Doamna Ambasador Simona Miculescu și-a încheiat mandatul ca Președinte al Conferinței Generale a UNESCO, o poziție de prestigiu pe care a onorat-o cu inteligență, eleganță și o pasiune autentică pentru valorile diplomației și ale culturii. Simona Miculescu a fost invitată la podcastul Avangarda, cu Ionuț Vulpescu, în care a vorbit despre debuturile carierei sale diplomatice, despre meritele pentru care a intrat în echipa Președintelui Ion Iliescu, despre recordurile diplomatice ca prima femeie din România care este purtător de cuvânt al Ministerului Afacerilor Externe, prima femeie din România care are rangul diplomatic de ambasador, prima femeie din România care reprezintă România la ONU, prima femeie din România care este delegat permanent ambasador la UNESCO, prima femeie din România și una dintre puținele în istoria UNESCO, care deține președinția Conferinței Generale a UNESCO. Din dialogul Ambasadoarei Simona Miculescu cu fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, aflăm și detalii exclusive despre colecția de artă a UNESCO și operele de artă românești care se află în acest patrimoniu inedit, dar și amănunte exclusive din reușita diplomatică și culturală a Președintei Conferinței Generale a UNESCO, pe final de mandat: o donație de 6 milioane de euro care asigură o bună parte din lucrările de digitalizare ale arhivei UNESCO, până acum realizate în proporție de 5%. Simona Miculescu povestește detalii din viața personală, sacrificii din viața de familie care au costat-o cu prețul succesului carierei de diplomat, dar și o igienă stoică de a trăi fiecare zi, în urma bombardamentelor la care a fost martoră în Irak, în timpul unei misiuni diplomatice. Un podcast despre bucuriile simple ale vieții și reușitele mari ale diplomației românești peste hotare.
Simona Miculescu către Ionuț Vulpescu: „dar tu ești mult prea adânc în sufletul meu ca Ionuț, pe care l-am îndrăgit din prima clipă”
Ionuț Vulpescu: Bun găsit la un nou episod al podcastului meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Ca de obicei vă invit să vă abonați la canalul meu de YouTube pentru a fi notificați atunci când se încarcă un nou episod. Mai ales acest episod, în care am marea bucurie să o am invitată pe doamna ambasador Simona Miculescu. Doamna ambasador, mulțumesc mult că ați acceptat invitația mea.
Simona Miculescu: Cu mare și foarte sincer drag, dragul meu Ionuț, și te previn că voi continua să te tutuiesc, așa cum fac de când te cunosc. Eu te-am cunoscut atunci când erai un tânăr discipol la Palatul Cotroceni, care era absolut minunat, absorbea tot ceea ce se întâmpla cu mare pasiune și mi-ai rămas în suflet ca și Ionuț. Domnul ministru, domnul președinte care ai devenit ulterior, îți respect foarte mult posturile, dar tu ești mult prea adânc în sufletul meu ca Ionuț, pe care l-am îndrăgit din prima clipă. Așa că, dacă îmi permiți, voi face chiar publică această afecțiune și te voi tutui.
I.V.: Mulțumesc foarte mult și pentru ce spuneți acum și pentru asistența, pentru ghidajul de acum 20 și ceva de ani. O să ne referim și la aacel interval, la cele momente. La începutul anilor 2000, însă știu că vă place jazzul și în jazz nu știm niciodată ce urmează. Ca atare vom descoperi împreună scenariul acestei întâlniri. Ați făcut Facultatea de Litere la Cluj?
S.M.: La Cluj, la Babeș-Bolyai. Franceza-engleză, da.
I.V.: Franceză-engleză, Facultatea de Filologie. Cum erau acei ani la Cluj, la Babeș-Bolyai?
S.M.: Absolut fantastici. Nu numai pentru faptul că am avut dascăli foarte buni. Cei celebri erau la București, la Facultatea de Filologie din București, dar la Cluj am niște pedagogi excepționali. Rezultatele cunoașterii pe care am acumulat-o datorită lor le-am resimțit când am devenit profesor. Dar am avut, pe lângă studiile foarte intense, am avut o viață culturală extraordinară. Nu cred că ai cum să-ți aduci aminte sau să știi, dar exista pe vremea aceea, în anii 80, Festivalul Artei și Creației Studențești, care era absolut fantastic, de o diversitate culturală și artistică deosebită. Și eu eram și în trupa de rock a Universității, și în trupa de teatru a Universității. Eu, de fapt, dădusem la filologie în Cluj pentru că, puține lume știe eu, de fapt, am vrut să fiu actriță, și am vrut să dau la IATC. Deci e o poveste întreagă.
Simona Miculescu boicotată de familie, „din foarte multă iubire” în demersul de a deveni actriță? „Dumnezeu a vrut ca eu să devin actriță pe scena lumii, nu pe scena de teatru”
I.V.: Ați vrut să fiți actriță?
S.M.: Da. Bun, deci deschid această paranteză, da.
I.V.: E o paranteză care merită deschisă.
S.M.: Știi, îmi place să spun că poate că Dumnezeu a vrut ca eu să devin actriță pe scena lumii, nu pe scena de teatru. Eu, încă din copilărie, din fragedă pruncie, am fost o mică artistă: eram recitatoare, prezentatoare, eram o mică glorie locală, la Satu Mare, în orașul meu natal și în regiune. Am câștigat toate concursurile posibile și iubeam, iubeam actoria foarte mult. Dar, când m-am apropiat de sfârșitul liceului, părinții mei — din foarte multă iubire, precizez —, temându-se că voi avea un eșec, pentru că erau doar cinci locuri pe țară și, de multe ori, conta foarte mult și originea socială, nu doar talentul, au complotat cu mentorul meu, un mare actor de la teatrul local din Satu Mare, domnul Ioan Tifor, să mă descurajeze, să-mi spună că nu crede că am șanse. Pentru că știau că pe el o să-l cred mai mult decât pe ei. Și complotul a funcționat — am renunțat cam ușor. Dar am ales facultatea de filologie din Cluj, ulterior, pentru că a venit în turneu, în Satu Mare, o trupă — „Ars Amatoria” — care era o trupă studențească de la facultatea de filologie din Cluj, care scria niște satire sociale de o subtilitate fenomenală. Cei din generația mea își aduc aminte foarte bine de „Școala ludică”. Ioan Groșan, Ion Vartic… Din păcate…
Declarație exclusivă: Simona Miculescu și Emil Hurezeanu au jucat teatru în studenție pe aceeași scenă
S.M.: Ah! Și, în acel turneu, eu cântam și folk, și pop, muzică ușoară. Iar în partea a doua a spectacolului era trupa de country music a secției de engleză a Facultății de Filologie. Și am zis: „Asta este facultatea unde vreau să mă duc”, pentru simplul motiv că aveau și trupă de teatru, și trupă muzicală foarte faină. Pe când am ajuns eu însă, am învățat pe brânci, am intrat prima la facultate, „Ars Amatoria” absolvise deja. A rămas domnul Vartic, dar dânsul a continuat cu o trupă de teatru, care s-a vrut urmașa trupei „Ars Amatoria”. Mi-aduc aminte cu mare drag că am jucat cu Emil Hurezeanu, înainte de a pleca el în Germania, în piesa Vițelul de Aur a lui Bulgakov. Am avut niște ani absolut minunați. De-asta vă spun că mi-aduc aminte cu mare, mare drag de ei — nu numai pentru formarea profesională.
I.V.: Emil Hurezeanu și Ioan Groșan și Ion Vartic erau legați de Echinox…
S.M.: Exact. Care este un titlu nobil. Era un titlu nobil, realmente. Deci am prins niște ani de efervescență.
I.V.: Și un spațiu de libertate.
S.M.: Exact. Pe care l-am creat cu multă subtilitate, exact cum făcea Divertis. Care, uitați-vă, în ce formă extraordinară sunt și cum au revenit în forță!
Umorul în secolul XXI. Simona Miculescu: „Nu trebuie să fii vulgar ca să spui lucruri în ziua de azi.”
I.V.: Atâția ani de la fondare!
S.M.: Pentru că sunt extraordinari prin eleganța și subtilitatea umorului. Nu trebuie să fii vulgar ca să spui lucruri în ziua de azi. Poți să le spui și cu eleganță, și cu un umor subtil. Și de-asta cred că publicul, care e sătul de vulgaritate, a reacționat atât de entuziast. Și mă bucur din suflet.
I.V.: E sătul publicul de vulgaritate?
S.M.: Eu cred că o mare parte a publicului este sătul de vulgaritate. Publicul educat — nu tot publicul, bineînțeles. Dar nu este doar o problemă națională. Din păcate, noi suntem oglinda — din toate punctele de vedere: politic, social, cultural — suntem oglinda frământărilor lumii. Lumea este o… foarte, foarte, foarte frământată și ciudată… schimbată.
I.V.: Care ar fi un nume, două, de pedagogi la care v-ați referit mai devreme, care v-au rămas foarte apropiați până astăzi?
S.M.: Profesoara noastră de literatură preferată a fost doamna Doina Cornea. Am avut marea șansă ca Doina Cornea să-mi fie dascăl.
I.V.: La facultate?
S.M.: La facultate.
I.V.: Ce preda doamna Cornea?
S.M.: Preda, practic, făcea seminarele de interpretări de texte. Și, deci, o țin minte cu drag și pentru că aveam acea libertate… Știți că, de multe ori, la multe facultăți — sper că nu se mai menține acest obicei prost — profesorii își impuneau punctele de vedere. Studenții nu aveau prea multă libertate să gândească. Gândirea critică nu prea era la modă. Bine, era un apanaj al vremurilor, da? Dar, cu doamna Doina Cornea, totul era posibil. Era un exercițiu intelectual absolut fabulos. Era cea mai iubită profesoară. Întotdeauna dânsa era pe locul întâi. Noi mergeam la colindat la profesori. Mergeam la stropit de Paști, cum este obiceiul în Ardeal. Dânsa era, întotdeauna, gazda cea mai primitoare și cea mai iubită. Doamna profesor Doina Cornea, doamna profesor Yvonne Goga și soțul ei, Mircea Goga — care se trage din Octavian Goga —, cu care am făcut literatura secolului XX. Doamna Rodica Baconscky, cu care, de fapt, mi-am făcut și lucrarea de licență. Doamna Maria Vodă Căpușan — din păcate, a ales o lume mai bună de ceva vreme —, cu care mi-am făcut lucrarea de doctorat. Și doamna profesor de fonetică… n-am s-o uit niciodată: doamna Tatiana Makarienko, care era, evident, de origine rusă. Mama — de fapt, am descoperit peste zeci de ani —, mama unui extraordinar fost diplomat din Ministerul de Externe și fost ministru, Alexandru Fărcaș.
I.V.: Ministrul Integrării, la un moment dat. Al Integrării Europene.
S.M.: Eu cred că ar fi fost… adică îmi pare rău că și-a întrerupt cariera diplomatică. Avea toate datele, era un diplomat excepțional. Și dânsa era o foneticiană fabuloasă. Noi ne-am amuzat de multe ori la orele dânsei, dar am descoperit peste ani — când am aplicat exercițiile sale de fonetică imbatabile — că a fost unul dintre cei mai buni pedagogi pe care i-am avut.
Prima femeie purtător de cuvânt din Ministerul de Externe. Simona Miculescu: „Pasiunea pe care o am eu, ca și consumator de cultură, sigur că vine și din actorul și cântărețul frustrat, da? Deci eu am o pasiune mult peste normal.”
