Fostul Președinte al României, Ion Iliescu, discută în exclusivitate, în dialog cu fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, în partea a doua a unui dialog-eveniment, despre ce a însemnat plecarea de la Cotroceni, acum 20 de ani și care sunt calitățile pe care trebuie să le aibă un Președinte. În premieră, la Avangarda, cu Ionuț Vulpescu, Ion Iliescu explică derapajele ideologice, care fac ca oferta electorală la nivel planetar să fie traversată de confuzii și de scepticismul electoratului că indivizii, nu statul, reprezintă prioritatea politică a agendei publice. Ion Iliescu explică succesul său, când 12 milioane de votanți au ieșit la urne pentru el, într-un timp în care nu existau rețelele de socializare și povestește fiecare campanie prezidențială în care a fost implicat. Președintele Iliescu dezvăluie pagini din jurnalul său de lecturi și motivele pentru care și-a trăit etatea în intimitate în ultimii ani. În dialog cu Ionuț Vulpescu, Ion Iliescu face o evaluare a ce a însemnat aderarea României la NATO, acum că se împlinesc 20 de ani de când țara noastră a devenit un partener strategic al alianței. Aflați reacția inedită a Președintelui Ion Iliescu față de clipurile generate de Inteligența Artificială, care îl arată mai puternic ca oricând, în 2099, și de ce zâmbetul său inconfundabil e un detaliu pe care nici I.A. nu îl putea rata. Un dialog despre rațiunile puterii, valorile democrației, nevoia de cultură în centrul actului de guvernare și discreția unei vieți a senioratului politic după retragerea din spațiul public, în exclusivitate, la Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Partea a doua a unui dialog istoric; mărturia unui Președinte.
Mesajul Președintelui Ion Iliescu pentru publicul larg poate fi ascultat accesând următorul link:
Ion Iliescu despre ceea ce lipsește românilor „pentru un plus de conștiință, nu de vanitate națională”
Ionuț Vulpescu: Cum credeți că își privesc românii istoria?
Ion Iliescu: O subestimează sau o supralicitează. Ce popor mai are atâtea bancuri născute din stereotipurile locuitorilor provinciilor istorice? Ceea ce spune ceva despre felul în care ne gândim relația cu Celălalt, cu alteritatea. Românii au o raportare pătimașă la istoria recentă și una minimizatoare față de istoria veche. Pe câți îi mai auzim vorbind cu un oarecare orgoliu istoric despre perioada voievodală, de secolele modernizării, de anii lui Cuza și ai pașoptiștilor, de perioada reformelor care au dus la Marea Unire? Unirile sunt oricum o circumstanță de sărbătoare culinară și scepticism național, tot așa cum originile acestui popor sunt duse în discuții conspiraționiste: culoarele dacice bat culoarele culturale, despre care scria regretatul profesor Răzvan Theodorescu. Din istoria contemporană, Războaiele Mondiale au rămas pretext pentru a pune în lumină strategia românească de a rămâne mereu aproape de câștigător; comunismul încă dă nostalgii unora, iar celor care l-au urât, anul 1989 nu le-a picat bine, în mod paradoxal. Și atunci? Ce poți spune despre relația românului de rând cu istoria, altceva decât o ambivalență morală prin care își reapropie ceea ce urăște și prin care ajunge să disprețuiască sau să renege ceea ce iubește? Există însă și o alternativă, cea a românului care, pasionat de culisele istoriei, înțelegând straturile de ideologie și dogmatism care îmbracă istoria României în diverse haine ale spectrului politic, conștient de rolul românilor în istoria mai largă, universală, muncește de două ori mai mult decât ar trebui, ca să convingă că trauma din Est nu a lezat nici competența, nici cunoașterea. M-aș bucura ca românii să fie siguri de locul lor într-o istorie europeană și atlantică și să înțeleagă că România e cunoscută în lume nu prin romanele lui Bram Stoker, ci prin Eugen Ionescu, Emil Cioran, Constantin Brâncuși, Tristan Tzara, Mircea Eliade, George Enescu, Nadia Comăneci, Adrian Ghenie, Sergiu Celibidache și mulți alții. Istoria culturală e ceea ce lipsește românului de rând pentru un plus de conștiință, nu de vanitate națională.
