Alexandra Maria Răgălie: Starea de excepție a societății ca paradigmă a modernității în epoca post-adevăr

Trăim într-o epocă în care conceptul clasic de „normalitate”, definit în secolul al XX-lea prin stabilitate, continuitate și predictibilitate, a devenit o relicvă a unei lumi apuse. În locul său se instalează treptat o nouă condiție existențială: criza permanentă. Societatea contemporană nu mai funcționează prin planificare strategică pe termen lung, ci prin gestionarea accelerată a unei urgențe imediate. Ecranele noastre sunt martorele unui flux continuu de notificări alarmiste: pandemii globale, conflicte armate la granițele Europei, riscuri de colaps financiar sau dezastre climatice ireversibile.

Această tensiune generalizată modelează profund psihologia colectivă. Populațiile trăiesc într-o așteptare difuză a „Zilei Zero”, moment imaginar, perceput însă ca inevitabil, al prăbușirii sistemelor care susțin viața socială. Fie că vorbim despre epuizarea resurselor de apă, despre blackout-uri digitale sau despre prăbușirea păcii fragile, acest punct terminus devine o structură mentală omniprezentă.

Titlul lucrării oferă un „portret” al lumii în care trăim. „Starea de excepție” indică modul în care guvernele nu mai conduc prin reguli stabilite, ci prin măsuri de urgență repetate. Această practică devine „paradigmă a modernității” atunci când excepția nu mai este temporară, ci se transformă în modul obișnuit de funcționare al statului. Faptul că toate acestea se petrec în „epoca post-adevărului” arată condiția care le face posibile: o lume în care adevărul este tot mai greu de distins, iar cetățenii, confuzi și bombardați cu informații, ajung să accepte restricțiile ca singura soluție pentru a se simți în siguranță.

Pentru a înțelege prezentul, trebuie să analizăm evoluția conceptului de „stare de excepție” (Ausnahmezustand). Introdus inițial de Carl Schmitt, acesta definea puterea suverană drept capacitatea de a decide suspendarea ordinii legale în momente de pericol existențial.[1] În teoria clasică, excepția era un instrument limitat temporal, un gest necesar pentru a salva ordinea de drept. Filosoful Giorgio Agamben transformă această perspectivă, demonstrând că modernitatea târzie a convertit excepția într-o formă structurală de guvernare.[2] După fiecare criză majoră, statele nu mai revin la normalitate: legile temporare persistă, supravegherea devine rutină, iar restricțiile se normalizează. Astfel, „Ziua Zero” funcționează ca un șantaj discret, determinând cetățeanul să accepte suspendarea libertăților pentru a evita un colaps proiectat permanent. Un prim element este apariția unui „vid juridic”. Asemănător conceptului roman de iustitium, starea de excepție nu propune neapărat reguli noi, ci suspendă regulile deja existente.

Aceste idei teoretice au devenit vizibile în mod concret în pandemia din 2020. Una dintre imaginile simbolice ale acelei perioade este drona care, în China, urmărea o femeie în vârstă și o atenționa prin difuzor: „Da, doamnă. Drona îți vorbește. Nu ar trebui să ieși fără mască!”.[3] Scena arată cum autoritatea capătă o formă tehnologică, impersonală. Cetățeanul devine un obiect supravegheat de la distanță, iar granița dintre spațiul public și cel privat se estompează.

Dacă starea de excepție controlează corpul, post-adevărul controlează mintea. Pentru a menține o populație într-o stare permanentă de acceptare a restricțiilor, aceasta trebuie deconectată de la realitatea factuală. Lee McIntyre definește post-adevărul ca situația în care emoțiile contează mai mult decât faptele.[4] Adevărul devine ceea ce simți, nu ceea ce poate fi demonstrat. Algoritmii rețelelor sociale contribuie la această fragmentare a realității. Ei sunt construiți pentru a promova bule epistemice care fragmentează realitatea.

Însă fenomenul depășește simpla dinamică a rețelelor de socializare, intrând în sfera a ceea ce istoricul Robert Proctor numește „agnotologie”.[5] Aceasta este studiul modurilor deliberate prin care se creează, se menține sau se răspândește neștiința în societate. Cu alte cuvinte, agnotologia reprezintă fabricarea intenționată a confuziei, îndoielii sau ignoranței în rândul populației.

Se creează o zonă gri în care statul acționează după decizie proprie, prin ordonanțe de urgență, măsuri militare sau restricții speciale. În aceste momente, cetățeanul devine vulnerabil, deoarece legea este pusă temporar între paranteze. Această suspendare a dreptului reînvie figura lui Homo Sacer, un om care poate fi ucis, dar nu poate fi sacrificat (o persoană exclusă din comunitatea politică, lipsită de protecție juridică, dar menținută în viață sub controlul puterii). Descris de Agamben ca un individ exclus politic, redus la simpla existență biologică, acesta devine un corp asupra căruia statul poate interveni fără limite clare.

În modernitate, starea de excepție produce noi forme de „viață nudă”: corpuri administrate biologic, dar lipsite temporar de drepturi politice. Exemplele sunt numeroase, de la deținuții de la Guantanamo, aflați într-un spațiu fără protecție civilă, până la refugiații blocați între granițe sau chiar propriii cetățeni plasați sub restricții extinse în situații de criză. În aceste cazuri, statul tratează corpul biologic (zoe), nu persoana politică (bios).