I.V.: Sunteți un umanist, de fapt — ați făcut Litere, aveți pasiuni în zona culturală, muzicală… V-a ajutat în diplomație?
S.M.: Cum să nu? Pasiunea pe care o am eu, ca și consumator de cultură, sigur că vine și din actorul și cântărețul frustrat, da? Deci eu am o pasiune mult peste normal. Eu sunt un consumator pasionat de acte culturale. Și, evident, că m-au ajutat. Păi, în primul rând, talentul dramatic v-a ajutat în diplomație. N-am să uit în viața mea prima mea conferință de presă. Menționez că am fost, practic — domnul ministru Teodor Meleșcanu mi-a dat șansa — să devin prima femeie purtător de cuvânt ever în Ministerul de Externe. Probabil că știți că înainte de Revoluție nu exista purtător de cuvânt al Ministerului de Externe. Dar în 1990, deschizătorul de drumuri a fost domnul ambasador Traian Chebeleu, căruia am avut marea șansă să-i fiu discipol în primii ani când am intrat în Ministerul de Externe, când domnul Adrian Năstase a deschis, prin competiții foarte dure, ușile ministerului către zeci de tineri diplomați și i-a trimis urgent la specializări — numai în Occident. În 1993, domnul Meleșcanu mi-a dat șansa să devin purtător de cuvânt împreună cu Mircea Geoană. Eram tineri diplomați în 1993… Eu, născută pe 4 iulie — ziua Independenței —, iar Mircea, născut pe 14 iulie — ziua Franței.
Simona Miculescu critică lacunele de comunicare din ministere. „Noi făceam briefing de presă din simplul motiv că voiam să ne întâlnim săptămânal cu presa. Făceam briefing-uri on the record, off the record, deep record — toate categoriile de briefing-uri — și aduceam și specialiști din minister.”
I.V.: Parteneriate strategice de la naștere!
S.M.: Exact! Presa a și speculat spunând că probabil că este un criteriu să fii născut într-o zi importantă ca să devii purtător de cuvânt al Ministerului de Externe. Noi alternam. Țin minte acele vremuri când comunicarea instituțională era — scuzați — mult mai bună decât acum. Noi aveam conferință de presă săptămânală. Nu le-aș numi doar conferințe de presă, pentru că am învățat, după ce am făcut și studii în Statele Unite pe relații publice, că o conferință de presă o faci atunci când ai ceva de anunțat. Noi făceam briefing de presă din simplul motiv că voiam să ne întâlnim săptămânal cu presa. Făceam briefing-uri on the record, off the record, deep record — toate categoriile de briefing-uri — și aduceam și specialiști din minister. De exemplu, dacă se apropia Adunarea Generală a ONU, sesiunea la nivel înalt, la care participă prin tradiție președintele, chemam directorul de la Direcția ONU și făceam briefing-uri off the record cu presa ca să înțeleagă problemele de fond, ca să poată să proceseze. Așa am învățat să comunicăm cu responsabilitate și transparență.
Un rol pe care trebuie să îl faci oricât de greu ți-ar fi. Mărturia Simonei Miculescu, la 32 de ani de la o criză în MAE
I.V.: Ați avut vreun moment de criză pe care a trebuit să îl gestionați ca purtător de cuvânt al MAE?
S.M.: Nu m-ați lăsat să povestesc prima apariție. Apropo de talentul dramatic. Vă promit că încerc să fiu mai succintă. Asta e o capcană în care cad toți ambasadorii care spun asta la început, când eram ambasador la ONU, știam automat că în momentul în care un ambasador începe cu I will be brief, nu se mai sfârșește. Prima conferință de presă. Mi-am jucat rolul cât am putut de bine; aveam emoții uriașe, pentru că e simplu când informezi cu ce ți-au dat direcțiile, dar partea de întrebări și răspunsuri, sigur, pentru un începător erau cu mari emoții. De la pupitru în sus exhalam încredere, pentru că în momentul în care ai încredere în tine și emani chestia asta, faci o impresie favorabilă, dar dacă vedea cineva ce se petrece de la talie în jos, cum îmi tremurau genunchii, acum pot să mărturisesc, sunt 32 de ani de atunci, v-ați fi dat seama că sunt destul de talentată. Deci da, răspunsul de bază e că mi-a folosit enorm. Pentru că în această profesie trebuie să fii permanent, tu reprezinți România, trebuie să ai o lumină senină, încrezătoare, eleganță. Chiar dacă te doare stomacul îngrozitor sau ți-a fost foarte rău acum o oră, nu ai voie să arăți chestia asta.
I.V.: Ca pe scenă!
S.M.: Ești pe scenă, doar că e o scenă globală. Ești pe scenă permanent, ești expus judecăților, capcanelor din negocieri, de exemplu, deci e extraordinar de util.
NATO a atacat Belgradul și Serbia, Simona Miculescu a pierdut prieteni. Cât costă pozițiile publice în viața personală?
I.V.: Un moment de criză pe care a trebuit să îl gestionați ca purtător de cuvânt la MAE?
S.M.: Mare criză. Inclusiv din punct de vedere al comunicării. Cel mai memorabil a fost momentul în care fiind purtătorul de cuvânt al domnului Andrei Pleșu, în 1999, eram în plină criză, tocmai luase NATO decizia să bombardeze Belgradul și Serbia, și pentru că noi eram în campania de accedere la NATO și autoritățile române și-au exprimat sprijinul, această decizie a NATO a fost judecată foarte crud. Inclusiv de către prieteni. Am pierdut prieteni. Pentru că eu fiind purtător de cuvânt, chiar dacă în sufletul meu, și acum cu atât mai mult că am trăit la Belgrad, iubeam enorm națiunea sârbă – ca și toți românii, pentru că sunt singurii vecini, ei și cu Marea Neagră care nu ne-au atacat niciodată cum se spune, pe partea de Vest – acela a fost un mare moment de criză, dar o oportunitate profesională absolut excepțională. Eram în legătură permanentă cu unul dintre cei mai memorabili purtători de cuvânt ai tuturor organizațiilor internaționale, Jamie Shea, și practic această experiență a făcut și să mă pasioneze Balcanii. Drept pentru care, cam după 9 luni de postură de purtător de cuvânt, am intrat în competiție, am candidat pentru poziția de purtător de cuvânt al OSCE în Kosovo, nu mi s-a acordat mie, fuseseră alte țări mai mari donatoare. Sunt și criterii politice de multe ori în poziții din acestea, dar am devenit purtător de cuvânt adjunct și șef al departamentului de Informații Publice și am petrecut aproape 2 ani la Priștina, o experiență profesională absolut incredibilă, dar foarte dură, pentru că nimeni nu își poate imagina un oraș care nu e administrat! Unde mașinile nu au numere de înmatriculare, unde gunoiul nu se colectează, nu există curent. Acolo fiind încălzirea pe bază electrică nu există căldură. Iarna era cruntă. În februarie mi-am făcut bagajele, eu, care sunt foarte rezistentă, și veneam dintr-o țară unde trecusem prin momente grele, mi-am făcut de două ori bagajul, mărturisesc. Atât de dură a fost experiența. Dar a fost absolut fabuloasă. Aveam să aflu asta și când am lucrat în Irak, nu există sentiment mai profund de satisfacție profesională și umană, mai ales, ca în zonele de post-conflict, unde simți că poți ajuta oamenii, în momentele cele mai grele, când ei încep să se reconstruiască.
I.V.: Asta s-a întâmplat în Irak.
S.M.: Asta s-a întâmplat și în Irak. Asta s-a întâmplat în 1999-2000 în Priștina și în anul 2006-2007 și în Irak.
Simona Miculescu își mărturisește cheia succesului: „Sunt un om, o fată venită de la Satu Mare, care a muncit din răsputeri, a plâns foarte mult prin diverse băi, sigur, a fost și lovită, și discriminată, dar mi-am văzut de treabă.”
I.V.: La Belgrad v-am vizitat și eu când reprezentați ONU. V-ați pierdut mulți prieteni în timp, în diverse situații, când ați exprimat anumite puncte de vedere, care nu coincideau cu ale lor, sau când ocupați poziții publice, funcții publice, așa, în timp, sunt lucruri care v-au afectat sau prietenii adevărați au rămas indiferent de ipostazele publice ale Simonei Miculescu?
S.M.: Prietenii adevărați au rămas. Da. Sunt binecuvântată cu niște prieteni extraordinari — inclusiv prieteni din copilărie. Dar, trebuie să recunosc, mi s-a rărit cercul. În special… știți… testele cele mai bune sunt momentele grele — cum a fost, de exemplu, plecarea de la Cotroceni, încheierea mandatului. Am avut foarte mulți prieteni și admiratori, colaboratori, în timpul anilor de la Cotroceni. Deși eram pregătită mental.
I.V.: Ani de putere, cum se zice.
S.M.: Ani de putere. Eram, aveam rang de ministru, eram Consilier de Politică Externă a Președintelui, îi construiam agenda, într-o perioadă crucială pentru România, dar din fericire fastă. Pentru că după ce am muncit atât de mult – noi am colindat lumea în lung și în lat, făcând lobby pentru România – și a dat roade, pentru că în timpul mandatului acela, România a intrat, a devenit membru NATO și a încheiat negocierile la Bruxelles. Semnarea Tratatului de la Lisabona fiind doar o formalitate, de fapt, noi am intrat în UE în momentul în care am încheiat negocierile, datorită fabulosului lider care a fost Vasile Pușcaș, negociatorul șef. Deci da, da! Știți, mi s-a rărit, dar a ajuns la cercul de prieteni esențiali. Din păcate, am contrazis toată viața, pe toată lumea, când spunea că e foarte multă invidie în jurul nostru. Din păcate m-a lovit crunt, și m-a lovit și acum, când dețin această funcție la UNESCO. Ar fi trebuit să am pielea tăbăcită, de atâția ani de zile, dar tot mă doare indiferența și răutatea. Îmi văd de treabă, așa cum am făcut toată viața. Sunt un om, o fată venită de la Satu Mare, care a muncit din răsputeri, a plâns foarte mult prin diverse băi, sigur, a fost și lovită, și discriminată, dar mi-am văzut de treabă. Și faptul că am acumulat profesional, asta le spun tuturor internilor și copiilor pe care am șansa să îi formez, ceea ce este aici nu îți poate lua nimeni. Eu am construit permanent. Eu și acum iau cursuri. Dezvoltarea personală este uriașă — și acest atu nu ți-l poate lua nimeni. Poți să fii invidiat, poți să fii ostracizat… probabil că sunt unii promovați pe alte criterii decât competența… dar, până la urmă, când trebuie făcut ceva, tot pe mine mă cheamă să fac treaba. Pentru că eu știu să o fac. Asta a fost cheia succesului meu, de fapt.
Relațiile publice, domeniul care a cucerit România abia după anii 1990. Simona Miculescu reacționează la situațiile în care oamenii politici comunică direct și neprofesionist: „M-ați lovit puternic aici, pentru că ăsta a fost unul dintre lucrurile cele mai importante pentru care am militat — inclusiv când eram consilier prezidențial. Îmi găseam timp pentru asta”
I.V.: Am vorbit despre această perioadă când, în două rânduri, ați fost purtător de cuvânt al Ministerului Afacerilor Externe. Ce s-a întâmplat cu instituția purtătorului de cuvânt — nu doar la Ministerul de Externe? Pare în derivă, în criză, ca să mă exprim… peste tot, la toate instituțiile esențiale ale democrației. Liderii vor să comunice ei înșiși și atunci nu mai au nevoie de intermediari? Este obsesia asta de a ajunge tu direct la public, pentru că ești lider și nu mai vrei ca cineva să-ți intermedieze gândurile?
