „niște gesturi, niște semne ale umanității noastre”. Fie că suntem convinși că există o viață de apoi, sau poate nu suntem, această „viață de apoi” poate însemna și supraviețuirea unor gesturi bune. Un cuvânt bun pe care l-ai spus unui student care era nesigur, în loc să-l lovești ca să-ți arăți superioritatea în acel moment de slăbiciune al celui care poate voia să învețe de la tine, dar nu era capabil în acel moment. Nu știu, poate un cuvânt bun e mai util decât un întreg tratat de știință pe care ai încercat să i-l bagi în cap cu forța. Sau un gest… să ai ocazia să schimbi ceva în bine și să nu te abții de la acel gest. Sau să spui adevărul chiar când e inconfortabil, când nu e la modă, când este, cum să zic, „inactual”. Să ai curajul inactualității. Și asta poate fi lăsat în urmă. Până la urmă nu toți pot lăsa legi, construcții sau cărți. Umanitatea din noi poate produce efecte pe termen lung.

 

Umor și umori

 

Ionuț Vulpescu: Iubirea, memoria și umorul

Filip-Lucian Iorga: Iubirea și memoria, deja am vorbit despre asta. Dar ce facem cu umorul? Nu vi se pare că avem din ce în ce mai puțin? Suntem crispați, tensionați…

Ionuț Vulpescu: O țară tristă plină de humor…

Filip-Lucian Iorga: Sau de umori…

Ionuț Vulpescu: Umorul e inevitabil legat de inteligență. Deci ne întoarcem la educație, la cultură, la lectură, la cărți, la anturaje care ne forțează să fim inteligenți, să avem umor, să râdem de noi înșine, să nu ne luăm prea în serios. Asta e foarte important. Nu trebuie să fii Woody Allen, dar nu trebuie să fii „serios” [în sensul grav, posomorât]. Nu poți vorbi în prelegeri, trebuie să avem arta conversației. Pare că ne-am dus mai mult spre monologuri și am lăsat conversația.

Filip-Lucian Iorga: Da, avem o succesiune de monologuri în paralel, dar oamenii nu ajung să dezbată. Poate tehnologia… La metrou. Mereu mă uit la oamenii din jurul meu și toți sunt cu nasul în telefon. Mă uitam la fete, la băieți, la studenți – nu se uită unii la alții. Acum există rețele sociale, se cunosc acolo. Dar hai să ne ridicăm nasul din această tehnologie. Alexandru Paleologu era foarte radical. Eu n-aș merge atât de departe. Desigur, tehnologia are utilitatea ei, un astfel de instrument poate fi folosit pentru a îmbunătăți lucrurile sau pentru a ajuta oamenii. Chiar și inteligența artificială. Dar chiar și acolo, pentru a folosi aceste motoare AI, trebuie să știi ce să ceri. Deja am avut experiența anul trecut, prima dată la o licență, să primesc în bibliografie și în note lucrări inventate de unul dintre acele motoare pe care studentul le-a folosit. Trebuie să realizezi că mai și inventează.

Ionuț Vulpescu: Despre ce o să scrieți peste 10-15 ani?

Filip-Lucian Iorga: Despre ce ar trebui să scriu chiar acum, pentru că am deja un sentiment de vinovăție că nu fac destul. Ce ar trebui să fac, în primul rând, legat de moștenire, de ce lăsăm în urmă?

Trebuie să continui proiectul memoriei elitei românești. Am publicat acum câțiva ani un volum care a pornit de la o serie de arhive pe care le-am colectat deja și care se ocupa de rolul urmașilor boierilor în Primul Război Mondial. Cartea se numea Un cântec de lebădă. Dar am strâns un material vast care trebuie sistematizat. Sunt sute de ore de interviuri, sunt multe răspunsuri – zeci de răspunsuri scrise la un chestionar – sunt manuscrise, sunt fotografii, documente. Și vreau să încerc să continui seria și să scriu pe diverse teme analizând aceste mărturii. Nu pur și simplu publicând cărți de interviuri, să zicem, ci analizând și interpretând acest material. Să scriu, de exemplu, despre educație în vechea elită românească, despre reședințe, despre relațiile cu țăranii sau cu personalul de serviciu, despre Al Doilea Război Mondial și comunism, despre ce s-a întâmplat după 1990. Sunt și alte teme pe care aș vrea să le abordez, dar aici e marea bătălie cu timpul. Cum facem să ne apărăm timpul. Asta e o întrebare pe care trebuie să ne-o punem… Pur și simplu să fim șoarece de bibliotecă; viața în care suntem angrenați ne permite din ce în ce mai puțin asta. Și dacă vreți să vă spun un secret, apropo de ce spuneați mai devreme despre talent: nu știu dacă am talent, nici nu mă interesează în acest moment, dar faptul e… să spun un secret, că am fantezia de a scrie literatură pornind de la niște povești de familie. Aș vrea să scriu, să fac literatură din unele dintre aceste povești pe care le-am moștenit.

 

Armata strămoșilor

 

Ionuț Vulpescu: Mulțumesc mult pentru acest dialog. Și în final ne întoarcem la avangardă, pentru că aș vrea să vă invit să adresați un gând, o urare, un îndemn celor care urmăresc podcastul meu, Avangarda cu Ionuț Vulpescu.

Filip-Lucian Iorga: Rămâneți „avangardiști” în sensul bun. Adică interesați, curioși, și urmăriți aceste întâlniri și discuții. Eu o fac cu plăcere. Și chiar dacă simțiți că nu aveți ceva original sau că nu sunteți neapărat foarte originali, nu e un mare păcat. Medievalii, de exemplu, țineau foarte mult la continuarea unor tipare; pentru ei autoritățile contau (filozofii din antichitate, Sfinții Părinți, literatura creștină). Deci haideți să nu cădem în această patimă a originalității cu orice preț. Există modele și valori legitime care doar așteaptă să fie redescoperite, recitite și transmise mai departe. Dar marea urgență pentru toți cei care au avut ocazia să se uite la mine astăzi este să să nu lăsați să dispară poveștile și istoriile propriei familii. Cât de mult puteți, vorbiți cu oamenii mai în vârstă din familia dumneavoastră, strângeți aceste povești. Scrieți pe spatele fotografiilor când și unde au fost făcute și cine apare acolo. Scanați documentele pe care le aveți, pentru că pot dispărea. Și veți vedea că veți fi mai puțin nesinguri, și în viața de zi cu zi. Cumva această armată de amintiri și de strămoși o să vină de partea dumneavoastră și vă va susține în tot ceea ce faceți.

Ionuț Vulpescu: Mulțumesc mult!