Îmi pare rău Nea Sanda! N-am ştiut că şi caii mor când vor câinii

      Nu-mi place să scriu necrologuri dar voi face o excepţie pentru Victor Sanda. Pentru că regret din suflet plecarea lui dintre noi, în condiţiile în care a plecat. Și pentru că văd un concurs penibil de laude post-mortem de la cei care l-au făcut să sufere mult şi, poate nemeritat în ultima vreme. Sunt convinsă că liniștea sufletului său stă nu în regretele acestea ci în cele sincere, din inimă, pe care le au acum oamenii simpli care l-au cunoscut. Aceia pe care Sanda îi certa cu gura, dar îi ajuta din inimă. Și nu sunt puţini.
Îl ştiu pe Nea Sanda de când am intrat în presă. Am scris şi de bine şi de rău despre el. Nu mi-a întors spatele niciodată. Mai ales acum, în ultimii ani, cred ca pe undeva îi devenisem simpatică, chiar dacă l-am „atins” rău în câteva articole în această perioadă.
l-am spus la revedere și m-a pupat ultima dată, pe 16 noiembrie, cu lacrimi în ochi. Era cu un amic la firma lui. Puţini îi mai treceau pragul și în perioada când era prefect, și mult mai puţini, după. Şi suferea enorm pentru asta. Îmi zicea „Crino, mai vino la o cafea! Ăştia vin la mine, primesc un telefon şi fug ca iepurii! Nici o cafea nu apuc sa le dau!” Un Sanda cu ochii înlacrimaţi este ultima mea imagine despre el. I-am spus că nu mor caii când vor câinii….dar m-am înşelat!
Îmi pare rău Nea Sanda! Şi mi-e ruşine de ruşinea care ar trebuie sa le fie unora. Vroiam să te sun astăzi pentru că mi-a zis Vali Calcan ca eşti bine şi că i-ai spus că vii acasă miercuri! Nici in ultima zi nu ne-ai mințit! Chiar vii acasă…

PS. Îi rog pe lătrăi să-l lase în pace. Măcar acum!