S.M.: Cred că vina este împărțită. M-ați lovit puternic aici, pentru că ăsta a fost unul dintre lucrurile cele mai importante pentru care am militat — inclusiv când eram consilier prezidențial. Îmi găseam timp pentru asta. La vremea respectivă eram și președintele Asociației de Relații Publice din România. Împreună cu Dumitru Borțun…
I.V.: L-am avut pe domnul profesor invitat…
S.M.: Și cu Liviu Mureșan, Gabriel Pâslaru, Cătălina, actuală Rusu, și Silvia Ilieș, am încercat, pe de-o parte, să adunăm toate talentele și toate tipurile de organizații care puteau să contribuie la promovarea României. Construirea unei strategii, că asta e altă problemă — una pe care România nu o are ca prioritate, și sunt foarte surprinsă. Asta era una dintre priorități. Evident, prioritatea absolută era întărirea și promovarea profesiei de specialist în relații publice. Pentru că era la începuturi, să fim onești: relațiile publice s-au născut în România după 1990. Era o profesie tânără, care trebuia permanent încurajată și promovată, pentru că lumea nu era familiarizată cu ea. Dar, pentru mine, comunicarea instituțională era o prioritate absolută. Exact, biroul de presă și instituția purtătorului de cuvânt. Există, în general, o mare confuzie în general, cred în clasa politică — și credeți-mă, nu sunt aici să critic clasa politică, eu vreau să funcționeze comunicarea mai bine. Problema este că sigur că liderii și conducătorii instituțiilor guvernamentale sunt, de obicei, comunicatori foarte buni, fiind politicieni.
I.V.: Unii dintre ei…
S.M.: Dar cred că profesioniștii în relații publice ar fi trebuit să fie mai puternici în promovarea adevăratei instituții a purtătorului de cuvânt. Este o funcție de 24 de ore din 24, care nu funcționează doar când e de rezolvat o criză, nu! Este o instituție proactivă: ai datoria de a pompa permanent informație proactiv, nu reactiv, Să ajuți presa să înțeleagă despre ce este vorba în activitatea respectivei instituții. De-asta briefing-urile de presă, întâlnirile cu presa… Chiar dacă acum viteza cu care se petrece totul este exponențială din cauza faptului că totul este în timp real, deci lucrurile s-au schimbat mult de atunci, însă consider că instituția purtătorului de cuvânt este mai importantă ca niciodată, pentru a ajuta această comunicare instituțională. Și totodată, și cred că încă o problemă este faptul că mi-aduc aminte că atunci, în 2002, am creat primul curs de relații publice internaționale din curricula universitară românească. Am găsit atunci un decan, Paul Dobrescu, SNSPA, care a înțeles importanța acestui curs. Mă bucur că acest curs se predă în continuare, dar eu cred că nu numai la facultățile de relații publice sau unde am reușit la facultatea de relații internaționale de la Universitatea Spiru Haret să predau relații publice internaționale, nu, la ora actuală, toate facultățile care formează intelectuali în orice profesie trebuie să aibă cursuri de relații publice internaționale, pentru că dacă nu comunicăm, nu existăm. După cum vedeți, dacă nu ai profil pe Facebook, să zicem, ca să nu zic TikTok, nu exiști.
Cristian Diaconescu, de la un introvert aparent, la un elegant specialist în comunicare
I.V.: Pe rețele sociale.
S.M.: Pe rețele sociale, da? Deci trebuie să înțelegem acest lucru. Eu făceam, de exemplu, ca și purtător de cuvânt, nu făceam doar, nu reprezentam doar instituția. Eu făceam și training de presă, media trainings în minister. Cu toți secretarii de stat, cu directorii generali, mi-aduc aminte, am făcut simulare de interviu cu toată conducerea la momentul respectiv, când eram purtătorul de cuvânt al domnului Andrei Pleșu, Răzvan Ungureanu, secretar de stat, Cristi Diaconescu. Cu toți am făcut simulare de interviu și țin minte, țin minte că Cristi a fost, Cristian Diaconescu, părea un tip mai introvertit, mai distant. Cred că mi-a făcut, știți că după ce făceam simularea de interviu, pe urmă făceam analiză… El trebuia să-și facă analiza propria, propriei performanțe. A fost extraordinar Cristian și atunci am știut că el are un talent de comunicare pe care acum, din fericire, îl exersează cu multă eleganță în media. Deci sufăr că, totuși, comunicarea instituțională nu funcționează așa cum ar trebui să funcționeze.
Planurile Simonei Miculescu, specialist în comunicare, dincolo de diplomație, pentru perioada când se va retrage din activitatea publică: „după ce îmi încheie cariera formal, chiar vreau să mă dedic acestei chestiuni și să formez cât pot și să ajut cât pot și comunicarea instituțională și tânăra generație. Vreau să mă transform în cel mai iubit și mai activ mentor al tinerii generației.”
I.V.: Poți să ai o comunicare bună fără o realitate care să te ajute? La noi pare că obsesia comunicării bate normalitatea unor exemple și unor politici publice corecte.
S.M.: Nu numai la noi există această tentație. Este o tentație universală, să știți. Doar că, în alte părți, profesioniștii în relații publice sunt lăsați mai mult să-și facă datoria. Uite, de exemplu, la noi există… Sigur, am tot respectul pentru jurnaliști. Chiar îi iubesc și atunci când eram primul atașat de presă la Ambasada României, la Washington, spuneam că sunt atașată de presă din toate punctele de vedere. Deci iubesc presa de la începuturi. Și tocmai de aceea vreau să o ajut. Și dacă spun ceva critic, o spun în sensul constructiv. Purtătorul de cuvânt, în general, este totuși ideal să fie un specialist în relații publice. Dacă are, dacă e un fost jurnalist, cu atât mai bine, pentru că știe și mai bine nevoile jurnalistului. Dar trebuie să treci totuși prin școală de relații publice. E o altă profesie. Este o profesie care e înrudită cu jurnalismul, dar este altă profesie. Și sunt tehnici, sunt tactici, sunt strategii pe care tu trebuie să le cunoști din punct de vedere profesional ca și specialiști în relații publice. Ori la noi e de foarte multe ori, inclusiv în Ministerul de Externe. În Ministerul de Externe, din păcate, nu s-a gândit nimeni zeci de ani. Am trimis o grămadă de diplomați la masterate, la programe de specializare, stricto senso în securitate, în orice altceva decât comunicare. Or în Ministerul de Externe ideal este să ai ca purtător de cuvânt, așa cum avem acum, dar am avut cazuri în care au fost outsideri. Totuși să fii cineva din interior care cunoaște dinamica, cunoaște toate subtilitățile profesiei, pentru că ești foarte expus și expui instituția în momentul în care ești purtător de cuvânt. Deci trebuie să fii extraordinar de bine pregătit și te ajute enorm dacă faci parte din personalul ministerului. Este o instituție pe care o iubesc, este o instituție pe care, să știți, că după ce îmi încheie cariera formal, chiar vreau să mă dedic acestei chestiuni și să formez cât pot și să ajut cât pot și comunicarea instituțională și tânăra generație. Vreau să mă transform în cel mai iubit și mai activ mentor al tinerii generației.
Simona Miculescu declară că nu știe care au fost motivele exacte pentru care a fost invitată în echipa lui Ion Iliescu. „Am primit un telefon ca în 24 de ore să fiu acasă. (…) L-am întrebat, nu mi-a spus. Am întrebat colegi, nu mi-au spus.”
I.V.: Înseamnă că am pus până acum măcar o întrebare bună. Cum ați intrat în echipa președintelui Ion Iliescu?
S.M.: Aș vrea să știu, dragul meu Ionut.
I.V.: Nu știți.
S.M.: Deci și acum a rămas o enigmă foarte bine conservată. A fost surpriza vieții mele. Deci eu eram înspre încheierea mandatului meu de coordonator al departamentului de informații publice al misiunii OSCE din Kosovo și am primit un telefon de acasă. Era decembrie. Ca în 24 de ore să fiu acasă. Nu mi s-a spus de ce. Eu eram foarte confuzionată pentru că era foarte greu să ajung de la Priștina. Nu exista nimic.
I.V.: Nu e zbor direct. Nu e zbor de linie direct.
S.M.: Credeam că, pentru că se apropia președinția românească a OSCE, mă gândeam că probabil că s-au gândit să fiu purtătorul de cuvânt… era domnul Petre Roman, ministrul la vremea respectivă. Deci nu aveam decât speculații. Nu o să uit niciodată în momentul în care după un drum pe care n-am să-l descriu – a fost foarte complicat, o aventură totală – am intrat în casă la București. Era seară. Eu a doua zi dimineața urma să mă prezint. Am aflat după. Nu, înainte de a intra în casă am aflat că a doua zi trebuie să fiu la Palatul Cotroceni. Și când am intrat în casă era un program de știri care enunța numele meu ca posibil purtător de cuvânt al Președintelui. Pentru că eu aveam background-ul acesta continuu de relații publice, de purtător de cuvânt. Deci eram foarte credibilă. Sigur că și acum îmi tremură mâinile de emoții când mi-aduc aminte. Nu înțelegeam ce se întâmplă. Și a doua zi dimineața, când am ajuns la Cotroceni, am avut uriașa surpriză să fiu primită de domnul președinte, care nu mi-a făcut propunerea de a fi purtător de cuvânt, ci consilier de politică externă. Nu știu… L-am întrebat, nu mi-a spus. Am întrebat colegi, nu mi-au spus. Mi s-a dat a înțelege că aveau nevoie de un profesionist, de un tehnocrat, ca să zic așa, pentru că eu, evident, sunt apolitic, am fost…
Una dintre cele mai puternice femei din România, apolitică. Crezul Simonei Miculescu: „diplomatul de carieră adevărat este apolitic. Singurul lui partid este țara. Și pentru mine asta a fost sacrosant. Asta a fost sfânt, toată cariera mea.”
I.V.: Sigur că sunteți în afara partidului, a partidelor.
S.M.: Păi, diplomatul de carieră adevărat este apolitic. Singurul lui partid este țara. Și pentru mine asta a fost sacrosant. Asta a fost sfânt, toată cariera mea. Și de aceea, vă dați seama că a fost o surpriză extraordinară. Literalmente n-am dormit cel puțin două săptămâni, pentru că era o responsabilitate atât de uriașă, fără precedent, nu știam de unde s-o apuc. Deși sigur că aveam sprijinul colegilor, echipei, dar așa am ajuns. Nu știu. Ceea ce știu este că a fost o oportunitate absolut incredibilă și sunt foarte mândră că am reușit să-mi fac datoria. Deci eu cred că mi-am făcut datoria și este o mulțumire extraordinară. Și rămâne una din perioadele, nu știu dacă nu perioada, cea mai plină de momente, de neuitat și de experiențe și de responsabilități din toată cariera mea de aproape 35 de ani.
Declarație exclusivă a Simonei Miculescu despre Președintele Ion Iliescu: „Pentru mine a fost o binecuvântare să cunosc omul Ion Iliescu. Am absorbit tot ce am putut să învăț de la domnia sa. Probabil că a fost omul care mi-a respectat cel mai mult munca, munca tuturor.”
