La „Avangarda, cu Ionuț Vulpescu”, o ediție de colecție: invitat, domnul Ioan Holender, o personalitate a lumii muzicale contemporane

La „Avangarda, cu Ionuț Vulpescu”, o ediție de colecție: invitat, domnul Ioan Holender, o personalitate a lumii muzicale contemporane. La 90 de ani, Ioan Holender nu și-a pierdut vitalitatea, luciditatea și curiozitatea intelectuală care l-au făcut, decenii la rând, o voce respectată în cultura europeană. Timp de 19 ani, Ioan Holender a condus Opera de Stat din Viena, devenind cel mai longeviv director din istoria acestei prestigioase instituții. Sub conducerea sa, scena vieneză a cunoscut un nou avânt artistic, deschizându-se către marile voci și dirijori ai lumii, dar și către spiritul inovator al timpului. În dialog cu fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, Ioan Holender a vorbit despre Festivalul „George Enescu”, despre Opera Națională din București, Filarmonica George Enescu, despre relația sa specială cu Placido Domingo, dar și despre România culturală, așa cum o vede Ioan Holender, în stilul său foarte direct. O conversație despre artă, viață, destin și perseverență, dar și despre puterea culturii de a ne păstra vii și demni. Ioan Holender este dovada vie că adevărata tinerețe ține de spirit – și că pasiunea pentru frumos nu se stinge niciodată.

Ioan Holender, proiect muzical inedit de muzică clasică la Cazinoul din Constanța

 

Ionuț Vulpescu: Bun găsit la un nou episod al podcastului meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Vă invit să vă abonați la canalul meu de YouTube, pentru a primi notificări atunci când se încarcă un nou episod. Mai ales când vorbim despre un astfel de episod. Un episod special, cu un invitat special: fostul director al operei din Viena, tânărul nonagenar, Ioan Holender. Domnule Holender, mulțumesc mult că ați acceptat invitația mea.

Ioan Holender: Cu mare plăcere. Deși am venit cu greu, pentru că m-am despărțit cu mult regret de malul pontului Euxinus, de Marea Neagră, și am venit de la Tomis, actualmente se cheamă Constanța.

I.V.: Ce ați făcut la Tomis? La Constanța?

I.H.: La Constanța sunt pe cale să îi ajut ca să organizeze în fantastica sală a cazinoului… Acum, dacă spun cazinou, nu este un loc de joc. Este o clădire refăcută.

I.V.: Nu e ca la Baden.

I.H.: Nu, nici ca la Baden, nici ca la Monte Carlo, și în alte locuri. Dar s-a refăcut această clădire, după 100 de ani. Pe vremea lui Carol I făcută, Art Nouveau curat! Și cred că foarte rar găsim în toată Europa o clădire de calitatea de calitatea arhitecturală și de calitatea a tot ce e înăuntru în acest cazinou din Constanța. Știm că clădirea domină faleza Mării Negre. Dar acolo, începând din vara târzie sau din toamna anului viitor vor avea loc concerte de muzică clasică, orchestre venite o parte din Veneția, dar și din Austria multe, și din Germania. Pentru a ridica nivelul, a transmite sau încercăm să ne apropiem de calitatea și de frumusețea clădirii prin concertele care se vor face. Se va chema Concerte Internațional Cazino!

I.V.: Un soi de festival anual?

I.H.: Da, întotdeauna sâmbătă, duminică, în acea sală de o frumusețe absolut ieșită din comun. De 300 de locuri. Nu este mare. Cvartete. Maximum se fac 5 instrumente. Începând din toamna anului viitor.

I.V.: E într-adevăr o clădire emblematică pentru patrimoniu nostru. Dar știu că sunteți și legat sentimental de Constanța.

I.H.: Sentimental nu sunt legat.

I.V.: Biografia dumneavoastră…

I.H.: În biografia mea apare odată la opera din Constanța și la teatrul de vară din Mamaia, care era foarte prezent și important. Și am cântat acolo sub conducerea emblematicului dirijor Jean Bobescu, de pe timpul acela, în rolul lui Tonio din Paiațe, angajat de OSTA, Agenția de stat, după perioada epocii de aur, cum se spunea, care m-a angajat. Sunt termeni foarte civilizați și foarte faini pentru aceste două spectacole.

 

Ioan Holender, bucuros de revederea Tomisului: „Deci am fost cineva pe vremea aia.”

 

I.V.: Deci ați cântat la Constanța.

I.H.: Am cântat la Constanța și acum, când am fost, am dorit să revăd lăcașul, clădirea operei. Și nu mi-am amintit de nimic. Dar am găsit afișul cu numele meu și am fost foarte mândru ca să mă văd tipărit pe un afiș la Constanța, ca artist. Nu ca ce sunt acum. Deci am fost cineva pe vremea aia. Dar pe mine m-a impresionat foarte mult toată istoria asta extraordinară a acestui oraș, Tomis, care are o vechime enormă. Și nu știu, un doilea oraș în România cu o istorie vizibilă prin toate care s-au extras acolo. Și din ce mai există. Și există mai mult decât credeam. De pe perioada când Ovidiu a fost exilat de la Roma, la Constanța, deci la Tomis, și a scris acolo, și celebrele cărți și caiete și alte idei de-ale lui. Toate astea sunt Constanța. Și mereu pe malul Mării Negre, care e neagră, deși nu e neagră. Au făcut și o carte explicativă, despre cum s-au ajuns aceste denumiri. Acum n-ar merge pe de altă parte să  vă explic…

 

Autoexilul lui Holender: „Am ajuns la Viena, în țara pentru care nu am avut nicio simpatie deosebită, față de capitala Imperiului Habsburgic. Dacă aș fi mers după simpatiile mele, aș fi dorit să ajung în Italia.”

 

I.V.: Când v-ați simțit în exil în viață? În acești 90 de ani?