Agamben merge mai departe și sugerează o ipoteză tulburătoare: paradigma politică fundamentală a Occidentului nu mai este agora democratică, ci „lagărul”. Filosoful nu se referă la lagărele istorice, ci la orice spațiu în care legea este suspendată, iar viața este gestionată administrativ. Zonele de așteptare din aeroporturi, centrele pentru refugiați, spitalele aflate în regim de carantină totală sau orașele în care ordonanțele militare suspendă drepturile constituționale devin astfel spații de tip „lagăr”. Modernitatea devine, astfel, o „sală de așteptare” permanentă.

În secolul XXI, cenzura nu mai funcționează prin ascunderea adevărului, ci prin înecarea acestuia într-un exces de informații neclare și contradictorii. Strategia „flooding the zone” creează un zgomot informațional uriaș. Descrisă de sociologul Zeynep Tufekci, această strategie face aproape imposibilă distincția dintre informația validă și propagandă.[6] Rezultatul este o oboseală cognitivă care transformă cetățeanul într-un receptor pasiv, eliminând capacitatea de a deveni un critic activ.

Manipularea informației nu este însă un fenomen nou. Războiul Rece a creat realități paralele prin propaganda ambelor blocuri geopolitice, folosind radioul și filmul pentru a genera frică, îndoctrinare și confuzie în rândul populațiilor. Adevărul factual era relativizat, iar cetățenii trăiau în universuri informaționale diferite. Ceea ce s-a schimbat astăzi este amploarea și viteza: tehnologia produce o confuzie constantă, personalizată și dificil de combătut.

Capitalismul de supraveghere, descris de Shoshana Zuboff, completează legătura dintre starea de excepție și post-adevăr.[7] Economia digitală nu mai vinde produse, ci previziuni comportamentale. Frica devine o resursă profitabilă, una dintre cele mai valoroase resurse ale secolului al XXI-lea. Statul și companiile tehnologice intră într-o relație de interdependență: crizele cresc traficul online, traficul online generează date, iar datele aduc profit și control. Statul beneficiază de instrumente de monitorizare, iar marile companii tehnologice colectează informații din ce în ce mai intime. Consecința este dispariția treptată a spațiului privat. Telefonul devine un instrument de supraveghere purtat voluntar, iar anonimitatea începe să fie privită ca suspectă. În logica „Zilei Zero”, securitatea este prioritară, iar intimitatea devine secundară.

Comparativ cu perioada Războiului Rece, se observă o evoluție clară: atunci supravegherea era limitată tehnic și justificată prin amenințarea nucleară; astăzi, ea este aproape nelimitată, iar amenințările sunt multiple.

Analizând starea de excepție, post-adevărul și capitalismul de supraveghere, se conturează imaginea unei modernități prinse într-un cerc vicios: excepția devine normalitate, frica se transformă într-un instrument de control, iar adevărul este adesea subordonat algoritmilor. Concluzia este sumbră, dar ambiguă: poate că adevărata „Ziua Zero” nu este un eveniment viitor, apocaliptic, ci un moment care s-a consumat deja. Poate a fost clipa în care, colectiv vorbind, am renunțat la verificarea realității și la apărarea spațiului privat.

Bibliografie

1. Agamben, G. (2020, Februarie 26). The invention of an epidemic. European Journal of Psychoanalysis. Consultat la http://www.journal-psychoanalysis.eu/coronavirus-and-philosophers/
2. Global Times. (2020, Ianuarie 31). Chinese grandma scolded by drone for not wearing mask. Global Times. http://www.globaltimes.cn/content/1178193.shtml
3. Lee, T. M. L. (2022, Septembrie 22). Truth and Politics in the Age of Post-Truth. E-International Relations. https://www.e-ir.info/2022/09/22/truth-and-politics-in-the-age-of-post-truth/
4. McIntyre, L. (2018). Post-Truth. Cambridge, MA: MIT Press.
5. Proctor, R. N., & Schiebinger, L. (Eds.). (2008). Agnotology: The making and unmaking of ignorance. Stanford: Stanford University Press.
6. Schmitt, C. (2005). Political Theology: Four Chapters on the Concept of Sovereignty (G. Schwab, Trad.). Chicago: University of Chicago Press.
7. Tufekci, Z. (2018, Ianuarie 16). It’s the (democracy-poisoning) golden age of free speech. Wired. https://www.wired.com/story/free-speech-issue-tech-turkey-censorship/
8. Zuboff, S. (2019, Ianuarie 20). Shoshana Zuboff: ‘Surveillance capitalism is an assault on human autonomy’. The Guardian. https://www.theguardian.com/technology/2019/jan/20/shoshana-zuboff-age-of-surveillance-capitalism-google-facebook

Răgălie Maria Alexandra

Facultatea de Științe Politice, Litere și Comunicare

Specializarea Jurnalism, an III

[1]Schmitt, C. (2005). Political Theology: Four Chapters on the Concept of Sovereignty (G. Schwab, Trad.). University of Chicago Press. (Lucrare originală publicată în 1922).

[2]Agamben, G. (2020, Februarie 26). The invention of an epidemic. European Journal of Psychoanalysis.

[3]Global Times. (2020, Ianuarie 31). Chinese grandma scolded by drone for not wearing mask. Global Times.

[4]McIntyre, L. (2018). Post-Truth. MIT Press.

[5]Proctor, R. N., & Schiebinger, L. (Eds.). (2008). Agnotology: The making and unmaking of ignorance. Stanford University Press.

[6]Tufekci, Z. (2018, Ianuarie 16). It’s the (democracy-poisoning) golden age of free speech. Wired.

[7]Zuboff, S. (2019, Ianuarie 20). Shoshana Zuboff: ‘Surveillance capitalism is an assault on human autonomy’. The Guardian.