I.V.: Ați fost consilier pe politica externă al președintelui în 2004, perioada excepțională pentru România. În 2002, suntem invitați să devenim membri NATO la Praga. În 2004, lucrul acesta devine efectiv la Washington. Și cum spuneați mai devreme, închidem negocierile de aderare, de integrare în Uniunea Europeană. 4 ani extraordinari. Cum a fost să lucrați cu președintele în acei ani?
S.M.: Vă dați seama că eu nu îl cunoșteam foarte bine pe domnul președinte. Din fericire, am interacționat cu domnia sa când a făcut două vizite în Statele Unite și eu eram atașat de presă. Deci la asta s-a limitat interacțiunea mea. A, și în 1993, din partea Ministrului de Externe pentru că eram purtător de cuvânt, am avut grijă de delegația de presă când a făcut dânsul o vizită. Deci l-am și însoțit din România în State, dar când eram atașat de presă în 1995, dacă nu mă înșel, am organizat partea de presă a vizitei sale. Și nu-l cunoșteam decât din ceea ce văzusem prin presă, ce auzisem. Pentru mine a fost o binecuvântare să cunosc omul Ion Iliescu. Am absorbit tot ce am putut să învăț de la domnia sa. Probabil că a fost omul care mi-a respectat cel mai mult munca, munca tuturor. El nu numai că nu ignora punctajele pe care le scria… Știai foarte bine că le-a citit, pentru că le citea cu creionul roșu în mână. O știi din proprie experiență, este o dovadă de respect extraordinar pentru munca echipei tale. El nu este genul de lider care vine la microfon cu niște foi de hârtie și spune: „a, echipa mea mi-a făcut un speech, dar n-am să-l folosesc”. Totdeauna m-a șocat această lipsă de respect, pentru că ești nimic fără echipa ta. Și este o lecție de management pe care am învățat-o și am aplicat-o permanent după aceea când am condus și eu echipe. Deci, pentru mine a fost o experiență binecuvântată, pentru care sunt recunoscătoare și aduc aminte de fiecare dată când vorbim, îi aduc aminte domnului președinte cât de recunoscătoare sunt pentru acea șansă. Pentru că, în primul rând, mi-a dat șansa să fiu în această echipă, în această perioadă atât de importantă, dar atât de memorabilă pentru istoria României și pentru că am învățat și profesional și din punct de vedere uman o mulțime de lucruri de la domnia sa. Și am foarte multe povești și povestioare din acei ani, care i se datorează deciziei de a lua un diplomat de carieră cu care interacționase…
Simona Miculescu, despre alegerea Ninei Iliescu de a apărea în public doar când mergea la vot: „Știu și motivele pentru care a făcut această alegere și o respect enorm pentru asta, dar motivele le va spune dânsa odată, dacă le va spune.”
I.V.: Fac puțin, deși eu sunt podcaster, nu-s jurnalist, dar încerc să intru puțin în pielea unui jurnalist și să vă întreb. Puteți expune, puteți rememora un episod care nu-i cunoscut sau mai puțin cunoscut de către marele public, din acei ani, în care Consilierul de Politică Externă Simona Miculescu a jucat un rol decisiv?
S.M.: Era… trebuie să mă gândesc. Rolul meu era destul de complicat, când aveam oaspeți străini și de fiecare dată cred că a fost decisiv. De ce? Pentru că doamna Iliescu a ales să nu… să nu activeze în public decât atunci când mergea cu soțul domniei sale la vot. Știu și motivele pentru care a făcut această alegere și o respect enorm pentru asta, dar motivele le va spune dânsa odată, dacă le va spune. Eu trebuia să fiu și Consilierul de Politică Externă, deci să particip și la convorbirile bilaterale, dar să mă ocup și de prima doamnă sau de regină în cazul în care era vorba de un rege. Și nu era deloc simplu, însă m-am descurcat. Cel mai memorabil exercițiu a fost, din mai multe puncte de vedere, și-mi face plăcere să-l rememorez, pentru că ați pomenit de invitația oficială în 2002 în NATO. Am trăit în acel moment…
Simona Miculescu consideră că Președintele Bush e judecat greșit din multe puncte de vedere. De ce The Rainbow Visit, de la aderarerea României în NATO, e documentată fotografic pe pereții Biroului Oval?
I.V.: La Praga, în acea ambasadă superbă de pe Nerudova, unde cu emoții s-a așteptat decizia.
S.M.: N-am s-o uit niciodată, încerc să nu fiu emoțională.
I.V.: Palatul Morzin.
S.M.: Exact, absolut superb. Așa este și un moment… Prima victorie uriașă, de fapt, a acelor ani. După un timp, președintele Bush a decis să vină în România pentru câteva ore, ca să fericite poporul român pentru această invitație. A fost foarte greu de organizat această vizită, pentru că era de câteva ore. Era însoțit de prima doamnă, și trebuia să avem program pentru câteva ore, și pentru președinte, cel mai important și cel mai puternic președinte, și soția sa. Și deci n-am să uit niciodată cum a trebuit să fac slalom între convorbire bilaterale, pe care n-aveam cum să le ratez, și vizitarea Muzeului Cotroceni în paralel de către doamna Laura Bush, altminteri încântătoare. Și trebuie să mărturisesc și președintele Bush. Și are un simț al umorului extraordinar. Este judecat greșit din multe puncte de vedere. Deci, acela a fost un moment de jonglerie diplomatică foarte, foarte complicat, dar l-am învins. Dar eu vreau să vă spun altceva. Cât de memorabilă a devenit această vizită a președintelui Bush la București? De ce? După convorbire bilaterale de la Cotroceni, ne îndreptăm spre Piața Revoluției, unde trebuia să aibă loc un speech istoric al președintelui Bush, exact vis-a-vis de balconul de unde vorbise Nicolae Ceaușescu în 1989. Era o sâmbătă, o zi de noiembrie, în care ploua cu gheață, o ploaie înghețată, ore în șir. În momentul în care domnul președinte Bush a venit în piață și a văzut o jumătate de milion de oameni, care i s-a spus de către foarte numeroși agenți secreți că nu se mișcaseră de ore în șir din acea piață așteptându-l, a fost extraordinar de emoționat și impresionat. Și s-a mai întâmplat un miracol, pe care unii și-l aduc aminte, tu, cu siguranță. Înainte de a-și începe discursul, exact în momentul în care se adresa domnului președinte, ploaia s-a oprit și un superb curcubeu a apărut pe cer. Este indescriptibil momentul acela, la care președintele Bush, vădit surprins, ridică ochii spre cer și spune: „și Dumnezeu ne zâmbește”. Și după aceea își continua speech-ul. L-a marcat profund acel moment. De ce? În 2004, ultima vizită a domnului președinte în Statele Unite, primire în Biroul Oval, ne îndreptăm spre Biroul Oval. Pe coridorul din spre Biroul Oval erau fotografii din diversele vizite ale domnului președinte Bush în toată lumea. De la București erau două fotografii, ceea ce în economia de vizite, multiple vizite, însemna foarte mult. Acea vizită, devenise o legendă în Casa Albă, era numită The Rainbow Visit, vizita cu curcubeu. Pentru că președintele Bush a evocat-o și a adorat-o dintre toate vizitele pe care le-a făcut în mandatul său, aceea a rămas cea mai memorabilă. Și asta nu v-o spun pentru că ne-a spus-o nouă din politețe, domnul președinte, când am fost în Biroul Oval. În 2008, sunt noul ambasador al României la ONU, prima femeie și singura până acum.
I.V.: Din nou prima. Și mai sunt câteva premiere. O să vorbim despre ele.
S.M.: Asta era funcție de ambasador. Știu la ce te referi. Da, am câteva premiere interesante. Dar încă nu a apăruse șeful delegației române. Venea în acea seară și, conform tradiției, președintele american, mă rog, face o întâlnire, face o recepție mare cu toată lumea. Deci în acel moment, din moment ce șeful delegației, ministrul de Externe, nu venise încă, eu eram în locul lui, șef de delegație, și deci am participat la recepție, dar am participat și la o întâlnire pe care a făcut-o președintele Bush cu toți membrii coaliției din Irak. Și România era parte, da? Erau mulți șefi de state în jur. După întâlnire, domnul președinte Bush face un tour de table, cum se spune. Dă mâna cu toți președinții. Eu eram lângă regretatul președinte polonez care, din păcate, a decedat în acel celebru accident de avion. Se apropie, deci vine, îl salută pe președintele polonez și, pe urmă, mă salută pe mine, mă recunoaște, mă îmbrățișează și îmi spune, i se adresează președintelui Poloniei, știți de ce mi-aduce aminte doamna ambasador? Și începe să-i povestească spre disperarea protocolului său, pentru că acolo totul este calculat la minut, este o cursă permanentă între întâlniri, para-întâlniri în diverse locuri. Începe să-i povestească despre The Rainbow Visit de la București. Problema era că i-a povestit-o cu traducere, deci s-a dublat timpul de povestire. Atât era de impresionat și de marcat peste ani și ani de zile. Vă dați seama că am fost copleșită și încântată și m-am bucurat că acel moment magic a rezonat cu domnia sa, cred că și-acuma, cred că o pomenește cu drag.
România care nu se vede. Simona Miculescu: „Noroc cu jurnalele de 1 decembrie”
I.V.: Evocați un moment extraordinar. De ce atunci când ne analizăm, când ne uităm în istoria noastră, analizăm folosind un dublu standard? De ce lucrurile bune, cele extraordinare, oricum sunt foarte rare în istoria noastră, acela este unul din momente, de pildă, nu? Revoluția în 89, aderarea la NATO, Uniunea Europeană, sunt momente ieșite din comun. De ce folosim acest dublu standard și suntem de acord că ele au fost făcute într-un anumit moment de anumiți oameni, dar nu subliniem asta decât dacă au de a face cu cercul nostru, cu lumea noastră, dacă nu le facem noi, ele nu au acel caracter istoric pe care altfel îl dăm unor evenimente, hai să zicem, neînsemnate.
S.M.: Este o întrebare foarte delicată și nu aș vrea să te aștepti la un răspuns pe măsura așteptărilor. Singurul lucru pe care pot să-l spun este că trebuie să ne respectăm istoria așa cum este ea. Eu cred că istoria va face dreptate la un moment dat și îți va spune, va marca momentele esențiale ale parcursului nostru în ultimele zeci de ani, altminteri, un parcurs de care sunt foarte mândră, pentru că în pofida tuturor aprecierilor și, cum să spun, criticilor, noi avem o adevărată pasiune pentru autoflagelare, pentru a ne văita, pentru a scoate în evidență lucruri negative și, din păcate, nu ne ajută nici media cu asta, pentru că negativul este vedetă permanentă, pozitivul este o rudă săracă. Noroc cu jurnalele de 1 decembrie, că atunci aflăm tot felul de povești drăguțe și vedem o grămadă de oameni extraordinari prin țară care, de fapt, nu se văd în realitatea cotidiană, dar care construiesc acolo, pe plan local. Fac lumină, cerculețe de lumină, milioane de cerculețe de lumină prin toată țara, dar nimeni nu știe. Important e că o fac însă și că România, iată, în pofida tuturor meandrelor, își continuă parcursul european și euroatlantic, dar, cred că toate vor veni la timpul lor.
Iliescu, omul care a aplicat teza egalei apropieri. Simona Miculescu: „Pe plan extern era, este, mă rog, era ca și președinte un interlocutor absolut fermecător, fluent în patru limbi, un om cu o experiență și cu o memorie istorică colosală.”