I.H.: În exil m-am simțit la Viena, când am sosit, pentru că nu m-a plăcut nimic. Și am sosit la 24 de ani. Venind de la Timișoara, neavând nici o posibilitate de a exista, nici o existență în Republica Populară Română, cum se numea țara noastră pe vremea aceea, după exmatricularea din facultate, din exmatricularea din toate instituțiile de învățământ superior. Am ajuns la Viena, în țara pentru care nu am avut nicio simpatie deosebită, față de capitala Imperiului Habsburgic. Dacă aș fi mers după simpatiile mele, aș fi dorit să ajung în Italia. În fine. Și acolo m-am chinuit să găsesc o posibilitate de a exista.

 

Cine i-a influențat decisiv viața lui Ioan Holender?

 

I.V.: Regretați că impresarul Ioan Holender, directorul de mai târziu, l-a eclipsat pe artist?

I.H.: Da! Pentru că întotdeauna am fost… a fost decisivă în tot drumul vieții mele câte o personalitate. Primul care m-a sfătuit să fac ceea ce fiecare om ar trebui să facă, să se ocupe, să se îndeletnicească cu ceva în care poate să dea cât mai mult semenilor. Acum nu din punct de vedere social. Dar să faci, unde poți să te realizezi cât mai bine. Eu vorbind șase limbi, fiind foarte interesat în tot ce se întâmplă în arta asta curioasă a cântului, a operei,  acest domn, care a avut cea mai importantă agenție din Europa, la Munchen,  m-a sfătuit să fac ceea ce face dânsul. Și zic unde, cum, ce, nu am resurse financiare să investesc și să fac ceva. A spus că o să aibă el grijă. Și într-adevăr m-a propus și m-a încadrat într-un impresariat. I se spune astăzi impresariat, numele corect și îndeletnicirea pe care am făcut-o 22 de ani. A fost un mijlocitor între cel care căuta, unul care vrea să muncească, adică vrea să cânte, și pe de altă parte, institutele care căutau cântăreți de valoare. Și așa am propus. Și așa s-au angajat. Și în special i-au cunoscut pe cei din România, care erau de o calitate ieșită din comun, și complet necunoscuți în Occident. Deci eu prin Ohanesian, prin Ludovic Spiess, prin Ileana Cotrubaș, dar și alții, nu deveniți așa de celebri, am ajuns relativ repede căutat, căutat, respectat, și am fost un agent teatral.

 

Ioan Holender despre Placido Domingo: „Slab, o umbră a ceea ce a fost. Dar lumea se duce să-l vadă.”

 

I.V.: Ați impresariat numai mari ale scenei. Care ar fi cel mai mare, din punctul dumneavoastră de vedere, și ca relație personală, de prietenie?

I.H.: Acum prietenia e una. Pentru că prieteniile cu persoane interesate, ajunge mai departe, în a primi de lucru, în a primi onorarii cât mai mari. Eu m-am ținut așa la distanță întotdeauna. Dar când la institutul Filarmonic de la Munchen au pregătit o lucrare pe vremea aia ieșită din comun, și au căutat un tenor, l-am propus pe Placido Domingo. Necunoscut pe vremea aceea, care a făcut imediat o impresie extraordinară. Și am rămas 20 de ani împreună cu el, fiind agentul lui Domingo. Ca astăzi, acest mare Domingo a ajuns la o vârstă aproape ca a mea. Nu-i clar ce vârstă are. Cântând în continuare. Slab, o umbră a ceea ce a fost. Dar lumea se duce să-l vadă. Și în special și în România. Am fost și la București, am fost la concert, trist! Dar asta e, pentru a face bani! Asta e partea tristă! Pentru că viața și a unui cântăreț este întotdeauna relativ scurtă, între 50 și 60 de ani, devin și calitatea și cantitatea vocală mai puține, și carierele se sfârșesc tragic, trist. Pentru toți! Pentru că se termină mult mai repede decât ar dori respectivul să fie. Și cântă în continuare, din ce în ce mai slab, și angajat din ce în ce mai puțin. Asta e ceva…

I.V.: Mai vorbiți cu Domingo?

I.H.: Da, da. Îl mai văd câteodată. Îl mai văd și la Viena. Nu mai cântă la Viena. Și-a dorit foarte mult. Dar vezi, cu dorința asta de a fi… Și așa a fost, deci trecerea timpului…

I.V.: Trecerea tinereții artistice…

I.H.: Pentru că este legată de corzile astea vocale, care și ele se uzează și îmbătrânești prin respirație, și nu numai prin cum arăți, ci și cum se aude. Și la femei mai e și altceva. Că se schimbă și configurația trupească, frumusețea apariției, în special astăzi, în care regia și partea vizibilă a devenit foarte importantă în tărâmul operei, scurtează activitatea lor. Deci nu îi mai angajează, pe scurt.

Clip inedit de ziua lui Ioan Holender

 

I.V.: Când ați împlinit 90 de ani în vară, a fost vreun telefon care v-a surprins, v-a șocat, cineva din marii artiști pe care i-ați impresariat în timp?

I.H.: Mulți. Din multe locuri au venit. Au venit sunete sau scrise, în special băiatul meu, Liviu, a adunat, așa cum a știut el, din povestirile mele, întrebări, i-a rugat pe o serie întreagă de personalități ca să înregistreze trei cuvinte către mine, pe care le-a pus împreună. Asta de la doi prim-miniștri austrieci, deci de la doi cancelari din Austria, până la o serie întreagă de artiști și de personalități din România, dar și din Austria și după de peste tot. Cei cu care am lucrat, cei pe care i-am întâlnit, cei cu care am fost aproape sau în contact în cursul celor 60 de ani, cât am. Am stat 19 ani la conducerea Operei din Viena, șapte ediții ale Festivalului Enescu! Să nu uităm asta! Și am devenit foarte cunoscut. Am devenit cunoscut prin televiziune, prin ce am spus și prin aparițiile mele la televiziune, atât în Austria, cât și în România. În România, prin Festivalul Enescu, în care vorbeam la deschiderea festivalului. Și am trecut și prin… acum nu vreau să povestesc aici istoria Președinților României…

 

De ce a stat Ioan Holender 19, nu 20 de ani, la Opera din Viena? Replică dată ministrei Culturii: „doamna ministru, dacă în 19 ani nu mi-am făcut onoarea, atunci cred că nici într-un an nu o să reușesc să-mi o fac.”

