Există momente în care istoria internă a unei țări este luminată diferit atunci când este privită din exterior. Nu prin ochii adversarilor politici, nici prin cei ai susținătorilor, ci prin privirea rece, metodică, a unui diplomat de carieră. În Le Sherpa, memoriile sale de culise, Philippe Étienne — fost ambasador al Franței la București, ulterior la Berlin și Washington, apoi consilier diplomatic al președintelui Emmanuel Macron — oferă un asemenea exercițiu de luciditate.
Étienne nu este un cronicar sentimental. Este un profesionist al echilibrelor de putere, un „sherpa” al negocierilor G7 și G20, obișnuit să citească liderii dincolo de discursuri. Iar portretul pe care îl schițează lui Ion Iliescu merită recitit astăzi, tocmai pentru că vine din afara pasiunilor locale.
Prima întâlnire are loc la Cotroceni, în cadrul ceremoniei de prezentare a scrisorilor de acreditare. Un moment protocolar, dar esențial: recunoașterea formală a unui ambasador și, implicit, deschiderea unui canal direct între două state. În contextul bunelor relații dintre Franța și România, accesul la președinte era facil. Asta spune ceva despre climatul instituțional al momentului.
În paginile sale, unde România ocupă un loc special, diplomatului francez îi revine o formulare care, în spațiul românesc, ar stârni probabil controverse: Iliescu este „liderul istoric al României postcomuniste”. Nu e un elogiu, ci o constatare. E realitatea dincolo de bătăliile politicii interne și de perioade lungi de manipulare. Provenit din fostul partid comunist și devenit una dintre figurile centrale ale revoluției din 1989 — un moment pe care Étienne îl califică drept „ambiguu” — Iliescu a dominat scena politică a anilor de tranziție, cu excepția parantezei 1996–2000, când la Cotroceni s-a aflat Emil Constantinescu.
Dar editorialul adevărat începe dincolo de biografie.
Diplomatul remarcă un detaliu rar discutat: independența de poziționare a lui Iliescu față de propriul guvern. Deși provenea din același partid aflat la guvernare, nu ezita să ceară public mai multă fermitate în lupta anticorupție. Într-o epocă a solidarităților de partid aproape reflexe, această distanțare era notabilă.
Un al doilea element este orientarea socială. Étienne observă pledoaria pentru o politică fiscală mai redistributivă — un echilibru între reformele necesare economiei de piață și protecția socială într-o societate zguduită de tranziție.
Și poate cea mai surprinzătoare apreciere: reputația de integritate. Într-un context est-european marcat de suspiciuni, privatizări contestate și rețele opace de influență, președintele Iliescu beneficia, în ochii diplomatului francez, de o reputație personală solidă. „Destul de rară” pentru acea perioadă. Și pentru orice perioadă.
Nu este un portret encomiastic. Nu este nici unul critic. Este, mai degrabă, radiografia unui lider al tranziției care e dus România spre UE și NATO, așa cum era perceput în cancelariile occidentale: stabil, experimentat, cu reflexe instituționale și cu o particulară coerență ideologică.
Privirea din exterior nu anulează dezbaterile interne, nici nu le invalidează. Dar le complică. Iar asta este, poate, miza reală a memoriilor lui Philippe Étienne: să ne arate cum arătam atunci când eram priviți de la Paris, Berlin sau Washington.
Istoria se scrie adesea în stradă. Pe termen scurt. Dar se judecă, uneori, în sălile tăcute ale diplomației. Și se va transmite mai ales de cei pentru care memoria este o formă de curaj. Toti aceștia se gândesc azi, cu dor și cu recunoștință, la cel care a fost și care nu va înceta să fie președintele Ion Iliescu. Și care ar fi împlinit astăzi 96 de ani.
Deputat Ionuț Vulpescu
Facebook
WhatsApp
TikTok