I.V.: Retrospectiv, gândindu-vă la ce s-a întâmplat acum 25 de ani, care vi se par punctele tari ale omului și omului politic Ion Iliescu?
S.M.: Echilibrul. Echilibrul, cred că este cuvântul cheie. Domnia sa a avut o abordare foarte echilibrată. Domnia sa a aplicat teza egalei apropieri. Știți foarte bine că Domnia sa primea pe absolut toată lumea, tot spectrul politic la Cotroceni. Asta mi-a plăcut mult pe plan intern. Pe plan extern era, este, mă rog, era ca și președinte un interlocutor absolut fermecător, fluent în patru limbi, un om cu o experiență și cu o memorie istorică colosală. Știți foarte bine că atunci când șeful are o memorie atât de bună, nu întotdeauna au un avantaj, dar noi eram, eu eram cel puțin absolut fascinată că își putea aduce aminte în detaliu ce a făcut în 1947 după amiază, într-o joi după amiază, 22 august 1947. Absolut fabulos, o carte de istorie deschisă pentru noi, da? Practic un mare patriot, un mare patriot, care a pus interesul național realmente pe primul plan. Interes național, concept care a început să fie din ce în ce mai puțin uzitat public. Nu l-am prea auzit în discursul public. M-am bucurat mult ieri la instalarea Domnului Președinte Nicușor Dan să aud cuvântul „interes național” pomenit de cel puțin 3 ori în discursul domniei sale. Sper să revenim, să ne dăm seama că este interesul suprem al nostru, al tuturor. Da, cred că asta, deci practic experiența, omenia, știți că, știi că avea el vorba aceea care e pe la noi, dânsul provenind din Maramureș, prin mamă, prin filiația maternă, iar eu fiind din Satu Mare, aproape de Satu Mare, foarte aproape de Satu Mare și exact aceleași zicale sunt și la noi. Era exact ilustrarea a ceea ce îi plăcea să citeze de multe ori: „a fi domn îi o întâmplare, a fi om îi lucru mare.” Cred că asta ilustrează perfect personalitatea dânsului, sincer.
I.V.: Vorbeați de echipa de la Cotroceni, de cine erați atunci și acum mai apropiate?
S.M.: Victor Opaschi, de Victor Opaschi și de Victor Opaschi. Un om extraordinar, un profesionist fabulos. Sunt foarte, foarte, foarte bucuroasă că am avut șansa să lucrez cu el și a făcut atâta bine României în modul lui tăcut, discret. Știi foarte bine, ai lucrat îndeaproape. Din fericire…
I.V.: Așa ne-am și cunoscut în anul 2000. Fix în 2000.
S.M.: Exact. Nu cred că există cineva în țara aceasta care să cunoască mai mult despre culte și să fi făcut mai multe pentru cultele din România ca și Victor Opaschi. Și sper să-i se folosească în continuare experiența și ca și consilier cultural. Doamne, cât a putut să ajute domnul președinte, care iubea lumea artistică și și lumea artistică îl iubea pe dânsul, prin Victor Opaschi. Au făcut, au ajutat enorm cultura română. Deci țin minte, chiar, ce frumos, ce gest frumos a făcut. Vă dau doar un singur exemplu din ajutoarele importante pe care le-a dat Victor. Prin anii 2000, era un băiat, un foarte tânăr, absolvent de facultate, care se numea Tudor Giurgiu, căruia i s-a năzărit să facă un festival de film la Cluj. Și avea greutăți, pentru că era începător, nu exista foarte mult interes în a-l sprijini. Și să fac istoria foarte scurtă, Victor Opaschi l-a ajutat să obțină patronajul președintelui României. Am ajutat și eu puțin, ce-i drept.
Simona Miculescu, admirativă față de TIFF: „Deci îl divinizez pe Tudor pentru ceea ce-a făcut.”
I.V.: Îmi amintesc și eu un pic, mi-amintesc foarte bine în momentul când… La prima ediție, ați fost și împreună la jazz, nu, în Armenia, cred că ați fost la un concert cu președintele… Președintele Armeniei era pasionat de jazz, da?
S.M.: Dar, vreau să termin cu Tudor, uitați-vă unde a ajuns Tudor. Ce fabulos festival! Cât îi datorează România pentru, nu numai și pentru festival, pentru deschiderea, pentru imaginea României, dar și pentru că a revenit publicul românesc în cinematografele puține care mai există în România. Deci îl divinizez pe Tudor pentru ceea ce-a făcut. Dar știți că în… Acum este o mare vedetă, nu? Am reușit și eu să ajung o dată la deschiderea unui festival, uneia din edițiile festival, cred că a 16-a ediție.
I.V.: S-apropie o nouă ediție.
S.M.: Da, știu, știu, dar după ce mă pensionez, atunci o să mă duc la toate festivalurile după care tânjesc. Din păcate agenda mea este…
I.V.: Adică mulți ani de aici încolo.
S.M.: Nu chiar, dar n-are importanță. Ca să vezi, totuși, omul Tudor Giurgiu. Deci n-am să uit niciodată. Sigur că m-a flatat, m-a impresionat foarte profund faptul că în deschiderea festivalului, eram în asistență și Tudor a spus, „există aici în public o doamnă, care m-a ajutat la început și m-a ridicat în picioare”. Nu numai că și-a dus aminte și este recunoscător, dar a făcut public aceasta, a făcut un gest public.
I.V.: Asta e mai rar.
S.M.: Foarte rar.
I.V.: Fairplay-ul e mai rar întâlnit.
S.M.: Dar a meritat fiecare sprijin și Victor a ajutat enorm.
Prima recepție cu jazz din istoria Palatului Cotroceni
I.V.: Președintele Armeniei era pasionat de jazz?
S.M.: Da! Era pasionat de jazz și întâmplarea făcea că omologul meu, consilierul diplomatic, eu fusesem cu el la un curs de diplomație, la care m-a trimis Adrian Năstase în 1992. Am fost colegi de curs, deci ne cunoșteam de multă vreme și eram amândoi pasionați de jazz. Drept pentru care, în momentul în care președintele Armeniei, mare pasionat de jazz, a venit în vizită oficială în România, am organizat primul dineu oficial cu jazz din istoria Cotrocenilor. Nu întâmplător. De ce? Pentru că unii din cei mai mari muzicieni de jazz ai momentului în și ai tuturor timpurilor din România la acea vreme și pe care i-am adunat la Cotroceni au fost Harry Tavitian, Garbis Dedeian. Deci, cum să vă spun, a fost o seară absolut extraordinară. L-am dus și la un club de jazz, acolo, după dineul oficial. Pe vremea aceea erau mai multe cluburi de jazz decât acum. Acum, în afară de Green Hours, din păcate, sunt foarte dezamăgită….
I.V.: Ce are jazzul și doar jazzul?
S.M.: Mie îmi place muzica bună general, dar jazzul, pentru mine, este expresia supremă a libertății de expresie. De ce? În primul rând că jazzul este o sinteză a tuturor genurilor muzicale. Dacă tu asculți o piesă de jazz, vei regăsi și teme din muzica clasică, și teme din muzica tradițională, dar ceea ce este fabulos în jazz este improvizația, pentru că asta este, de fapt, esența jazzului. Deci, practic, tu, când asculți o piesă, un sfert este tema muzicală, restul este improvizație. Câtă libertate de expresie, câtă creativitate, cât simți artistic, să poți să faci așa ceva. Și mai este un lucru. Trupele de jazz, deci muzicienii de jazz, pentru că ei pot să improvizeze oricând, fiind atât de extraordinari, ei nu trebuie să exerseze împreună. De aceea există conceptul de jam session, da? Când se adună pe scenă diverși muzicieni care se întâmplă să fie în sală și încep să cânte împreună. Și cântă fenomenal. Practic, fiecare trupă de jazz este formată din individualități artistice, care oricând pot să facă un concert solo, da? Dar ei au puterea, și asta îmi place în orice echipă, au personalitate artistică puternică, sunt excepționali, dar manifestă și spirit de echipă, pentru că își îngemănează talentele, da? Și cântă și împreună. Deci pentru mine asta este fantastic. Și de asta am iubit dintotdeauna, și eu datorez unui foarte drag prieten din liceu de la Satu Mare, care făcea cum numai el știe cum, rost de viniluri, de jazz, și el m-a introdus în lumea jazzului. Se numește Viktor Anghiuș Locker. Este artist în Germania și îl pomenesc întotdeauna și îmi doresc să mergem odată la un concert de jazz, dar n-am reușit. Și țin minte, prima mea deplasare vreodată în străinătate a fost la Varșovia în 1986, ceva de genul acesta. Și era un club de jazz, nu mai există, în centrul orașului cu partituri de jazz, cu viniluri. Și mă gândeam, Doamne, ce diferență! Deși să știți că în România, pentru că muzica de jazz era considerată periculoasă, doar dacă avea versuri și transmitea valorile occidentale, dar altminteri, muzica instrumentală aveam niște muzicieni foarte interesanți și erau chiar și festivaluri foarte interesante. Deci am putut chiar și în acele timpuri să îmi iau puterea.
I.V.: Înainte de Gărâna.
S.M.: Exact, exact. Nu, era festivalul de la Sibiu, care este o tradiție. Exact, dar acum văd că au luat a o mai mare anvergură alte festivaluri de jazz. Cel de la Cluj, Jazz in the Park, Gărâna, bineînțeles, festivalul de la Timișoara, chiar și București.
Prima femeie din România în nenumărate funcții și roluri oficiale internaționale, Simona Miculescu, o avangardistă: „Mi-a plăcut, am o pasiune să sparg tiparele și să fiu deschizătoare de drumuri. Cred că numai așa putem să facem o diferență și putem să ne ajutăm semenele”
I.V.: Podcastul nostru se cheamă Avangarda și cred că sunteți dintre cei mai potriviți invitații la podcast pentru că sunteți o avangardistă. Ați deschis mai multe drumuri, mai multe teritorii. Prima femeie din România care este purtător de o cuvânt al Ministerului Afacerilor Externe. Prima femeie din România care are rangul diplomatic de ambasador. Prima femeie din România care reprezintă România la ONU. Prima femeie din România care este delegat permanent ambasador la UNESCO. Și de ceva vreme, prima femeie din România și una dintre puținele în istoria UNESCO, care deține președinția generală a UNESCO.
S.M.: Președinta conferinței generale a UNESCO.
I.V.: Record după record.
S.M.: Mi-a plăcut, am o pasiune să sparg tiparele și să fiu deschizătoare de drumuri. Cred că numai așa putem să facem o diferență și putem să ne ajutăm semenele. Eu am luat foarte în serios ceea ce spunea MadeleineAlbright care spunea că există un loc special în infern pentru femeile care nu ajută alte femei. Eu mi-am dedicat viața într-ajutorării semenelor mele mai tinere, pe care le iubesc din tot sufletul și așa s-a și întâmplat. Ca să zic așa, nu? Am fost și prima, am fost, de fapt, și primul român într-o funcție de management în misiunea OSCE din Kosovo. Am fost primul român, prima româncă, prima femeie cu o funcție de rang înalt, când am fost reprezentantul secretarului general al ONU în Balcani. Dar tot timpul am luat-o ca pe o responsabilitate înaltă și fiind conștientă că și dacă mă urmăresc trei tinere și văd în mine un model, pentru ele vreau să arăt că se poate și că trebuie să aibă curajul, să nu se teamă. Temerile și incertitudinile și insecuritățile sunt cei mai mari dușmani la vârsta tânără. E vârsta întrebărilor, dar este și vârsta multor insecurități și de asta cred că rolul nostru, al celor care au trecut prin viață, este să le insuflăm curaj, să le povestim din experiența noastră, ca să prindă aripi cu mai multă conținere.