 

I.V.: O să vorbim. Dar de ce la Viena au fost 19 ani și nu 20? Să fie cifra rotundă?

I.H.: Pentru că ministra culturii nou-decernată m-a primit, aveam 75 de ani, și m-a felicitat pentru tot ce am făcut, și printre altele a spus, dar a spus-o de bine, că se gândește să îmi acorde încă un an de onoare, deci să mai rămân un an de onoare. Și eu în loc să zic: „Mulțumesc, să trăiți!” am zis: „doamna ministru, dacă în 19 ani nu mi-am făcut onoarea, atunci cred că nici într-un an nu o să reușesc să-mi o fac.”

I.V.: Ați avut o ironie care nu v-a ajutat?

I.H.: Nu,  deloc, nu, a căzut cortina de fier și s-a terminat. A fost bine așa.

 

Articol inedit de ziua lui Ioan Holender în presa internațională

 

I.V.: Ați fost sărbătorit la Timișoara. Ați fost sărbătorit la București, în Austria, Frankfurter Allgemeine Zeitung și alte publicații au acordat spații ample acestui moment aniversar. Care v-a impresionat? Care v-a emoționat dintre ele?

I.H.: Cel mai mult m-a emoționat Frankfurter Allgemeine, care nu au vorbit cu mine, și nu m-au întrebat nimic. Și un scriitor, nu un jurnalist, un scriitor cunoscut, în breasla asta a teatrului muzical, dar nu numai, a făcut acest articol, aproape o pagină întreagă în Frankfurter Allgemeine, care a apărut așa, din senin. Nici n-am știut. Nu m-a anunțat nici ziarul, nimeni. M-au anunțat niște oameni din Frankfurt, să-mi spună, „Doamne, dar ce articol ai primit aici!” „De unde?” Și titlul a fost: „A supraviețuit la trei președinți de stat”. Da, dependența de orânduirea politică în Austria a fost decisivă pentru longevitatea activității mele. Dar și în România. Eu am făcut festivalul Enescu și am depins de mulți miniștri de cultură. Ultimul a fost unul, Ionuț Vulpescu.

I.V.: Ultimul, dar nu cel de pe urmă…

I.H.: Da, când am zis, împlinind 80 de ani, mi-am zis că îmi termin această prezență în fruntea festivalului Enescu. Dar și prim-miniștri în România… Unii mai apropiați. Unii mai interesați, ca, de exemplu, președintele Iliescu și prim-ministrul Năstase, care au fost aproape de acest festival, Enescu, ca oglindă a unei Românii necunoscute, a unei Românii bune, zic eu, care se face cunoscută prin acest festival, care se face din 2 în 2 ani. Prin muzică, prin muzica proprie. Dar și prin invitații care vin. Cam asta a fost dramaturgia Festivalului Enescu, pe vremea mea.

Rolul lui Ion Iliescu în organizarea festivalului Enescu: „Meloman adevărat!”

I.V.: Care a fost rolul președintelui Iliescu în preluarea festivalului Enescu?

I.H.: Rolul Președintelui Iliescu a fost absolut decisiv, pentru că eu întâi am fost… mi s-a decernat titlul de președinte de onoare al festivalului. Un lucru frumos. Director artistic era un dirijor, care a făcut programul. Acum președintele de onoare, și există și acum, e Zubin Mehta, care nu știe și nu se ocupă deloc de ce se întâmplă sau nu se întâmplă la festival, și nici nu e voie, pentru că președintele de onoare, cum spune însăși denumirea, e o figură, așa, fără a avea o implicare directă. Și mie nu m-au plăcut anumite lucruri, care s-au întâmplat, anumite angajamente care s-au făcut, s-a făcut și ceva  ce se face la noi, invită-l pe cutare, că ăla mă invită pe mine, deci dă-mi tu mie, că îți dau și ție. Și eu sunt președinte de onoare. Și totuși m-a atins și nu mi-a plăcut. Și n-am mai vrut. Și am spus-o domnului Victor Opaschi, care a fost consilierul președintelui. Dar foarte aproape și de mine și foarte interesat în toate problemele de cultură.

 

Ioan Holender despre relația cu festivalul Enescu după ce nu a mai fost Președinte de onoare și Director: „N-am fost nici invitat. Adică am fost invitat. Ce înseamnă invitat? Vă invităm să veniți la descrierea festivalului Enescu. Salut! Adică să-mi plătesc eu drumul, hotelul, ca să vin, și mi se dă un bilet de intrare bun.”

 

I.V.: Meloman adevărat!

I.H.: Meloman. I-am zis că nu mai doresc și tot ce v-am spus acum, i-am spus și am explicat că nu mai doresc. Și el mi-a spus: „O să vă fac o întâlnire cu domnul președinte Iliescu, și  spuneți atunci acolo toate astea care nu vă plac.” Și îi spun președintelui, relativ pe scurt, și îi mulțumesc. Asta era la doi ani după ce eram președinte de onoare, că nu mai doresc, și că aș vrea să mă retrag în bine. Sunt ocupat la Viena. Și domnul Iliescu, îmi răspunde: „Și dacă v-aș ruga, domnule Holender, să preluați și direcția artistică?” Și zic, „adică să preiau eu direcția artistică și președinte rămân?” „Da, și faceți programul așa cum credeți dvs.” Și atunci am zis, zic „Domnul președinte, normal ar trebui să vă spun,  dați-mi o noapte ca să mă gândesc la această ofertă. Dar eu vă spun de acum. Și atunci o fac cu mare bucurie și entuziasm.” Deci prin Iliescu am ajuns, prin propunerea lui, prin ideea lui. Și eu nu m-am dus la el ca să cer să îmi dea  și direcția artistică. Nici prin gând nu mi-a trecut. Și atunci am continuat. Precum știți sau pe cum se știe, sau pe cum s-a știut. Dar vedeți că au fost și lucruri… nu știu dacă se mai fac astăzi. Eu n-am fost niciodată după ce am plecat la festivalul Enescu. N-am fost nici invitat. Adică am fost invitat. Ce înseamnă invitat? Vă invităm să veniți la descrierea festivalului Enescu. Salut! Adică să-mi plătesc eu drumul, hotelul, ca să vin, și mi se dă un bilet de intrare bun.

