La deschiderea celui de-al șaptelea sezon al podcastului Avangarda, Ionuț Vulpescu propune o întâlnire care depășește granițele unei simple discuții despre teatru. Invitată este Ada Hausvater, regizoarea care a transformat Teatrul Național din Timișoara într-un reper european, demonstrând că „nu se poate” este doar o scuză a neputinței, nu o realitate a sistemului public.
Dialogul este o pledoarie lucidă și pasională pentru profesionalism într-o lume care pare să fi uitat definiția competenței. De la metafora „maratonului” necesar în managementul cultural, până la culisele controversate ale concursurilor pentru pozițiile de conducere (inclusiv episodul recent legat de TNB), Ada Hausvater nu se ferește de subiectele incomode.
Veți descoperi în rândurile de mai jos nu doar confesiunea unui artist, ci viziunea unui constructor de instituții. O discuție despre Timișoara ca avangardă absolută a libertății, despre diferența dintre o întâlnire „estetică” și una „esențială” cu publicul, și despre cum poți rămâne solar într-un sistem adesea birocratic și obtuz. Aflați de ce lipsa de solidaritate vădește o reală lipsă de competență și de ce crede Ada Hausvater că dacă fiecare dintre noi ar fi foarte bun în ceea ce face, poate că am învăța și să ne apărăm unii pe alții.
Un dialog despre forța de a construi pe termen lung, într-o societate obișnuită cu viteza sprintului și a improvizației, disponibil integral la următorul link:
De ce nu a plecat din țară Ada Hausvater? „Am vrut să văd dacă este adevărat ceea ce se spune: că nu se poate construi într-o instituție publică.”
Ionuț Vulpescu: Bun găsit la un nou episod al podcastului meu, Avangarda cu Ionuț Vulpescu. Vă invit, ca de obicei, să vă abonați la canalul meu de YouTube ca să fiți notificați atunci când se încarcă un nou episod. Mai ales acum, când vorbim despre acest episod, când deschidem și un nou sezon al podcastului. Și am bucuria să o am invitată pe Directoarea Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Timișoara, regizoarea Ada Hausvater. Ada, mulțumesc mult că ai acceptat invitația mea!
Ada Hausvater: Mulțumesc mult pentru invitație, este o imensă bucurie!
Ionuț Vulpescu: Eu m-am ferit… podcastul… cred că sunt patru ani de când l-am lansat, în decembrie, acum patru ani. M-am ferit să invit managerii, directorii, oameni care sunt legați direct de instituții culturale, fie că vorbim de Ministerul Culturii, fie că vorbim de administrații locale, județene. Din motive care pot fi bănuite – unele, mult prea românești – altele… Dar nu e cazul tău, pentru că sunt totuși regizori, directori de muzee, care au fost avangardiști și care respectă ideea inițială a acestui podcast. Și eu cred că tu ești o avangardistă și de aia te-am chemat. În primul rând, am chemat regizoarea Ada Hausvater și după aceea managerul de la Timișoara.
Ada Hausvater: Adevărul este că întreaga mea carieră de regizor și director a fost sub semnul dorinței de a crea, de a deschide drumuri. Iată, de a intra într-o avangardă, de a deschide drumuri în creație. Și creație înseamnă, în același timp, un spațiu în care lucrezi, o organizație în care lucrezi. Atunci când am dat concurs la Teatrul Național din Timișoara, era un cu totul alt moment decât acest moment. Eu eram în momentul în care ar fi trebuit să plecăm, aveam actele să plecăm din România. Și mi-am propus să văd, deoarece făcusem un spectacol la Teatrul Național din Timișoara, am vrut să văd, am încercat, mi-am propus să merg la concurs și am vrut să văd dacă este adevărat ceea ce se spune: că nu se poate construi într-o instituție publică.
Credința Adei Hausvater: „Cred, ca regizor și ca director de teatru, că trebuie să iubești scena”
Ionuț Vulpescu: Și e adevărat?
Ada Hausvater: Nu. E adevărat că se poate construi, categoric. Că trebuie ani, că trebuie multă pregătire, că trebuie o capacitate de a vedea oamenii și de a fi alături de oameni.
Ionuț Vulpescu: Cine mai are răbdare să construiască? Trebuie ani, spui.