Simona Miculescu, maraton de recorduri: „În primul rând sunt primul român care a condus ceva vreodată în UNESCO, da? În al doilea rând, sunt doar al treilea român în 80 de ani care conduce un organ ales, pentru că asta este o funcție aleasă, nu e o funcție numită ca și directorul general”
I.V.: De doi ani sunteți președinte al Conferenței Generale a UNESCO. Sunteți dintre puținii români, care sunt foarte puțini, care dețin funcții la nivelul acesta, pe degetele de la o mână, probabil. S-a schimbat ceva în momentul acela de când sunteți la UNESCO?
S.M. Președintele Conferenței Generale. Deci Conferința Generală este forul suprem de decizii al organizației. Tu, ca președinte, prezidezi forul care ia toate deciziile strategice importante, cruciale pentru organizație. Nivelul doi de leadership în UNESCO este președintele Consiliului Executiv. Consiliul Executiv care se reunește între conferințele generale de două ori pe an și ia o grămadă de decizii practice, care implementează deciziile strategice luate de cele 194 de state membre în Conferința Generală. Directorul General al UNESCO este doar al treilea nivel de leadership. E ca diferența între șef de stat și prim-ministru, da? Directorul General este executivul. Dar, pentru că el cheltuiește banii organizației, implementează programele care sunt aprobate de Consiliul Executiv și Conferința Generală, are cea mai mare vizibilitate. Și atunci pentru toată, pentru majoritatea oamenilor, această funcție fiind mult mai vizibilă, ei cred că aceasta este funcția supremă. Dar, practic, funcția de președinte al Conferenței Generale este echivalentă cu funcția de președinte al Adunării Generale ONU și, de fapt, la ora actuală nu e nimeni din România, oricum, sunt, nu mă laud, enunț niște fapte istorice, da? În primul rând sunt primul român care a condus ceva vreodată în UNESCO. În al doilea rând, sunt doar al treilea român în 80 de ani care conduce un organ ales, pentru că asta este o funcție aleasă, nu e o funcție numită ca și directorul general. Primul a fost Nicolae Titulescu, care a fost președintele Adunării Ligii Națiunilor, al doilea a fost Corneliu Mănescu, care a condus adunarea Generala ONU în 1967, și al treilea sunt eu. Și în istoria de 80 de ani a organizației pe care îi împlinește anul acesta, mulțumim pentru urări, sunt doar a cincea femeie. Există un perete imens lângă sala principală a UNESCO, acolo unde s-au petrecut în ultimii 80 de ani toate evenimentele politico-diplomatice și culturale ale UNESCO, un perete uriaș cu tablourile președinților conferinței generale, și vezi patru portrete de femei. Sunt foarte încântată să vă spun că din cele cinci, patru, suntem din Europa de Est. Deci mândria mea regională este…
100 de ani de aniversare a Institutului Internațional pentru Cooperare Intelectuală. Un jurist român redactează rezoluția de înființare, un academician român devine secretarul acestei comisii, o poetă româncă devine singura femeie care conduce o misiune de reprezentare diplomatică pe lângă Liga Națiunilor
I.V.: Care ar fi dosarul, sau care ar fi lucrul cel mai important pe care l-ați făcut în acești doi ani? Și de care sunteți cel mai încântată că ați reușit în acest mandat?
S.M.: Mă bucură foarte mult timingul acestui podcast pentru că pot să-ți dau vestea că, practic, am învins în privința priorității mele absolute. Și trebuie să-ți dau totuși un element de background pentru că este o ocazie minunată pentru mine să arăt lumii ce moștenire extraordinară are România pe cooperare intelectuală. Sunt lucruri pe care nici măcar mulți diplomați nu le știu și eu le-am descoperit când am devenit președinte. Totul la început, văzând o poză a unui distins român cu Albert Einstein stând la o cafeluță. La începutul mandatului de președinte, sigur că, fiind primul român și vrând să fac o diferență și să las ceva în urmă, mi-am stabilit ca prioritate absolută următorul lucru, dar întâi să-ți dau elementul de background. Anul trecut s-au împlinit 100 de ani de când a fost creat Institutul Internațional de Cooperare Intelectuală, care este precursorul UNESCO, așa cum Liga Națiunilor este precursorul ONU. Acest institut era brațul executiv al Comisiei Ligii Națiunilor pentru Cooperare Intelectuală, printre membrii căreia se numărau toate geniile timpurilor, Albert Einstein, Marie Curie, Henri Bergson, Paul Valéry, Sigmund Freud, etc. Cine crezi că a redactat rezoluția prin care s-a născut această comisie? Distinsul jurist român Demetru Negulescu. Cine crezi că era secretarul acestei comisii care conținea toți marii intelectuali ai vremii? Academicianul român George Oprescu. Cine crezi că era singura femeie care conducea o misiune de reprezentare diplomatică pe lângă Liga Națiunilor? Poeta româncă Elena Văcărescu. De Nicolae Titulescu știm cu toții că a avut două mandate, a fost ales de două ori președinte al adunării Ligii Națiunilor.
Prioritatea numărul unu în mandatul Simonei Miculescu la UNESCO: „Un an și jumătate n-a existat în biroul meu de președinte niciun interlocutor de toate mărimile și toate pozițiile și funcțiile posibile de la ambasador în sus și în jos căruia să nu îi solicit resurse pentru a ajuta această cauză.” De ce caută Simona Miculescu întoarcerea la platforma de cooperare intelectuală care a precedat constituirii UNESCO prin colaborarea tuturor geniilor vremii, și ca răspuns la politizarea excesivă?
I.V.: 95 de ani și de la înființare, în 1920.
S.M.: Deci îți dai seama că am vrut să fructific această moștenire românească și atunci m-am ales ca și prioritate absolută revigorarea dimensiunii de cooperare intelectuală a UNESCO, pentru că s-a cam pierdut politizându-se enorm toate dezbaterile, pe toate elementele de mandat UNESCO și pe cultură și pe educație și pe știință și pe comunicare și pe informare. Și mă duc în arhive să descopăr câte ceva din cărțile institutului că știam că sunt niște giuvaere pe acolo și m-aș bucura când dă Dumnezeu să vii la Paris să-ți arăt ce comori inestimabile sunt în acele subsoluri insalubre ale unei clădiri care e sediul UNESCO, care e și acum o capodoperă a arhitecturii brutaliste, inaugurată în 1958, dar care n-a mai trecut prin nici o renovare de atunci. Îți dau numai un titlu. Why War? De ce războiul? O carte care conține două epistole. Albert Einstein către Sigmund Freud în care îl roagă să psihanalizeze, să-i facă o psihanaliză a creierului uman ce-l motivează să gândească războiul și cartea conține și epistola de răspuns a lui Sigmund Freud. Un juvaier prin care descopăr în acest context că doar 5% din arhivele UNESCO sunt digitalizate. 5% dintr-o comoară inestimabilă care reprezintă lumea întreaga. E memoria lumii. Memoria intelectuală a lumii. Drept pentru care inițiativa s-a armonizat cu cea de mobilizare de resurse pentru salvarea arhivelor UNESCO. Prin asigurarea de condiții mai salubre pentru depozit, dar mai ales pentru digitalizare.
Simona Miculescu reușește imposibilul: donație de 6 milioane de euro, primită ca Președinte al Conferinței Generale a UNESCO, din partea Emirului Arabiei Saudite, pentru digitalizarea arhivelor UNESCO. „Dacă ați vedea recunoștința colegilor de la arhivele UNESCO; nu le venea să creadă pur și simplu că de zeci de ani se îngrijase problema și se și reușește și toți au recunoscut și inclusiv Emirul mi-a spus că asta mi se datorează și sunt foarte mândră că președintele român al conferinței generale lasă o asemenea moștenire în urmă.”
S.M.: Aveam 95% din arhive de digitalizat ca să le oferim lumii și ca să le salvăm. Pentru că aceste documente… Dacă ați fi văzut la arhiva de film cum mirosea a oțet pentru că deja pelicula se descompunea, e un proces chimic care emană mirosul de oțet, ți se rupea sufletul. Drept pentru care, un an și jumătate n-a existat în biroul meu de președinte niciun interlocutor de toate mărimile și toate pozițiile și funcțiile posibile de la ambasador în sus și în jos căruia să nu îi solicit resurse pentru a ajuta această cauză. Din păcate, mentalul colectiv nu este obișnuit cu donații pentru arhive, pentru că ei sunt obișnuiți să dea pentru anumite programe pe cultură, pe educație, nimănui nu i-a dat prin cap să ajute arhivele doar câteva mici contribuții ale Japoniei, Chinei și Franței, în timp, și am marea bucurie să vă anunț că săptămâna trecută, deci e foarte proaspătă vestea, datorită demersurilor mele, faptul pe care l-a și enunțat emirul Sharjahului, Emiratul Sharjah din Emiratele Arabe Unite, un mare intelectual altminteri, l-am convins să dea, a dat chiar mai mult decât suma pe care i-am cerut-o, pentru că dânsul și eu l-am și invitat să trimită o delegație ca să se convingă de starea lamentabilă în care se află arhivele, deci scrisoarea mea și delegația aceea a generat o donație de 6 milioane de euro, cu care rezolvăm enorm de multe probleme. Dacă ați vedea recunoștința colegilor de la arhivele UNESCO; nu le venea să creadă pur și simplu că de zeci de ani era problema și se și reușește și toți au recunoscut și inclusiv Emirul mi-a spus că asta mi se datorează și sunt foarte mândră că președintele român al conferinței generale lasă o asemenea moștenire în urmă. Deci asta a fost prioritatea mea absolută și am reușit, a fost un eveniment superb, un eveniment dublat și de faptul că acest emir, cum vă spuneam, nu întâmplător, un mare intelectual, a avut inițiativa acum 11 ani să creeze o Academie Specială pentru Limba Arabă, și din buzunarul propriu a scos câteva milioane de euro și a creat primul dicționar complet al limbii arabe, care figurează și în Guinnes World Records; 127 de volume pe care le-a donat săptămâna trecută la UNESCO, deci a fost o dublă ceremonie copleșitor de frumoasă și de… și să știți că vreau să continui, deci totuși trebuie… dimensiunea de cooperare intelectuală trebuie să revină la UNESCO, nu putem să o lăsăm așa și de dragul românilor care au contribuit.
Inedit: „Există o colecție de artă a UNESCO. Lumea nu știe. ” Un vas de Cucuteni, al cincilea obiect de importanță majoră, în caz de evacuare, în colecția UNESCO. Simona Miculescu: „în sală (n.a.. holul central al sediului UNESCO de la Paris) or să fie două prezențe românești, Mircea Cantor și fosta președintă româncă a conferinței generale care va adăuga un portret de femeie la celelalte patru pe peretele de la intrarea din sală.”
I.V.: Care ar fi un proiect viitor de numele care România ar fi legată la UNESCO? Un proiect reușit, un dosar excepțional în perspectivă?