 

Ioan Holender despre Ion Iliescu: „Dar a dat bilete artiștilor pensionați. A fost aproape de muzică și de artă.”

 

I.V.: Președintele Iliescu a fost foarte apropiat de fenomenul cultural. Asta este limpede. Și ați transmis un mesaj emoționant când Președintele era spitalizat și a ajuns la dumnealui. Povestiți că atunci când dumneavoastră a fost operat…Erați în Austria. Ați primit un telefon de la dumnealui, a sunat la spital.

I.H.: Da. Eu am avut o apropiere… îmi permit să spun… și sufletească cumva. Nu i-am cunoscut nevasta niciodată, dar felul acesta, în loja de mijloc a sălii… unde se desfășoară festivalul. Din păcate, pentru că nu avem o sală corespunzătoare. Dar a dat bilete artiștilor pensionați. A fost aproape de muzică și de artă.

I.V.: Care credeți că au fost calitățile lui umane și politice?

I.H.: Într-un moment în care eram după Revoluție, 1989, cineva trebuia să conducă mai departe. Adică era haosul… Era total… și acel Front al Salvării Naționale, care s-a constituit prin dânsul, s-a constituit. Acum putem critica și pe unul și pe altul. Și putem critica și pe el că s-a luptat ca să ajungă conducătorul țării. Pentru că a fost o revoluție… o revoluție până la urmă, întotdeauna e și o luptă. Și în Revoluția franceză a fost întâi Robespierre, pe care l-a decapitat Danton. Și după Danton, iar a fost altul. E normal că nu era… că n-a îngenunchiat țara în fața lui Iliescu… Nu, erau și alții. Dar s-a vorbit la televiziune, știți dvs. mai bine, ca telespectatori și ca oameni. Adică știți mai bine. Cei puțin mai în vârstă… au trecut între timp ani mulți. Din ’99 și până astăzi. Acel 22 decembrie, cum spuneți voi sau cum știu eu, a fost…

I.V.: Deci tot la Timișoara a început. Timișoara dvs. Președinte Iliescu a fost și cu… a fost la o premieră Oedip la Viena. Erați director? Cu Cancelarul Austriei?

I.H.: Cu cancelarul Austriei, da. Pentru că am dorit să… cum să vă spun… să demonstrez și arăt că România nu e doar da, da, știm, în România soarele strălucește altfel… O calitate a României care este superioară Austriei. Nu. În România suntem și, pe de altă parte, avem ce arăta. Avem acest compozitor și avem această lucrare dificilă, dar de mare valoare artistică. Și am făcut opera Oedip în cadrul repertoriului Operei de Stat de la Viena și  cu regizor român. Pe Andrei Șerban l-am angajat, Mandeal a dirijat. Deci avem ce arăta, și pe de altă parte.

Ioan Holender, supărat pe Nicușor Dan, pe care l-a susținut, pentru atitudinea din timpul funerarilor Președintelui Iliescu: „Și Iliescu a plecat mut. Nimeni n-a spus nimic.”

I.V.: Mi-ați spus la telefon că ați fost mâhnit, ați fost supărat de unele reacții atunci când a murit domnul președinte, în august. Ce v-a nemulțumit? Ce vi s-a părut deplasat?

I.H.: Era Televiziunea Română… și am văzut și mi s-a spus că va fi… cum se numește asta… cinstit? Ca orice persoană care pleacă de la noi, într-o biserică sau undeva unde se ia un rămas bun. Ca să o facă așa, fără nicio religie. Uneori cu religie, altora fără. Acum o săptămână am vorbit eu, în cea mai mare biserică din Viena, Biserica Sfântului Ștefan, în mijlocul Vienei. O biserică monumentală, arhicunoscută în toată lumea, de unde un actor… a murit un actor și s-a luat rămas bun de acolo, cu spectatori, cu prezențe. Erau peste 100 de persoane și eu am fost rugat să vorbesc câteva minute în amintirea lui. Și am făcut-o. Deci un fel de cuvântare de înmormântare. Și Iliescu a plecat mut. Nimeni n-a spus nimic. Sicriul s-a scos, s-a văzut, s-a înmormântat. Dar în locul ăla, în care au fost adunați personalități și persoane și președintele statului, noul președinte, Nicușor Dan, pe care noi, acum vorbesc de cei care nu sunt în țară, l-am susținut enorm de mult. Și am fost foarte bucuros și mândru, cu tot dreptul. Și am avut motive pentru a fi. Că a fost el președinte, că a ieșit el președinte și nu alții. Deci pe o linie europeană și democratică. Nici asta n-a fost… Și n-am înțeles. Sigur că sunt și motive. Acum, activitatea politică, activitatea de conducere a domnului Iliescu, sigur că e și criticabilă. Ca a tuturor politicienilor care au fost la cârmuire. Și desigur că au avut și inamici sau oameni care nu l-au simpatizat.

I.V.: Este inevitabil. Când conduci, când ești președinte, unii te iubesc, alții sunt împotriva ta. Și eu aș fi dorit să vorbesc atunci, și Victor Opaschi și Adrian Năstase. Vom continua să o facem așa, cum facem iată și cu această ocazie.