Ada Hausvater: Da, trebuie ani, totul înseamnă ani, viața noastră înseamnă ani. Cultura s-a făcut în ani; educația, civilizația, toate au cerut ani, răbdare, pregătire. Deci da, ne trebuie ani. Trebuie, cumva, oricine vrea să facă, trebuie să iubească acest domeniu. Eu cred, ca regizor și ca director de teatru, că trebuie să iubești scena. Dacă nu iubești teatrul… totul este pentru scenă și, de fapt, pentru public, pentru întâlnirea cu publicul.
Despre creatorii instituțiilor creative
Ionuț Vulpescu: Când te-ai dus la Timișoara, ți-ai dat seama că teatrul nu e doar o meserie, una ca altele, ci o formă de viață? Sau știai asta înainte să te duci la concurs la Timișoara?
Ada Hausvater: Știam asta dinainte de a merge la concurs la Timișoara. Dar a fost prima mea întâlnire cu organizarea unei instituții publice. Înainte lucrasem ca regizor, eram liber profesionist și am lucrat într-o serie de teatre în care vedeam diverse formule de organizare. De data asta, am construit o organizație, într-un fel, chiar dacă ea exista, dar am reconstruit-o. Și dacă azi Teatrul Național din Timișoara a funcționat, este pentru că e construit implicând o întreagă echipă. Pentru mine, echipa nu se referă doar la echipa managerială, ci se referă la toată lumea care lucrează ca scena să fie cel mai bine cu putință. De fapt, într-adevăr, a face teatru, a intra în aceste meserii, nu e o meserie, ci este într-adevăr o opțiune de viață. Și adevărul adevărat este că noi rămânem creatori, așa cum suntem și în viață. Dacă suntem creatori în scenă și în ceea ce facem, vom fi și creatori în viață. Nu purtători de stindarde, dar suntem creatori. A fi creator în scenă înseamnă a face, a îndeplini… nu cred eu „a îndeplini”, ci a crea.
De ce actorul Florin Zamfirescu este unul dintre oamenii căreia Ada Hausvater îi rămâne recunoscătoare în carieră?
Ionuț Vulpescu: A fost un regizor, s-a făcut un spectacol care ți-a influențat major felul de a crea, viziunea Adei Hausvater?
Ada Hausvater: Ceea ce am construit, da, categoric. În primul rând, este un uriaș teoretician, regizor și practician de teatru care, din păcate, n-a sfârșit cel mai fericit: se numește Meyerhold. Care a creat constructivismul și a creat o formulă din care am învățat și am rămas un constructor. Un căutător al construcției, pentru că un constructor este unul care vede construcția ca pe o construcție vie. Aud frecvent: „construim, construim”. Ok, ok, da, construcția înseamnă un organism viu, ceea ce a fost foarte important. În cariera mea, am avut întâlniri absolut minunate. Sigur, a fost foarte importantă întâlnirea mea din facultate, atunci când eu am fost aleasă de Florin Zamfirescu să fac asistență la La Țigănci și atunci când l-am întâlnit la Odeon.
Ionuț Vulpescu: Un fenomen în anii ’90, nu?
Ada Hausvater: Absolut. Un fenomen în epocă. Da, eram cotată ca cea mai bună studentă, am luat 10 la examenul acela de adaptare și atunci Florin Zamfirescu, văzând acel examen, mi-a propus să fac asistență la Odeon.
Ionuț Vulpescu: Deci e mai bine să iei 10, totuși, în viață?
Ada Hausvater: Da, asta cu 10… nu știu, mi s-a părut fantastic când… Adică m-a speriat, nu știu, au fost așa niște reacții. Este ceva când un mare actor îți spune anumite cuvinte fantastice – și acum vorbesc despre Pintea, Adrian Pintea. Efectiv, după acest examen, că era 9, că era 10, nu mai conta. Conta că era o notă, dar conta cumva că au putut să citească, ceea ce mi se pare fantastic.
Ionuț Vulpescu: Că veneau de la Pintea cuvintele astea.
Ada Hausvater: Da, veneau de la Pintea și a fost extraordinar. Ceea ce am înțeles atunci este că nu contează 9 sau 10, contează că de aici mai departe ai o responsabilitate.
Bilanțul Adei Hausvater: „Eu mă simt un om fericit. Am parcurs un drum de care sunt mândră și cred că a fost foarte bine. Sunt foarte mândră acolo unde am ajuns.”
Ionuț Vulpescu: Nu ți-e teamă că managerul de 20 de ani de la Timișoara a pus puțin în planul doi pe regizorul care era atunci în jurul unei piese eveniment, La Țigănci, și voia să facă o meserie și o face încă?