S.M.: Sigur că sunt convinsă că publicul dumneavoastră s-ar gândi automat la dosare de patrimoniu, fie patrimoniu cultural, fie patrimoniu cultural imaterial, care sunt oricum mari realizări și sper ca anul acesta să adăugăm în salba de înscrieri în lista reprezentativă a patrimoniului cultural imaterial al UNESCO și cobza împreună cu Republica Moldova. Doamne ajută! În decembrie… deocamdată nu sunt obiecții la dosar, cred că drumul este lin deci sper să înscriem. Dar aș vrea să vă spun că una dintre cele mai mari victorii este de altă natură. Există o colecție de artă a UNESCO. Lumea nu știe. Acum în sfârșit se va conferi mult mai multă vizibilitate. Această colecție de artă este cea mai importantă colecție de artă dintre toate organizațiile internaționale. Deține peste 800 de lucrări semnate de Picasso, Henry Moore, Zurab Tsereteli, Giacometti, Miró, adică… Calder și așa mai departe. Și este o adevărată bătălie între statele membre să doneze opere de artă care să intre în colecția de artă, dar mai mult decât atât, nu să zacă în depozit, ci să fie expuse public în sediul UNESCO de la Paris. Da? Și ne-am angajat în această bătălie. Dar înainte de asta vreau să știți că în colecția de artă există un obiect de artă inestimabil care este considerat și acum una din capodoperele colecției de artă a UNESCO. Mi s-a și arătat că în caz de evacuare acest obiect de artă este al cincilea ca importanță din cele 800, care trebuie evacuat, ca prioritate. Este un vas de Cucuteni. Împrumutat în 1971 pe vremea Domnului Ambasador Valentin Lipatti de statul român UNESCO, pentru 99 de ani. Care a figurat, acest obiect a fost expus 10 ani cât a durat mandatul de director general al Irinei Bokova. Acest vas era într-o stare foarte fragilă. Nu mai era expus, stătea foarte bine conservat în depozitul UNESCO, dar de săptămâna trecută am reușit, am început istorica restaurare a acestui vas al culturii de Cucuteni, o cultură de peste 6500 de ani. Eu sper să trăiesc momentul în care această cultură va intra în patrimoniul mondial al UNESCO. Este un moment, un proiect interesant, dar după aceea, când România a împlinit 65 de ani, în 2021, când a început mandatul, 65 de ani de la accederea la organizație, fantasticul artist româno-francez Mircea Cantor – n-am văzut artist mai îndrăgostit de propria țară decât Mircea Cantor – a decis să doneze guvernului român o superbă lucrare de artă, pe care apoi guvernul român a donat-o în mod oficial UNESCO. Este o tapiserie, dar care e ca un covor zburător, care se suspendă de tavan, care pe un fond albastru de ONU, exact acel fond albastru al drapelului ONU, pe fondul acela, sunt îngeri albi și avioane negre. Așa se și intitulează tapiseria. Îngeri și avioane. Și este un exemplu superb al sinergiei între arta tradițională și arta modernă, ceea ce UNESCO-și dorește foarte mult, de aceea și promovăm arta tradițională, ca să o consacrăm ca și izvor de inspirație perpetuu pentru arta modernă, pentru că această creație este a lui Mircea, dar tapiseria este țesută de artizani din Maramureș. Și poate că lumea nu crede, dar vă rog să mă credeți, că este o victorie cât se poate de diplomatică. Negocierile au durat peste șase luni. Am reușit să plasăm tapiseria, donația Guvernului României exact în inima, în public, exact în inima sediului UNESCO, în fața sălii unde au loc cele mai importante evenimentele UNESCO și tapiseria noastră, care e singura creație de artă suspendată, de asta mi-a și luat atâta timp pentru negocieri, pentru că trebuie multe avize de la pompieri, de la security, mult mai multe decât de obicei, și ea tronează superb între cea mai mare frescă pictată de Picasso din lume și între omul care umblă, L`Homme qui marche, a lui Alberto Giacometti. Cam în această companie se află Mircea Cantor, artistul român Mircea Cantor, în acel hol în care, pe veci, or să fie două prezențe românești, Mircea Cantor și fosta președintă româncă a conferinței generale care va adăuga un portret de femeie la celelalte patru pe peretele de la intrarea din sală. Deci, poate că vă așteptați la niște negocieri pe care le-am făcut, nu, aceste lucruri, pentru că sunt de mare vizibilitate, gândiți-vă câte mii de persoane vizitează UNESCO pe lângă Marile Reuniuni, sala aceea are totuși 1500 locuri, sunt evenimente aproape în fiecare zi de mare anvergură, sunt și grupuri, în fiecare zi sunt zeci de grupuri de turiști care vizitează UNESCO, deci e o vizibilitate fabuloasă pentru țara noastră, ori fiecare oportunitate de vizibilitate trebuie să fie folosită.
Simona Miculescu, aleasă prin aclamație în fruntea UNESCO: „n-am să uit niciodată momentul în care am fost aleasă pentru că eu nici n-a trebuit să fac campanie. Ministerul de Externe n-a trebuit să facă niciun fel de campanie pentru că am câștigat această poziție pe baza reputației mele.”
I.V.: Credeți că România conștientizează prezența dumneavoastră la vârful UNESCO? Vă așteptați la mai mult sau la puțin?
S.M.: Eu iubesc România oricum și mă bucur foarte mult să se vorbească despre președinta româncă a conferinței generale, deci asta contează mai puțin. Pentru mine contează faptele, pentru mine contează că, știți, n-am să uit niciodată momentul în care am fost aleasă pentru că eu nici n-a trebuit să fac campanie. Ministerul de Externe n-a trebuit să facă niciun fel de campanie pentru că am câștigat această poziție pe baza reputației mele. Și am fost aleasă prin aclamație. Imaginați-vă momentul în care într-o sală de 1500 de locuri toată lumea se ridică în picioare. Aclamație înseamnă că nu se votează, ci toată lumea se ridică în picioare și aplaudă. Asta înseamnă aclamație. Gândiți-vă ce a însemnat asta pentru mine ca româncă. Deci un moment extraordinar. Și de atunci le-am spus colegilor permanent, pentru că eu îi reprezint pe toți cei 194 de colegi și statele lor, da? Le-am spus că în fiecare zi încerc să le merit încrederea pe care mi-au acordat-o. Și vă spun cu toată sinceritatea. Am luat-o foarte în serios și pentru mine ăsta este lucrul cel mai important.
Simona Miculescu, declarație exclusivă: cine i-a furat ideile și de ce?
S.M.: Chiar zilele trecute îmi spunea cineva că, mă rog, sunt multe complicații în zonele acestea, în organizațiile internaționale. Lupte de ego-uri personale, instituționale. Dar asta este o lume așa, mai întunecoasă. pe care n-am s-o povestesc niciodată. Multiculturalismul nu are doar fațeta aceea luminoasă și colorată. Are și o fațetă mai puțin constructivă și frumoasă. Dar mi s-au furat mai multe idei. Eu sunt un om cu foarte multe idei. Dacă luam câte un euro pentru fiecare idei pe care am avut-o în viață, cred că stăteam mult mai bine pe plan financiar. Și le-am spus și acelor persoane. Pentru mine important este că se întâmplă acel lucru. Că își arogă meritele și și le atribuie alții. I’m ok. Important e să realizăm acest lucru. Și absolut colegii mei s-au convins. A fost un președinte foarte activ. Și o să vă spun și care este dovada supremă. Chiar am fost foarte prezentă și vreau să vă spun că anul acesta se schimbă conducerea la toate nivelele. Avem următoarea conferință generală care are loc după 40 de ani în afara Parisului, la Samarkand, în Uzbekistan. Și vom avea deci…
Simona Miculescu a făcut atractivă poziția de Președinte al Conferinței Generale a UNESCO
I.V.: Un oraș fabulos. Pe Drumul mătăsii.
S.M.: Da, aș putea să vă povestesc minute în șir despre lupta diplomatică pe care a trebuit să o ducă diplomația uzbecă pentru a câștiga încrederea statelor membre. A fost… Cred că e subiect pentru o carte. Foarte interesant din punct de vedere diplomatic. Deci se schimbă președintele Conferinței Generale, președintele Consiliului Executiv și directorul general. Și există, evident, candidați pentru fiecare funcție. Pentru care dintre funcții credeți că sunt cei mai mulți candidați? Președintele Conferinței Generale. Și toată lumea spune că am făcut atractivă poziția. Deci sunt patru țări care candidează printr-o luptă destul de acerbă pentru această funcție și trei pentru directorul general, dar a existat un candidat și ceilalți doi s-au adăugat abia cu două zile înainte de termenul limită.
Cât de mari sunt sacrificiile în viața unui diplomat? Simona Miculescu despre familia ei, adevărată victorie supremă în viață: „Soțul meu este la București, eu la Paris, mama la Satu Mare, fata la New York, băiatul la Londra. Asta este viața mea de familie.”
I.V.: Cât din aceste funcții pe care… Din pozițiile internaționale pe care le-ați ocupat se datorează dvs., cât României, și care este raportul dintre muncă și providență în această biografie excepțională.
S.M.: Știți cum e, în lumea asta a diplomației care este o profesie mult mai dură decât își imaginează lumea? Încă ne luptăm, nu suficient, zic eu, cu această imagine frivolă a diplomației. A, diplomații sunt ăia care se duc toată ziua în fiecare zi la recepții, beau șampanie și mănâncă icre, negre, whatever. E o lume foarte dură. E o lume a sacrificiului personal dus la extrem. Eu vă dau exemplu viața mea de familie. Soțul meu este la București, eu la Paris, mama la Satu Mare, fata la New York, băiatul la Londra. Asta este viața mea de familie. Prețul succesului este mare. Noroc că sunt absolut extraordinari și folosim puținul timp pe care îl petrecem împreună ca niște adevărați campioni ai timpului de calitate. Îi ador și oricum rămân victoria mea suprema în viață. Nimic altceva nu concurează cu familia. Dar cred că nu mi-aș fi putut construi această reputație pe baza căreia am obținut pozițiile pe care le-am obținut în carieră, dacă nu aș fi avut la activ o muncă titanică. O muncă titanică. Nu există succes real, autentic, solid, serios, fără un efort uriaș. Asta e o poveste că se poate și fără muncă. Sunt iluzii deșarte. Da, pot să fie niște poziții care ți se dau pentru că ai o cunoștință care îți face un serviciu. Le spuneam întotdeauna copiilor pe care i-am condus în echipele mele, când erau supărați că, știu eu, au fost neîndreptățiți într-un fel sau altul. Le spuneam, știți că acele persoane cărora îi s-a acordat un favor în defavoarea voastră, ei nu au bucuriile voastre. Ei habar n-au ce înseamnă bucuria aceea când ai propus, nu știu, de exemplu, în diplomația multilaterală pe care o ador, by the way, mi se pare de o, cum să spun, de o bogăție intelectuală și profesională imbatabilă și incomparabilă, dar nu cunoaște bucuria rezultatelor propriului efort, adică ai propus o rezoluție, te-ai dus și ai negociat cu 50 de delegații, ai muncit din greu și rezoluția este adoptată, este aprobată, după aceea este implementată. Doamne! Am avut în echipă, de exemplu, pentru că echipa mea, eu am avut o echipă excepțională la New York, când eram ambasador la ONU, toată tânără, tânără! Și experta care… în primul rând, vreau să știți că România a făcut parte din grupul celor 33 de state, grupul de lucru, format din doar 33 de state din 193, care au identificat și negociat obiectivele de dezvoltare durabile despre care vorbim în fiecare zi acum, și care sunt o prioritate absolută pentru toți. Și aveam o expertă care se ocupa de negocieri și căreia i-am dat mână liberă. Fata asta a avut niște rezultate remarcabile pe care un oportunist nu le-ar fi putut savura niciodată. Deci, ai satisfacția muncii. Poate că vă par idealistă sau poate că par publicului idealistă. Pentru mine, satisfacția muncii mele este absolut inestimabilă.