I.H.: A trecut, da. În fine.

I.V.: Vorbind de festival. Cât se poate, nu intrăm foarte mult pe fondul ultimei ediții, mai cu seamă că n-ați fost prezent. Vi se pare că este un regres? Ne referim la ultimele ediții. Față de perioada când erați Președinte de onoare sau Director.

I.H.: În principiu, sunt în continuare de părere că festivalul să-l conducă cineva care nu e implicat și plătit direct pentru ce face în cadrul festivalului. Adică să nu se autoangajeze.

 

Ioan Holender crede că nu un dirijor trebuie să se ocupe de Festivalul Enescu. „Eu sunt de părere că festivalul este mult prea mare”

 

I.V.: Adică nu un artist.

I.H.: Nu un dirijor. Eu îl respect pe Măcelaru, care, ca și dirijor, este și în străinătate cunoscut și respectat. Dar nu o spun pentru că e dânsul. Și înaintea lui a fost tot un dirijor, Jurowski. Nu vorbesc de calitatea acestui dirijor și nici nu e important. Dar ar trebui să fie cineva care nu e implicat direct și nu e plătit direct prin ce face în cadrul festivalului. Asta e una. Și a doua: calitatea invitațiilor este decisivă. Eu sunt de părere că festivalul este mult prea mare. Că sunt mult prea multe manifestații. Adică nu poți să te duci în Sala Palatului…

I.V.: Adică e prea lung, trei săptămâni e prea mult.

I.H.: Trei săptămâni e prea lung, dar e și prea umplut. Că nu poți să fugi de la una la alta. Concertele astea așa, și la miezul nopții, cu muzică barocă, de la Ateneu, imediat după concertele din Sala Palatului, și mai e și dimineața ceva duminică. Este mult prea mult. Și sunt foarte multe manifestații de valoare discutabilă. De exemplu, o orchestră ucraineană. Acum, Ucraina este în situația în care este, facem politică de binefacere prin invitația unei formații din Ucraina, doar că sunt ucraineni, fără valoare muzicală apropiată de ce ar trebui să fie festivalul Enescu. Și multe altele. Umplutură. Mult prea mult. Domnule Vulpescu, probabil, acum spun un lucru care nu o să placă, au un buget prea mare.

I.V.: Credeți că au un buget prea mare?

I.H.: Păi vor să cheltuiască, mai facem și asta, și asta.

Festivalul Enescu nu are o sală de spectacol specifică. Ioan Holender: „Dar sala este foarte, foarte neadaptată pentru tot ce se întâmplă acolo. Acustica e proastă. Arată mizerabil”

I.V.: Cam unde e festivalul? Dacă facem așa un top al marilor festivaluri de muzică clasică în lume, cam unde plasăm festivalul Enescu? Pe hartă?

I.H.: Festivalul Enescu nu are o importanță. Că e pe hartă. Nici Aix en Provence, nici alții. Dar biletele sunt foarte ieftine. Și unii, dacă vin din străinătate, un abonament aici pentru tot costă cât un bilet la festivalul de la Salzburg. Și sunt anumite lucruri într-adevăr de mare valoare mondială în cadrul festivalului Enescu. Dar sala este foarte, foarte neadaptată pentru tot ce se întâmplă acolo. Acustica e proastă. Arată mizerabil. E o sală făcută în ’61, de Ceaușescu, bine făcută pe vremea aceea, pentru congrese de partid, nu pentru concerte. Vorbim de sala Palatului, în care de toate poți face, numai muzică clasică nu. Și chiar asta se face. Singura sală de concerte care există în România. S-a construit acum la Cluj. Am văzut-o. Am fost extraordinar de încântat și de mirat despre noua sală Dima, fostul conservator Gheorghe Dima din Cluj. Excepțional făcută, într-adevăr ca o universitate de muzică. Nu din întâmplare la Cluj, unde o scenă întreagă de cântăreți care sunt în străinătate au venit din Cluj, au învățat, au fost școliți la Cluj. Și acum s-a făcut această clădire, care s-a deschis acum. Nu demult. Dar la București, nu avem, Ateneul, precum știți, nu este o sală de concerte. Nici Ateneul nu a fost construit pentru asta.

I.V.:  În 1888.

I.H.: Tot respectul și cum arată, extraordinar. Se poate face muzică acolo, în limitele în care se face: orchestre nu prea mari, muzică barocă. Bine că o avem, dar o sală de concerte nu avem.

 

Ioan Holender despre Filarmonică și Operă Națională: „Lumea sâmbătă, duminică se duce mai mult, că sunt liberi!”

 

I.V.: Cum evaluați activitatea Filarmonicii George Enescu și a Operei Naționale din București?  

I.H.: Adecvată pentru unde cântă și ce cântă. În seara asta mă duc la concert. Cântă un violoncelist, Cazacu, foarte, foarte înzestrat, tânăr. Un concert greu, după o simfonie de Mahler. Dirijorul, îl cunosc, este de valoare, îl utilizează și în alte lucruri importante în străinătate. Dar Filarmonica Enescu nu este o filarmonică pe care o invită societățile de concerte importante din lume. Orchestra de Tineret este un lucru mai de valoare și mai interesant, zic, cred, dar e bine că există. E bine că au aceste concerte, în mod curios, joi și vineri, pentru că sâmbătă-duminică, sâmbătă-duminică ar trebui să fie….Dar de ce nu sâmbătă-duminică? Lumea sâmbătă, duminică se duce mai mult, că sunt liberi! La noi, la București, toți au reședințe în afara orașului și la weekend pleacă. Ei, nici asta, n-am mai auzit-o. Sâmbătă-duminică sunt menajați și angajați.

Ioan Holender: „noi facem artă, nu pentru angajați, ci pentru public. Aici se face mai mult pentru angajați, să se simtă bine”

I.V.: Opera?