Ada Hausvater: Nu, a fost parte dintr-un drum, a fost parte dintr-o construcție. Eu, ca și creator, cred că e parte din împlinirea mea. Eu mă simt un om fericit. Am parcurs un drum de care sunt mândră și cred că a fost foarte bine. Sunt foarte mândră acolo unde am ajuns. Mi-aș dori tare mult, cumva, fiecare să-și construiască din interior în exterior cariera. Deci nu, cred că nu. Sigur, mi-aș fi dorit să montez poate mai mult, în același timp. Am fost atât de preocupată toți anii ăștia să reușesc să organizez, să reușesc să văd, să înțeleg, să lucrez cu toată lumea și să fiu atentă la toți oamenii cu care am lucrat, încât acum, în schimb, îmi doresc să mă ocup mult de cariera mea de regizor.
Regula Adei Hausvater: „Interesul pentru profesie. Niciun alt interes.”
Ionuț Vulpescu: Am fost în urmă cu câțiva ani, cred că în timpul festivalului, festivalul tradițional de dramaturgie de la Timișoara, care are o poveste interesantă.
Ada Hausvater: Din 1980.
Ionuț Vulpescu: Din 1980 și ține până astăzi, cu dificultăți mari în anumite perioade. Și atunci am fost, îmi amintesc, într-o seară, în celebrul balcon al Operei, unde este și teatrul, având în jur oameni din zeci de țări care erau prezenți la Timișoara. Cât a contat prezența la Timișoara? Cum vezi Timișoara azi, față de acum 20 de ani, față de 2005?
Ada Hausvater: Timișoara e un loc special în istoria României. Absolut. Cred că Revoluția, ca și anul 1989, a articulat Revoluția, avangarda absolută. Avangardă absolută. E o asumare pe care trebuie să o avem fiecare individual și să ducem mai departe. Revoluția și Libertatea sunt două noțiuni pe care trebuie să ni le asumăm individual. Timișoara, dacă a avut, într-adevăr, acest festival minunat, Festivalul Dramaturgiei Românești… noi, din 2010, cu Teatrul Național din Timișoara, l-am transformat în Festivalul European al Spectacolului de Teatru. Cu această ocazie, am plasat cumva în centrul fenomenului european dramaturgia românească și spectacologia românească, vrând să vedem cum vor funcționa împreună. Din 2010, Teatrul Național a intrat și în European Theatre Convention și s-au deschis o serie întreagă de colaborări. Am organizat la Timișoara întâlniri, am făcut coproducții și am început o întâlnire internațională importantă. Întâlnirile în sine aveau ca scop real profesionalismul și forma prin care ducem mai departe arta teatrului. Nu era o formulă de promovare. Și este, în continuare, o formulă profund dedicată profesionalismului. Cumva, tema mea de doctorat, Meyerhold, rămâne esențială: rămâne ca orice lucru, orice demers artistic, să aibă la bază interesul pentru profesie. Niciun alt interes. Pentru care Teatrul Național din Timișoara s-a dezvoltat mult în perspectiva principiului. Astăzi, Timișoara, ca oraș, sigur este în urma fenomenului „Timișoara – Capitală Europeană a Culturii” din 2023, de care noi, Teatrul Național, am fost foarte mândri și rămânem în continuare foarte mândri. Fiindcă în 2011, noi suntem cei care am invitat tot orașul, reprezentanții, în Sala 2, sala cheie – din întâmplare face, sau poate destinul – din mijlocul Parcului Civic. Sala pe care noi am dobândit-o din 2008. În acel loc, practic în Sala 2 a Teatrului Național, a avut loc prima întâlnire în care s-au semnat actele pentru Asociația Timișoara Capitală Culturală. Acte pe care le-a făcut chiar Teatrul Național. Evident că revoluția… vorbim despre revoluție și despre asumare, sunt fenomene specifice artei teatrale. Cred că teatrul are curajul, dacă ni-l asumăm, să deschidă drumuri importante prin care îi invităm pe ceilalți să intre. Ceea ce noi am făcut. Și mai departe, asociația și-a parcurs drumul ei. În 2023 a avut loc anul Capitalei Culturale.
Ionuț Vulpescu: În 2023 a fost Capitala Culturală. Putea să fie mai bine? Putea să arate altfel acel an?
Ada Hausvater: Cred că este un an care a urmat unei pandemii.
Proiectul Timișoara, Capitală Culturală Europeană, încotro? „Asumarea Timișoarei Capitală Culturală Europeană nu se referă numai la titlu, ci se referă la ce se va întâmpla mai departe cu acest oraș”
Ionuț Vulpescu: Și amânarea de doi ani.
