Frumoase zile se năpustesc către popor. Înmiresmări de primăvară străbat nările românului autohton. Mai bate vântul, dar nu-i bai. Ridică doar praf, ambalaje de pufuleți, pungi rupte, nimicuri. Își vor găsi și ele locul așa cum toate se răstoarnă în marele coș de gunoi al existenței.
Acum, că introducerea-i făcută, să trecem la lucruri și mai serioase. Dar ce lucruri pot fi serioase pe așa o vreme, numai bună de umplut terase? Statul la terasă e cel mai serios lucru cu putință! Credeți-mă pe cuvânt, e o meserie grea. Iar scrisul articolului de mâine stând la o masă terasieră e o înfăptuire demnă de luat în seamă. Mă scuzați un pic. Un nene îmbrăcat în ceeea ce a fost odată trening ADIBAS îmi șoptește ceva de o țigară, așa să îmi ajute Dumnezeu. Se poate. Vrea și foc. Și asta se poate. Pleacă. Unde rămăsesem? La terasă. Dacă terasa e înverzită, e bine. Nu vezi foșgăiala de afară, mai admiri un copăcel, o tufă… un alt nene, care vrea neapărat un leu pentru ceva în legătură cu gara. Cred că vrea s-o cumpere. Îl ajut cu 50 de bani. Dar mai vrea și o țigară. După vocea-i hârâită nu prea pare fumător. Totuși, hai, treacă de la mine. Se duce mirosind a peron părăsit. Să revin la terasă. Dacă ai un laptop și-ți scri articolul la o masă mai ferită prietenii de la celelalte mese te lasă-n pace, doar îți aruncă vagi priviri întrebătoare. Le zâmbești pe sub ochelari, muzica e de-a jazzului, literele curg, adieri ușoare răscolesc ușor scrumul din….”Ce fași acilea?” E un amic de gradul al șaselea. Îi zic că am puțină treabă. Se așează. Îmi dărâmă și sticla de bere. O prind la timp. Începe să-mi spună ceva despre o nefastă, sau nevastă care l-a trimis… Îl trimit și eu la o altă masă. Ciudat, se conformează. Cu tot cu pachetul meu de țigări. Și cu bricheta. Le recuperez, mai puțin două țigări. Acum e mai bine. Parcă e un moment din ăla, în care toate cuvintele se aștern de la sine. Să stai la terasă dupămasa către seară, e cel mai bun lucru în luna lui Mai. Totul e să nu plouă. Dar… nu, nu plouă, se stropește arboretul. Minunăție! Mirosul de proaspăt inundă terasa. Dar și pantofii mei. Un pic. Dar e bine. Murmurul conversațiilor pasagerilor de pe terasă, se amestecă armonios cu sirenele salvărilor, cu lătratul unui câine mic, dar vioi. Mesele se ocupă cam toate. Din colțul meu, vinovat, urmăresc privirile flămânde ale celor doritori de o masă. Îi las să flămânzească.
De fapt, voiam să scriu despre Bulevardul cu Castani. Dar trotuarele lui sunt atât de jalnice încât nu vezi castanii la cât te uiți pe jos, să nu te-mpiedici. Tare mi-e că cineva face trotuarul la Primărie. Meserie veche, iese banu’!
Facebook
WhatsApp
TikTok