I.H.: Opera. Opera… Un ansamblu… s-a preluat ceva. Și chestia asta am discutat-o cu Iliescu pe vremuri. Așa m-am înțeles foarte bine la un prânz. S-a preluat o lege din perioada comunistă, foarte umană, dar foarte deranjantă pentru nivelul instituției. Odată angajat, un solist local la operă sau unde o fi, nu mai poate fi concediat. În loc să se facă contracte ca peste tot, cu un timp limitat, două-trei stagiuni, pentru că noi facem artă, nu pentru angajați, ci pentru public. Aici se face mai mult pentru angajați, să se simtă bine. Aici sindicatele asta… sindicatele sunt… nu vreau să spun lucruri prea extreme, dar și sindicatele ar trebui să contribuie la funcționarea bună. Funcționarea bună înseamnă că vine publicul și facem lucruri de valoare. Dar dacă angajații sunt mai importanți decât publicul, atunci tăiem crengile de sub piciorul nostru. Că dacă nu mai vine public, ce rost mai are să facem ce facem?

I.V.: La Operetă ați fost recent?

I.H.: Am fost la Operetă, pentru că îl știu pe Alexandru Badea, că a fost cântăreț din Austria. Clădirea este foarte faină, dar Opereta nu mai există. Opereta a dispărut în toată lumea. Opereta înseamnă Strauss, înseamnă Lehar, Contesa Máritza și multe altele. Libretele de operetă nu se mai pot vinde oamenilor. A venit musicalul. Cum să vă spun, pe de o parte, respect pentru București, că au o Operă și au și un teatru de Operetă. Viena asta n-are. Avem Volksoper unde se face și opereta.

 

Consumul de cultură. Ioan Holender: „se mergea la teatru și pentru anumiți actori.”

 

I.V.: Știți că istoria operetei noastre e una plină de vicisitudini. Adică sediul ei… au fost dintre cei mai vitregiți. S-au tot mutat de colo, până au ajuns… e sediul acesta chiar lângă Ministerul Culturii.

I.H.: Am fost acolo și sediul e foarte, foarte bun. Mi s-a spus că acustica este catastrofală. Adică au spus chiar ei, dar aveți un teatru de operetă. În general, viața teatrală… să lăsăm muzica afară. Teatrul Național, cu aceste multe săli care le are, dar și alte teatre… că știți voi mai bine, viața teatrală este foarte prezentă.  Acum… Actorii… se mergea la teatru și pentru anumiți actori. Joacă Beligan,  mă duc. Nu? Asta și în Occident a fost așa. Asta s-a cam aplatizat. Nu zic că e rău, regiile au devenit mai importante decât actorii. Ceea ce nu e bine. Dar ca să vă răspund la întrebare, opera din București, în limita posibilităților și a orchestrării, și de repertoriu, are un repertoriu mare. Bineînțeles că lucrări Johann Strauss nimic, lucrări de Wagner foarte, foarte rar. Deși, precum știm, prima operă făcută era Lohengrin, dirijată de Enescu însuși, și considerată deschiderea operei vechi. Da, bun…

Ioan Holender despre fostul său prieten, Dinu Săraru: „Foarte bine pregătit, cam grăsuț, așa, bine alimentat.”

I.V.: Ați pomenit și de Teatrul Național din București, el a fost condus cinci ani de scriitorul Dinu Săraru, 2000-2005. Știu că ați fost foarte apropiat de dumnealui. Am vorbit mai devreme, înainte să filmăm, cu fiica domnului Săraru, Alexandra Săraru, și mi-a dat o veste bună, o stradă din Râmnicul Vâlcea, el era de acolo, o să poarte numele lui. Ce amintiri aveți legate de el?

I.H.: În primul rând cartea, Niște țărani. Am citit-o întâi necunoscându-l și care m-a entuziasmat enorm de mult. Și am ajuns atunci să-l cunosc, când a condus Teatrul Național și când a făcut emisiunea de televiziune, așa cum faci și dumneata. Și cu echipa lui de televiziune am fost și la Viena la Operă, și era un om, cum să spun, vorbea într-un mod extraordinar. Pe mine m-a impresionat, și eu m-am emoționat. Foarte bine pregătit, cam grăsuț, așa, bine alimentat.

Holender: „De când s-a dus Săraru, s-a dus și treaba asta, că n-am avut un partener.”

I.V.: Era gurmand, era pofticios. Ultima întâlnire, așa, mă bucur că am fost împreună și l-am vizitat la el acasă.

I.H.: Da, bine, asta a fost acum la o vârstă. Dar mie-mi pare bine că am avut ocazia să-l mai revăd o dată. A fost unul dintre marii cunoscători ai artei teatrale. Ca să o spunem pe scurt. Și cu dânsul am reușit un lucru. Vedeți, festivalul Enescu, am spus, e un festival care cuprinde toată țara. Și în provincie, nu e un festival comunal al Bucureștiului. Dar este și mai mult decât numai muzică. Eu, liedurile, am încercat să fie spuse de actori, textul liedurilor de Schubert și de Brahms, care sunt texte importante, de Goethe, de Heine și de alții. Și un actor cunoscut, care atrage lumea, spune, adică recită textul, și un cântăreț cântă muzica respectivă. Săraru a înțeles imediat, m-a și întrerupt, a înțeles ce vreau, pentru că am cunoscut actorii pe care să îi avem și să îi plătim, și s-a făcut asta. La Ateneu. Nu la teatru, la Ateneu. De când s-a dus Săraru, s-a dus și treaba asta, că n-am avut un partener. Și, dacă se face operă, ce știu eu, dacă se face Traviata, atunci la Teatru s-ar putea face piesa lui Dumas, care este axată. Traviata din piesă s-a născut. Sau dacă faci Othello de Verdi, faci acolo Othello de Shakespeare. Deci, să fie un festival de arte cât mai larg, care să cuprindă tot ce avem în Bucureștiul nostru.