Ce s-a schimbat în viața Simonei Miculescu după ce a trăit primul bombardament din viața ei? „Am avut revelația momentului aceluia, când mi-am dat seama că eu aștept să decidă altcineva dacă mai rămân în lumea asta sau nu.”
I.V.: Cum faci să-ți păstrezi tonusul și optimismul chiar și atunci când ești neîndreptățit?
S.M.: Fiecare își găsește propria soluție. Eu nu pot să dau lecții de psihologie. Eu vă spun care este soluția mea. Am trăit multe momente grele. Multe momente grele. Dar eu mi-am… Și de fapt m-am întărit după experiența din Irak. M-am întărit mental. Pentru că am realizat atunci când mi-am schimbat perspectiva asupra vieții, asupra propriului destin. Dacă vreți, vă povestesc. Am povestit-o de multe ori, dar rămâne un moment care mi-a deschis ochii.
I.V.: A fost o experiență limită.
S.M.: Exact. Numai experiențele limită te fac să-ți schimbi atât de radical perspectiva de viață. Dar am deschis paranteza și am uitat ce am vrut să vă spun. Ăsta e riscul.
I.V.: Rămânem la paranteza cu Irakul. Ce s-a întâmplat atunci?
S.M.: Încerc să-mi aduc aminte ce voiam să vă spun. Ce s-a întâmplat atunci? S-a întâmplat că am trăit primul bombardament din viața mea. În 2006-2007 a fost o situație de securitate foarte, foarte, foarte, foarte grea. Deci insurgenții atacau constant ambasada americană, noi având campusul chiar lângă ambasada americană, de peste râu și sigur că mortierele mai aterizau și aproape de campusul nostru sau în campus, noi neavând buncăre, noi eram cazați în trailere, ziceam că sunt ca și actorii de la Hollywood, am și eu trailerul. Cu numele meu, am un trailer. Că știți că atunci când sunt la filmări, vedetele stau în trailere. Și erau însă, spre deosebire de cele de la Hollywood, erau acoperite cu șase straturi de saci de nisip, ca să amortizeze alicele în cazul în care explodează o mortieră. Și am fost anunțați prin radio că este inerentă, că se apropie o mortieră. Noi aveam sacul, de atunci am și acum sacul pentru evacuare, pregătit cu toate cele necesare. Și acum, la Paris, am sac de evacuare. Mi-a intrat în… Mi-a intrat în mental, n-am ce să mai fac. Sunt pregătită pentru orice moment. Trailerul era format dintr-o cameră și o baie. Și sunt o ființă umană, o biată ființă umană. Mi-a fost frică. Îmi recunosc. M-am dus și m-am pitit în baie. Sigur că nu făcea nicio diferență dacă se întâmpla, da? Dar m-am dus și m-am pitit în baie și stăteam așa. Și eu, femeia puternică, ce construise o carieră fenomenală, prima femeie a ambasador, extraordinar, am reușit totuși să cresc și doi copii, să mențin și un mariaj la fără frecvență. Credeam că pot totul întotdeauna. Am avut revelația momentului aceluia, când mi-am dat seama că eu aștept să decidă altcineva dacă mai rămân în lumea asta sau nu. Asta mi-a schimbat totalmente optica asupra vieții. Ți-o mărturisesc cu mare sinceritate.
Ambasadoarea Simona Miculescu și alți patru ambasadori din diferite continente, album cu cântece de pace, disponibil pe Apple Music: „Carpe Diem pentru mine este un modus vivendi”
I.V.: Acum vă mai este frică?
S.M.: Nu. Îmi este câteodată frică, dar mi-e frică pentru ai mei, nu pentru mine. Și mi-am adus aminte, apropo de asta, mi-am adus aminte și ce voiam să vă spun. Atunci, în primul rând că am decis să nu mai renunț la ceea ce iubesc, cu adevărat, și m-am reapucat să cânt. Și am făcut și niște proiecte muzicale unice în istoria ONU, când am fost ambasador. Nu mă întrebați când am găsit timp și pentru asta să înregistrez albume. Și, by the way, unul dintre ele este chiar pe Apple Music, un album Ambassadors Interpeace, pentru care am adunat 5 ambasadori de pe 5 continente și am cântat cântece de pace. Asta una, să nu mai renunț la ceea ce iubesc, cu adevărat, și mi-am format un scut mental. Deci mie când mi-e greu, eu mi-am format niște scuturi mentale. În momentul în care sunt supărată, tristă, plâng, parez acest sentiment cu amintiri. În general, amintiri cu copii, cu familia mea. Deci este o rețetă pe care o recomand tuturor, dar sigur că eu nu pot să creez rețeta pentru tine. Fiecare și-o construiește. Dar există soluții ca să ne menținem puternici. De aceea, dezvoltarea personală a devenit crucială în aceste timpuri. Meditația, toate aceste exerciții care te ajută să-ți refaci echilibrul mental și fizic, au devenit un imperativ. Pentru că trăim într-o lume foarte complicată la urmă, mult diferită de ceea ce am trăit noi acum 20 de ani, nu mai spun de acum 40. Deci asta recomand în general celor care se simt descurajați. Să-ți găsească propria soluție, să stea de vorbă cu ei înșiși. Eu, până la 46 de ani, la Bagdad, nu găsisem timpul să mă uit în oglindă și să mă întreb ce mai fac? Sunt fericită? Ce pot să fac oare mai mult ca să fiu fericită? Nu găsisem acel timp. Acum îl găsesc. Dar a trebuit să fiu într-o situație terminală, ca să-mi dau seama că cel mai mare cadou în viață nu este bogăția, gloria, nici măcar iubirea. Cel mai mare cadou în viață este viața însăși. Eu am văzut foarte multe tragedii pe unde am trăit și eu apreciez viața, apreciez fiecare clip, apreciez fiecare dimineață în care mă uit în oglindă și văd că în primul rând m-am trezit, în al doilea rând că totul este la loc și că pot încă să iau viața în piept. Este o șansă extraordinară pe care eu doresc tuturor să o exploateze și de aceea am o deviză de când mă știu, dar acum este dusă la paroxism, deci Carpe Diem pentru mine este un modus vivendi. Eu trăiesc fiecare clipă cu intensitate, pentru că nu știu dacă o mai am mâine. Eu am văzut asta.
Mărturie inedită pentru public: Ion Iliescu a vrut să fie prezent la o părticică din slujbe religioase ale tuturor religiilor, ale tuturor bisericilor din Satu Mare
I.V.: Puteți fredona câteva versuri, un refren favorit din cele pe care le-ați înregistrat sau ceva favorit atunci, ne întoarcem așa, pe final, la momentul când erați și vreați să fiți artistă și erați în trupa rock. După aceea v-ați apropiat de jazz. Poate să fie din orice. Poate să fie chiar din ce ați înregistrat în albumul despre pace. Asta e tema mai actuală ca oricând.
S.M.: Sincer, mai curând v-aș cânta ceva de la mine de acasă. Pentru că eu cred că muzica…
I.V.: Din Satu Mare, din zona.
S.M.: Da, păi acolo e și Oașul, Maramureșul, o zonă folclorică.
I.V.: Unde a fost și Domnul Președinte, Ion Iliescu.
S.M.: Chiar la mine acasă.
I.V.: Așa cum a fost și la mine în Dâmbovița, la Dobra.
S.M.: Extraordinar. Cred că suntem singurii care am fost vizitați acasă de Domnul Președinte. Deci, îmi aduc aminte, toată viața de acel moment, ai fost acolo cu noi!
I.V.: În 2002. 2001, cred.
S.M.: Când era aniversarea 200 de ani de la crearea Arhidiocezei Romano-Catolice din Satul Mare.
I.V.: Nu, nu am fost atunci.
S.M.: Nu… Și atunci, am avut ocazia pe care nu o avusesem până atunci. Domnul Președinte, apropo de echilibru, a dorit, fiind duminică dimineață, după acea ceremonie, să meargă, să viziteze toate slujbele religioase, să fie prezent la o părticică din slujbe religioase ale tuturor religiilor, ale tuturor bisericilor din Satu Mare. Și așa am avut șansa să fac o analiză comparativă între slujba Romano-Catolică, slujba Greco-Catolică, slujba Ortodoxă. Am fost și la Penticostali. După care am terminat într-un mod apoteotic la mine acasă. Spre surprinderea mea și disperarea colegilor, Domnul Președinte a acceptat să vină la mine acasă. Și a fost un moment superb pentru mine și pentru familia mea și pentru toată strada mea, pentru că toată lumea s-a mobilizat și a fost o sărbătoare.
I.V.: La mine, în 2012 a fost și a fost tot satul prezent la Căminul Cultural și a spus ceva ce nu voi uita niciodată. „Am venit la prietenul meu Ionuț Vulpescu.” Ce șef, ce lider spune asta?
S.M.: Exact, exact, Ok. Bine. Am să accept… Dar n-am cântat de foarte multă vreme.
I.V.: Mulțumesc că acceptați.
S.M.: Mă ajuți? (n.a. Simona Miculescu cântă în premieră la Avangarda)
I.V.: Aplauzele mele sunt insuficiente pentru acest moment.
S.M.: O mică injecție de energie ardelenească.
Președinta Conferinței Generale a UNESCO, Simona Miculescu, către fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu: „Respect ceea ce ai făcut!”
I.V.: În final, aș vrea să vă rog să adresați un gând, o urare, un îndemn celor care urmăresc podcast-ul meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu.
S.M.: În primul rând vreau să te felicit, și să-ți spun că sunt foarte onorată să-ți fiu oaspete, pentru că urmăresc cu mare plăcere și cu mare drag și cu mare respect ceea ce ai făcut. Și chiar m-am simțit un pic intimidată când am văzut că mă adaugi în galeria marilor personalități cu care ai stat de vorbă. Of, și nu pot să uit că tu ai luat de exemplu, prin atâtea exemple, dar ai luat ultimul interviu cu domnul ministru Răzvan Theodorescu. Pentru care am avut o afecțiune cu totul și cu totul specială. Din fericire, auditoriul tău este format și din mulți tineri. Și asta, asta îmi place cel mai mult. Și probabil că sunt tentată în primul rând să mă adresez lor. Să le spun exact ceea ce îți punem mai înainte. Îi rog mult de tot să îndrăznească mai mult, să exploreze, să nu ezite niciodată, să devină lideri. Ei nu sunt liderii viitorului. Ei pot fi liderii prezentului. Și noi suntem aici ca să-i ajutăm. Folosiți-ne! Aveți încredere! Aveți încredere în voi în primul rând! Și cred că le-aș spune, le-aș împărtăși o deviză pe care practic am împărtășit-o mereu, și toate echipele pe care le-am condus au fost obligate să o împărtășească. Dar cred sincer în asta! Pentru că tentația succesului este foarte, foarte mare acum, succesul facil! Și vreau să îi rog frumos ca în tot ceea ce fac să atingă excelența! Excelența în orice domeniu activează! Dacă ating excelența sunt imbatabili! Nicio greutate! Și nici un om rău nu poate să îi facă să se prăbușească! Și deci nimic nu trebuie să îi facă să nu atingă excelența! Nici măcar succesul! Mulțumesc!
I.V.: Mulțumesc, doamna Ambasador!
Facebook
WhatsApp
TikTok