Ion Iliescu despre șocul lui Ceaușescu: „Ultimul zbor al lui Ceaușescu a fost o cădere liberă.”
Ionuț Vulpescu: Dacă am reduce epoca Ceaușescu la un singur loc, definitoriu, care ar fi acela?
Ion Iliescu: Scena balconului din Piața Revoluției e climaxul filmului de groază ceaușist. Epoca Ceaușescu a fost – strict pentru dictator – o trecere de la extazul discursului de după invazia sovietică de la Praga la agonia fugii rușinoase. Ultimul zbor al lui Ceaușescu a fost o cădere liberă. Decenii, Piața Revoluției a fost simbolul puterii lui Ceaușescu, matca la care trăgeau masele muncitoare. Discursul din 21 august 1968 e apogeul lui Ceaușescu. Îmi amintesc că mulți scriitori au intrat atunci în partid, seduși de așa-zisa independență față de Uniunea Sovietică, gata să apere țara cu arma în mână. A fost însă o capcană, o viclenie a lui Ceaușescu. Recursul la simboluri, la valorile naționale, i-au întărit puterea, dictatura lui s-a acutizat, cultul personalității s-a accentuat. Istoria are vicleniile ei, iar atunci a fost un astfel de episod, cu toată spontaneitatea lui Ceaușescu și aderența sinceră a mulțimii, în momentul condamnării invaziei sovietice de la Praga. Faptul că acolo, 21 de ani mai târziu, pe 21 decembrie 1989, adunarea populară a devenit protestatară, că societatea civilă a devenit un corp diferit de dictator, pentru Ceaușescu a fost un șoc. Ceaușescu chemase din nou masele, clasa muncitoare, să condamne Revoluția începută la Timișoara. Credea din nou în mirajul puterii, în fascinația mulțimii. Numai că oamenii nu mai erau aceiași sau se schimbaseră, după 20 de ani de dictatură personală. Suta de lei în plus la salariu nu a mai contat. Simbolurile sunt mereu mai convingătoare decât bunurile materiale, iar libertatea este cel mai puternic simbol. Sediul puterii CC al PCR s-a prăbușit brusc. Piața Palatului devenea Piața Revoluției. Simbolic, Piața Revoluției este o expresie dialectică: acolo a fost dezvoltată puterea în cele mai aride și negre forme, acolo s-au produs contradicția, refuzul ceaușismului și al comunismului, acolo s-a născut o lume diferită, care cerea pentru România o libertate refuzată îndelung. E o geografie a puterii și a eliberării care așază Piața Revoluției pe atlasul politic al României și cred că în continuarea ei ar trebui să vină un elan emancipator de la clasa intelectuală, mediul universitar, de la spațiul academic, care trebuie să fie mai responsabil în dinamica socială a acestei țări.
Ion Iliescu despre răsfățul democrației și fair-play: „M-am simțit bine și când am câștigat și când am pierdut, pentru că o făceam din libertate.”
Ionuț Vulpescu: V-ați simțit mai bine înainte de Revoluția din Decembrie 1989 sau după aceea?
Ion Iliescu: După, categoric. Singurul care poate spune că a trăit bine sau s-a simțit bine înainte de 22 decembrie 1989 era Ceaușescu. Binele lui a fost răul tuturor. După 1989 nu a fost lapte și miere, dar a te simți bine după comunism însemna a te simți uman și liber. Cronologia demnității a început pentru România după decembrie 1989. Erau semne de bine pe care astăzi cei care nu ne-au fost contemporani la Revoluție le consideră romantice: bucuria de a citi orice, de oriunde, oricum, fără a da socoteală pentru asta, plăcerea de a fi în folosul oamenilor nu pe linie de stat, ci prin adeziune comunitară, extazul de a fi opozantul cuiva, privilegiul de a fi în dezacord cu un altul, responsabilitatea de a-ți face treaba, pentru că pluripartidismul deschidea Leviathanul și competiția politică. Simpla idee, că democrația însemna și competiție, era un răsfăț. M-am simțit bine și când am câștigat și când am pierdut, pentru că o făceam din libertate.
Ion Iliescu, nemilos cu elitele care au privatizat adevărul în societate. Ce s-a ales de România – Orizont 2025? „O țară nu e niciodată săracă financiar, decât dacă e săracă cu duhul.”