Ada Hausvater: Exact, și amânarea de doi ani. Cred că Timișoara Capitală Culturală Europeană, ca orice fenomen al acestui demers cultural, se resimte și se citește pe mai departe. Timișoara Capitală Culturală a fost în 2023; de fapt, a început, cred eu, nu din 2023. Din punctul nostru de vedere a început din 2011, dar este un fenomen care trebuie preluat și condus. Asumarea Timișoarei Capitală Culturală Europeană nu se referă numai la titlu, ci se referă la ce se va întâmpla mai departe cu acest oraș din perspectivă economică, socială, evident culturală. Dar deja este nevoie de dezvoltarea economică și socială puternică, cred eu.
Ionuț Vulpescu: E Timișoara un oraș cu o memorie istorică puternică despre Revoluție. Poți face teatru la Timișoara, așa cum faci, nu știu, în alte locuri din țară? Sau este presiunea asta istorică, te obligă și pe tine să schimbi ceva din viziunea pe care o aveai poate înainte?
Ada Hausvater: Am intrat într-un oraș despre care știam, eu nefiind din Timișoara, un oraș pe care îl știam din cărți. În care am stat o lună și jumătate cât am făcut Scrinul Negru, spectacolul pe care l-am făcut înainte. Adaptarea de Călinescu. Eu am făcut acea adaptare care a fost foarte importantă pentru mine. Orașul nu era un oraș cunoscut. Am descoperit un oraș și mi-a luat mie, și chiar și lor, un timp să ne descoperim reciproc. Eu rămânând în tot acest timp…
Timișoara Adei Hausvater: „O poveste din diferite imperii. Mai mult sau mai puțin corect spusă.”
Ionuț Vulpescu: După 20 de ani v-ați cunoscut unul pe celălalt.
Ada Hausvater: Chiar și după 20 de ani eu am continuat să spun și că eu sunt în Timișoara doar pe perioada în care sunt director general. Mai departe? Mă voi întoarce acasă sau voi merge mai departe? Totdeauna am spus lucrurile acestea. Dar cred că Timișoara este un oraș cu un potențial aparte. Istoria este imensă. Spațiile… în fiecare curte, toate clădirile, fiecare clădire are o istorie, are o poveste. O poveste din diferite imperii. Mai mult sau mai puțin corect spusă. Sau conform, sau poate încă nedescifrată. Timișoara e un loc care încă trebuie descoperit. E un oraș foarte frumos, foarte frumos oraș. Pentru pasionații de istorie.
Libertatea celor care nu sunt liberi. Ada Hausvater: „Înainte de ’89 nu ne întreba nimeni. Astăzi putem face ceva.”
Ionuț Vulpescu: Îți amintești, ai vorbit de perioada studenției, îți amintești o piesă din acei ani care te-a marcat? Care ți-a rămas până astăzi?
Ada Hausvater: Mai multe. Acum mă gândeam… sigur, primul impact… Dar eram chiar dinainte de studenție, de la TNB, prima explozie a fost Trilogia [n.r. Antică, Andrei Șerban]. Care a fost pentru mine, imediat după Revoluție, a fost o completă schimbare de paradigmă. Și o încurajare. Probabil că este ceva de care eu am nevoie. Mi-a făcut mare plăcere să văd cum se pot deschide spații. Să văd cum dimensiunea este mult mai largă decât pare. Dimensiunile sunt multiple. Sigur, mai departe, Au pus cătușe florilor. Care a fost un spectacol… Purcărete. Au fost spectacole masive. Care au schimbat. Sau care au deschis. Au deschis un drum. Asumat. Care cred că ar trebui să rămână deschis. Un drum al asumării. Un drum al asumării înseamnă o implicare și o acceptare de către mai mulți participanți. Întrebarea este și ce facem fiecare dintre noi? Adică ce facem noi dacă e o problemă? Noi ce facem, fiecare? Înainte de ’89 nu ne întreba nimeni. Astăzi putem face ceva. Și cred că primul lucru pe care îl putem face este să fim foarte buni în ceea ce facem fiecare. Cred că e prima condiție. Sunt convinsă că dacă noi, regizorii, vom fi foarte buni, noi, actorii, vom fi foarte buni, noi, directorii de teatru… noi, doctorii, vom fi foarte buni – e important – noi, generalii, vom fi foarte buni. E o situație specială în momentul ăsta. E o situație cu un pericol, cu un risc foarte mare. Dacă fiecare dintre noi ar fi foarte bun, poate că ar apăra și solidaritatea.