De ce e tăios Ioan Holender? „Dar dacă nu-ți place, du-te altundeva. Că nu e o operă din Viena singura, lumea e mare, du-te în alte teatre de operă în Europa. Cu calitățile care le ai, o să te angajeze și alții. Eu nu te mai țin”

I.V.: Aveți un fel foarte direct de a vă exprima, și nu vă feriți să mergeți la țintă. Ați spus și mai devreme, asta nu o să placă, sunt sigur. Asta a atras în timp multe judecăți, că Ioan Holender e conflictual, arogant, vine și dă lecții. Ați fost tot timpul așa?

I.H.: Mama mea mi-a spus: „Ai atâția dușmani și acum o spui și pe asta, n-ai destui ca să-i mai strângi și pe alții?” Zic: „Nu. Am spus ceea ce am crezut și am făcut la Operă, la Viena, ceea ce am crezut eu că e bine.” Pentru că, dacă institutul, dacă e un eșec, e vina mea. Am spus asta deja, dar o repet acum, poate într-o nicio instituție, într-o nicio existență instituțională, că o fi fabrică, că o fi ce o fi, nu este așa de dependentă de unica persoană care o conduce. Într-un spital, primul medic, medicul primar, decide: operăm sau nu operăm. La teatru, la operă, este responsabil de tot ce e bine și de tot ce e rău directorul însuși. Și am fost conștient de acest lucru. Deci am și dreptul să schimb, să spun, să concediez oamenii, să nu-i țin, da, că sunt rău și rău. Cu cine e rău? Mulți cântăreți. Și români au vrut să cânte asta și asta? Zic: nu. Asta nu. Păi de ce nu? Pentru că spun eu. Pentru că sunt alții mai buni. Dar dacă nu-ți place, du-te altundeva. Că nu e o operă din Viena singura, lumea e mare, du-te în alte teatre de operă în Europa. Cu calitățile care le ai, o să te angajeze și alții. Eu nu te mai țin. Eu cu opera cutare, a compozitorului, nu o fac pentru că nu consider că are o însemnătate atât de importantă ca să o pună în repertoriu. Și multe altele, și de prețuri, și de tot. Pentru că ești stăpân pe buget. Asta aici la noi e mai complicată, și cu bugetul și cu opera. Vedeți, opera… eu am dat… Jinga e un dirijor înzestrat, e dirijor și director, ceea ce e mult, dar opera are o afluență de public și au și mulți cântăreți sofisticați din diferite teatre din străinătate. Deci ar trebui să spunem că este peste nivelul Filarmonicii. E mai căutată opera, face spectacole și la sfârșitul săptămânii și sâmbătă, duminică. Vedeți, în seara asta mă duc la Nabucco, stau așa o oră bună să îi aud, și apoi mă duc la …Filarmonica.

I.V.: O să fiți la ambele. Cu Angela Gheorghiu când ați vorbit ultima oară?

I.H.: Demult de tot.  Bine, Angela Gheorghiu a făcut o carieră și a ajuns și ea… Acum poți să spui toamna târzie sau iarnă apropiată.

Regretele lui Ioan Holender: „am fost căsătorit o dată și am divorțat, dar nu aș putea să spun că regret prima căsătorie.”

I.V.: E toamnă frumoasă la București. Aveți vreun regret major?

I.H.: În ce?

I.V.: În viața dvs., dacă este un moment sau ceva pe care îl regretați.

I.H.: Eu sunt, într-adevăr, acum, am împlinit 90 de ani. Eu sunt darnic destinului, un destin care a început foarte nenorocos, ca să zic așa. M-a durut foarte mult plecarea din țară atunci, la 24 de ani. Eu n-am plecat bucuros, eu am plecat de nevoie și nu de voie. Dar ca să vă răspund la întrebare, cum a fost… mai spuneți o dată…

I.V.: Dacă aveți vreun regret major, un regret important.

I.H.: Un regret…important.

I.V.: Un regret important, din acelea puține în viață…

I.H.: Bine, am fost căsătorit o dată și am divorțat, dar nu aș putea să spun că regret prima căsătorie. Că regret acea existență, existentă și neschimbabilă pentru mine. În acești 35 de ani de când sunt cu elvețianca mea, regret că nu-i româncă, dar mă rog… nu știu de cine sau de ce.

Marea nostalgie a lui Ioan Holender, ajuns la 90 de ani: „o, Doamne, eu o spun așa cum e: relațiile intime, cu sexul celălalt.”

I.V.: Poate să primească cetățenie. Că e măritată cu Ioan Holender… Vă este dor de cineva?

I.H.: O, Doamne, o, Doamne… Cum să spun, iar nu o să placă unora. În viața mea au fost două preocupări de maximă importanță. Și de constantă prezență. Tenisul, ca jucător, ca antrenor, ca tot. Tenisul m-a ajutat și în Occident, ca să intru puțin într-o societate mai bună, fiind un partener de tenis căutat. Dar nu regret astăzi că, de 45 de ani, l-am lăsat, pentru că am devenit mai slab, mai încet. Al doilea lucru de care mi-e dor… o, Doamne, eu o spun așa cum e: relațiile intime, cu sexul celălalt.

I.V.: Atingerea!

I.H.: Atingerea și nu numai, atingerea până la sfârșit. Da, deci dacă se uită cineva la mine, zic: „uite-mă cum se uită la mine.” Da, se uită la mine pentru că știe, asta e, Holender… „uite ce bine arată, uite ce bine arată.” E foarte relativ, pentru viața, pentru vârsta care o ai. Arăți foarte bine. „Uite, mă, ce mirare. Gata, nu e altceva.”

I.V.:  Deci contează atingerea pe lumea asta.

I.H.: Decisiv.