Ionuț Vulpescu: Ce credeți despre elită în general și despre elitele noastre culturale și politice?
Ion Iliescu: Mi se pare fascinant cum de la elita bunei guvernări s-a ajuns la o antipatie generală față de tot ce înseamnă elite în România. Cauzele acestui fenomen sunt multiple. Pe de o parte, elita culturală, de la care existau așteptări politice, a confiscat sfera publică și a pretins un monopol asupra adevărului. Din păcate, și cineva trebuie să o spună, elitele au privatizat cercuri de influență și forme de adevăr ale spațiului public. Pe de altă parte, în loc să se deschidă maselor, în loc să scoată la lumină oamenii peșterii și ai întunericului, așa cum spera Platon, pentru o cetate ideală, elitele s-au înstrăinat de cei mulți. Ba mai mult, au simțit că se întinează dacă stau aproape de ei. Avem o elită căreia masele îi repugnă și invers. Faptul că elitele – culturale și politice deopotrivă – au divizat sfera publică în „noi și restul”, a făcut ca democrația să fie tot mai străină meritocrației și ca interesul majoritar al maselor pentru guvernare să scadă, spre indiferență și neimplicare. De aici, absenteismul la vot, care este, în felul său, o probă de neîncredere în elitele culturale și politice, singurele care ar putea „schimba ceva”. Există și o a treia cauză, care face ca elita culturală și cea politică să nu se mai suprapună. Rețeta pentru o democrație sănătoasă e ca elitele culturale să fie recrutate în mediul politic. Cine vrea oameni inteligenți, deopotrivă emoțional și cognitiv, la butoanele democrațiilor? Nimeni din cei care au un interes ca puterea să fie numai a lor. Cel mai ușor manipulezi o societate când lipsește o pătură socială critică, până deunăzi constituită din elitele culturale. Proiectul național care a dus la fundamentarea statului român a fost unul al modernizării, creat de elitele culturale care au combătut totalitarismul și divizarea socială prin educație. Vedeți însă că retorica politică actuală vântură prin presă nevoia unui „proiect de țară”. Când vorbești de țară fără națiune, când vezi românii fără sfera lor publică și sentimentul de apartenență, când te concentrezi asupra statului fără societate, atunci derapajele democratice sunt uriașe, iar puterea aparține celor care se îndeletnicesc cu orice, mai puțin cu domeniul cultural. Numai un individ acultural poate pretinde că guvernează un stat fără a fi în dialog cu societatea. Ca de fiecare dată, se caută un vinovat. Cine a făcut ca mediul politic să devină imun la cel cultural? O să vi se pară ciudat, dar într-un fel e culpa mediului cultural că nu a știut să gestioneze orgolii. A fost un moment în istoria democratică a României în care elita culturală a refuzat să facă managementul oportunismului, și s-a oprit la ce i-a stat bine, la managementul oportunităților. Intervalul acesta de luciditate a fost modest și a durat puțin peste anii ’90. Pentru că trecerea la democrație s-a consumat prin fracturi ideologice, elitele culturale au început să arbitreze aceste contraste și, în timp, s-a ajuns la demonizarea stângii – cu o cvasiexcludere a elitelor culturale cu viziuni de stânga din spațiul public – și la supralicitarea elitelor de dreapta. Deși stânga a fost singura care a produs o sferă culturală per se, ea a plătit cel mai mult pentru fracturile ideologice. Acela a fost momentul în care elita culturală a început să se disocieze de cea politică. Ce a urmat după a fost o perioadă în care elita culturală de stânga s-a abținut de la intervenții publice, devenind tot mai privată și discretă, iar elita culturală de dreapta s-a travestit în portavocea Împăraților cu șapcă. Deși ca Președinte am făcut eforturi de a aduce elita culturală în sfera guvernării politice și am apreciat-o ca un motor al contractului social, nimeni nu a lipit experților cu care am lucrat eticheta de „intelectuali ai lui Iliescu”. Eu nu am avut intelectualii mei. Și știți de ce? Pentru că nu mi s-a părut ceva mai abject, ca om politic, decât să vrei sau să îngădui ca elita să devină din slujitorul societății, sluga ta. Cel mai rău pentru un intelectual