Ionuț Vulpescu: În jurul a ce se poate crea o solidaritate?
Ada Hausvater: În jurul profesionalismului.
Ionuț Vulpescu: Competenței.
Ada Hausvater: Competenței, absolut. Absolut. Lipsa de solidaritate vădește o reală lipsă de competență.
Ionuț Vulpescu: Și nu e descurajant să vezi că nu cel de 10 sau de 9… de multe ori sunt promovați și cei de 6 sau de 7? Sau chiar corigenți unii? Ce faci atunci când vezi asta?
Ada Hausvater: Atunci, dacă e în domeniul meu, eu am șansa de a trăi într-o lume… Chiar de multe ori vorbesc cu Ion, cu directorul general adjunct, care este un actor minunat și este prietenul meu foarte bun, și spun: ce mare șansă că noi trăim în altă lume. Noi trăim în lumea noastră. Noi construim complet teatrul, tot ce se întâmplă. Avem grijă de toată lumea. De multe ori când ieșim… unde am ieșit? Ce se întâmplă în jur? Cumva altă lume. Dar tot ce putem noi să facem, facem. Și asta îmi dă o speranță că poate vor face și alții la fel. E foarte grav. Și e foarte grav atunci când un sistem, chiar un sistem educațional, e interesat doar să aibă număr de studenți. Care să aibă 10. Și nicidecum să îi păstreze. Și nicidecum să le ofere șansa de a fi competenți. Pentru că mai departe va deconta o întreagă societate în alte zile. Cred că „somnul rațiunii” chiar riscă să nască monștri.
Ce mai înseamnă Avangarda azi? „Ce putem face, nu ce sperăm să ne facă altcineva”
Ionuț Vulpescu: Numărul mare de facultăți a afectat cumva încrederea în tipul acesta de școală și de educație în zona teatrului? Și a filmului, deopotrivă?
Ada Hausvater: Și neîncrederea, și o mare frustrare. Pentru că, neavând acces la zona instituțională atât de mulți profesioniști, sigur apare frustrarea. Pe de altă parte, nu au cum să apară atât de multe posturi. Sigur, există și varianta de colaboratori. Noi funcționăm cu mulți colaboratori la Teatrul Național din Timișoara. Dar trebuie o formulă un pic flexibilă. Și privit mai serios, oferită o platformă pentru… oferită sau descoperită sau creată. Pentru că de obicei teatrul creează. Teatrul nu așteaptă să primească. Își creează, își găsește formule. Avangarda, asta a însemnat. Ce putem face, nu ce sperăm să ne facă altcineva. Dar este o mare problemă, într-adevăr. Sunt foarte mulți absolvenți. Și e o problemă să… e o problemă să fie dezamăgiți. E o problemă să fie chiar, de multe ori, să se întoarcă din drum.
A face lucrurile care trebuie vs. a face lucrurile cum trebuie. Ada Hausvater: „Cred că pledoaria mea este pentru profesionalism.”
Ionuț Vulpescu: Poate cei care… poate foarte buni.
Ada Hausvater: Exact, care sunt foarte buni. Pentru că aceia sunt întotdeauna și mult mai sensibili. Și nu neapărat… se vor plânge. Vor face altceva. Sau vor pleca. Principiul competitivității rămâne cel mai important. Al competenței. Dacă nu putem să alegem profesioniști, este o problemă. Dacă tinerii trebuie să… Și asta îmi doresc eu foarte mult: să aibă încredere în profesionalism. Asta este un mesaj pe care eu mi l-aș dori să-l transmit: să aibă încredere în profesionalism. Eu însă, să spun un exemplu, am luat un concurs, acum 20 și ceva de ani, când se spunea că ar fi trebuit altcineva să ia concursul. Discutăm ce a fost după aceea, cu o mie de scandaluri și… mă rog, domnul ministru știe, nu eu. Însă ideea este că trebuie să ai încredere în competențe și în profesionalism. A dărâma încrederea în profesionalism și opțiunea pentru cineva pentru că este foarte bun în domeniu… Domeniu nu înseamnă un domeniu… înseamnă un domeniu larg. Inclusiv a fi director este un domeniu larg. Acoperă o foarte mare arie. Chiar și pentru mine, avantajul meu la momentul în care am dat concurs… Sigur, nu numai că citisem legile, dar avantajul meu față de ceilalți care au fost la concurs era nu numai faptul că am lucrat cu trupa, dar, fiind pasionată, cunoșteam întreg teatrul. Am vizitat tot teatrul. Știam ce vreau, cum vedeam, unde merg. Și am reușit să fac lucrurile pe care le vedeam că le voi face. A apărut o sală, a apărut o fabrică de decoruri. Trupa a devenit performantă. Am reușit să fac toate lucrurile acelea. Cred că pledoaria mea este pentru profesionalism. Că să, cumva, să existe profesioniști care pot vedea profesioniști.