90 de ani de viață. Rețeta Holender: „E o mirare că mai exist”

I.V.: Da, ca să arăți bine, ca să arăți ca Ioan Holender la 90 de ani. Înainte să urcăm cele două etaje până la studio, v-ați oprit, ați venit de la Constanța, ați tras o țigară… V-am grăbit eu un pic. E o rețetă cum faci să ajungi la 90 de ani întreg și în felul acesta?

I.H.: Cu problemele pe care le-am avut nu la 90 de ani, cu 20 de ani în urmă operație pe inimă, am trei bypass-uri. E o mirare că mai exist. Cum exist, sănătos, zic eu. Dacă nu mă doare, eu nu caut doctorii. Totdeauna găsești ceva… Eu evit cât pot.

I.V.: Îți mai pun un bypass și dacă n-ai nevoie!

I.H.: N-am rețete și nu sunt conștient de faptul… Am devenit conștient cu regret, când am ajuns la acest 9… foarte deranjant. 89 e mult mai puțin și mult mai departe de 90.

I.V.: În termeni școlari, nota perfectă e 10, nu 9. V-a dat cineva vreun sfat notabil, esențial, care v-a influențat viața, sau v-ați construit-o dumneavoastră prin propriile decizii?

I.H.: Nu. Cum v-am spus deja, persoana care mi-a dat sfatul de a lăsa cântatul și de a face agenția teatrală și Baronul Waechter, care devenind director al operei din Viena și cu care am fost prieteni și apropiați, mi-a spus: „Ai făcut acolo, ai făcut bani, ești celebru, ești cunoscut. Gata, ai 52 de ani și acum vii pe partea cealaltă a mesei și preiei direcția operei împreună cu mine.” Și așa am revenit. Am căutat, el a spus vice-director. Zic: „Nu știu vice-director.” Zic: „Hai, fă-mă, în țările comuniste secretarul general era important…” A spus secretarul general, a avut cea mai mare importanță: „Fă-mă secretar general aici, nimeni nu o să știe ce este.” Lui i-a plăcut enorm asta și eu am fost numit secretar general. Asta a fost. După 7 luni, a murit și eu am fost atunci numit director. Adică, la noi, vedeți, cancelarul a decis cine preia opera. Pentru că opera din Viena este una din puținele instituții existente de valoare internațională. Oamenii vin la Viena ca să vadă un spectacol la opera din Viena, nu are Austria… interesant, pentru care se vine în natură: au munții și zăpada, dacă ninge, dar ninge din ce în ce mai puțin, și din ce în ce mai jos, au opera și filarmonica, din Viena, care este considerată cea mai evaluată orchestră din lume. Și prin asta, și opera este de valoare artistică. Dar el m-a luat. Deci influența acestui om asupra activității, asupra vieții mele, a fost absolut decisivă.

Pasiunea lui Holender pentru tot ce e românesc: „Dar da, dacă mă întrebați de ce această tendință, această apropiere, această energie, căutare și prezență în toată viața mea a tot ce e românesc, nu vă pot răspunde.”

I.V.: E vreo întrebare pe care nu v-am adresat-o eu și nu v-a adresat-o nimeni niciodată, dar la care ați vrea să răspundeți?

I.H.: Domnule Vulpescu… da… Dar da, dacă mă întrebați de ce această tendință, această apropiere, această energie, căutare și prezență în toată viața mea a tot ce e românesc, nu vă pot răspunde. Eu am fost vedeți, în Timișoara, și cu originea asta și cu toate relele care ni s-au întâmplat: naționalizări, închideri, bunicul la canal, fratele mamei la canal, interzicere de plecare… Totuși am rămas căutător. Și când m-am uitat tot în biblioteca asta și am văzut mereu traduceri… dar căutam autori români, nu i-am găsit, or fi pe undeva, scriitori români. Și limba asta românească, care este de o frumusețe, dar de o lărgime mult mai mare decât limba germană, zic eu că sunt cuvinte mai multe. Și pentru asta am rămas fidel. Și la o vârstă de asta te uiți mai mult în trecut decât în viitor. Această poezioară, Trecut-au anii, a lui Eminescu, și niciodată nu o să vină iar… Asta e, domnul Vulpescu.

I.V.: Din cele șase limbi vorbite de Ioan Holender, româna e de căpătâi.

I.H.: Tot ce e românesc! Când îi aud pe stradă vorbind pe oameni românește, îi întreb: „A, și voi? Și eu, și de unde sunteți?” Simpatia și apropierea a tot ce e român. Dar și din partea lor întotdeauna. Nefiind cunoscut, nu vorbesc ca acum, că vorbesc cu Holender cunoscutul, ci cu Holender necunoscutul, în tramvai, undeva… e ceva ce ne atrage reciproc. Asta nu e în toate națiunile, așa, dar nu e așa. Și e bine și e frumos că e așa.

 

Ioan Holender despre Ionuț Vulpescu, cu admirație: „Eu mă scuz de acum pentru tot ce am spus: e vina domnului Vulpescu.”

 

I.V.: Domnule director, mulțumesc mult pentru această Avangardă. Și în final, aș vrea să vă rog să adresați un gând, o urare, un îndemn celor care urmăresc podcastul meu, „Avangarda cu Ionuț Vulpescu.”

I.H.: Eu îl apreciez pe Ionuț Vulpescu. Uite că am stat aici o oră și douăzeci de minute și am vorbit. Are capacitatea asta de a scoate din interlocutorul cu care vorbește mai mult decât dorește să dea. Eu mă scuz de acum pentru tot ce am spus: e vina domnului Vulpescu. Și sunt puțini jurnaliști care au știința, care au pregătirea de a vorbi. Pentru că e o vorbă veche, pe care o repet acum: răspunsurile, calitatea răspunsurilor depinde de calitatea întrebărilor. Deci, în final, dacă răspunsurile mele au fost plictisitoare, anoste și lipsite de conținut, e vina Domnului Vulpescu, pentru că așa a trebuit.

I.V.: Vă mulțumesc foarte mult!