e să capituleze de la propria libertate. Asta s-a întâmplat cu elitele postdecembriste de dreapta. Au devenit intelectualii „cuiva”. Ultima dată când am verificat, doar Estul mai avea intelectuali de casă. Or asta mi s-a părut un elan antimodernizator al elitelor. În plus, de unde deprind cetățenii lecția libertății? Din cultură: acolo unde ai libertate de creație, de exprimare, de sensibilizare a celuilalt. Când cultura nu contează pentru un stat, prima lezată este libertatea, în toate formele ei. În ce mă privește, trei au fost momentele cheie în care am insistat ca elita culturală să facă parte din cea politică. În ianuarie 1990, strategia pentru „Tranziția spre economia de piață” a fost făcută sub conducerea academicianului Tudorel Postolache, la invitația mea. Experți, analiști, sociologi, economiști, au pus unanim, prin instrumente diferite, o întrebare esențială: România, încotro? Un al doilea moment crucial a fost la sfârșitul anului 1994, când după ce am dobândit statutul de membri asociați ai U.E., România participa alături de alte șase state la un summit european, în care trebuia să explicăm eforturile noastre pentru aderare. Întorși în țară, am consultat toate partidele politice – atenție, aflate la putere și în opoziție deopotrivă, că asta înseamnă democrație – și am înființat o comisie de pregătire a strategiei pentru integrare europeană. „Grupul de la Snagov” a fost un cerc cultural, nu doar o comunitate politică elitistă. A fost un moment în care elita politică a consimțit la eforturile de lucru ale elitei intelectuale, și reprezentanții a 14 partide parlamentare, președinții camerelor Parlamentului, premierul și șeful statului au semnat Declarația de susținere a strategiei prezentate. Când s-a semnat ultima oară, de atunci și până acum, un document în care mediul politic să susțină la unison propunerile mediului cultural pentru modernizare? Astăzi, un asemenea document ar fi interpretat de cei care se agață de putere ca un certificat de capitulare, ca o probă de incapacitate. Și mă mai întreb, când unii hulesc primele vârste ale democrației în România, ce condamnă de fapt? Maturitatea de a pune cultura înaintea politicului? Cu documentul acela ne-am prezentat la următorul summit european de la Cannes. Pentru unii, de acolo vin filmele bune. Pentru noi, acolo s-a turnat lung-metrajul nostru european despre democrație. Al treilea moment a fost la finalul celui de-al doilea mandat de la Cotroceni, când până la finalul lui 2004 am pus în dezbatere România – Orizont 2025, strategia de dezvoltare durabilă pe termen lung. Eu mi-am dorit un singur lucru: reducerea decalajelor care ne despart de țările dominante din U.E. Mai e puțin până în 2025. Ce s-a ales de România – Orizont 2025? Mai nimic, pentru că deși începuse ambițios – PIB pe cap de locuitor; creșterea puterii de cumpărare; modernizarea infrastructurii, asumând o variantă minimală cu medie de creștere anuală de 5% și una maximală cu o medie de 6,7%, care ne-ar fi permis în 2025 să atingem 80% din media U.E. – nu am avut o locomotivă culturală, care să educe mentalitățile sferei publice prin care am fi putut obține aceste rezultate. De altfel, strict statistic, cifrele și indicatorii de azi sunt destul de aproape de ceea ce ne propuneam atunci. Ceea ce nu am reușit însă este schimbarea mentalităților și stingerea inegalităților. În loc să vindecăm decalajele, societatea a devenit tot mai polarizată între cei care îndură o sărăcie persistentă și cei care fac paradă de o bogăție abundentă. Cifrele vorbesc de la sine. Însă o țară nu e niciodată săracă financiar, decât dacă e săracă cu duhul. Colapsul economic e și un efect al carențelor educaționale și privatizării, respectiv izolării, elitelor culturale. S-a vorbit îndelung despre mobilitatea elitelor – din sfera culturală în cea politică – dar și dacă elitele ar fi libere și disponibile pentru exercițiul guvernării, astăzi nimeni nu le-ar mai chema la masa puterii, pentru că ar însemna recursul la meritocrație, o valoare incompatibilă cu interese și conjuncturi.
Facebook
WhatsApp
TikTok