Insideri vs. outsideri. Ce înseamnă să conducă cineva „din domeniu”?
Ionuț Vulpescu: Ministerele, instituțiile mereu sunt politice, pentru că sunt conduse de oameni politici. Oameni care vin în urma unor alegeri. Stau mai mult, mai puțin, mai pregătiți, mai nepregătiți. Aici e o discuție lungă. Însă în zona culturală trebuie să rămână un strat de tehnocrați. În sensul cel mai corect. Nu poți să faci numiri preponderent politice. Pentru că nu e firesc. Altfel dispare exact ideea asta pe care o spui, de competență și de profesionalism. Câtă vreme există o neîncredere, justificată în bună măsură… avem o lungă serie de numiri neinspirate. Am spus public, la ICR, dar nu numai la ICR. În tot câmpul cultural. Și la minister. Și în alte spații. Și nu e numai fenomenul cultural, dar noi vorbim aici în bună măsură despre zona culturală. Totuși, trebuie să creezi un cadru mai larg, în care să dai posibilitatea unor oameni care poate au convingeri politice, dar le țin acasă. Nu vin cu ele. Nu în baza lor trebuie să câștige cineva un concurs. Ci în baza biografiei și a competenței. Asta trebuie să rămână. Măcar asta, după Revoluție. Nu trebuie să ne întoarcem la numiri de tipul celor dinainte de Revoluție.
Ada Hausvater: Absolut, categoric. Fără doar și poate, un conducător de instituție trebuie să fie un profesionist. Și cred că este foarte important profilul instituției la care acest profesionist își dorește să acceadă, pentru care aplică. E legislația… și toată avalanșa de legi, ordonanțe, ordine, norme. E o supralegiferare, care creează de multe ori confuzii și blocaje. Noi funcționăm în 2026 după norme, după legi, după un cadru legislativ din anii 1991.
Ionuț Vulpescu: E corect, absolut corect.
Ada Hausvater: Dar pentru a funcționa instituția, efectiv, toată zona asta trebuie acoperită și mai ales cum funcționează, cum relaționează unele cu celelalte. Pentru că o eroare poate duce mai departe la erori multiple. E obligatoriu. Că sunt absolut pentru ca un conducător, ca un director, să fie din domeniu, strict din domeniu. Și poate că nu întâmplător în lege a existat – și mi-aș dori să rămână în continuare – ca un conducător să fie… să aibă, chiar dacă a fost destul de controversat, să aibă studiile de bază, licența să fie din domeniu. Pentru că teatru înseamnă, cel mai mult, ce se întâmplă în scenă. Poate că este și o disponibilitate pe care o creezi în timp. Drept e că fiind student, parcurgând o perioadă de lucru, ești mult mai aproape de acest fenomen decât în momentul în care îți faci doctoratul în teatru. Nu contează că nu ar avea cunoștințe. E vorba de o abilitate. Și în ani, în ani, creatorii au fost de obicei oamenii din domeniu. Pot fi… dacă ne uităm în istorie, mai găsim exemple.
Cine mai vine la teatru? Ada Hausvater: „Era o perioadă în care publicul de teatru era mai mult decât dornic să intre într-o sală de teatru.”
Ionuț Vulpescu: Când zici domeniu: Teatru…
Ada Hausvater: Era o perioadă în care publicul de teatru era mai mult decât dornic să intre într-o sală de teatru. Întâlnirea cu fenomenul teatral era ca o întâlnire de viață. Era ca o necesitate autentică. În timp, încet-încet, cumva mi s-a părut că a devenit mai estetică întâlnirea între public și fenomenul teatral. Dar a depins și depinde în continuare de ceea ce teatrele, sau companiile, sau trupele propun. Adică publicul va răspunde la ceea ce fiecare dintre noi propune. Dacă propunem o întâlnire estetică, va fi o întâlnire estetică. Dacă propunem o întâlnire esențială, încet-încet, va deveni o întâlnire esențială. Eu cred că întâlnirea publicului cu noi trebuie să fie o întâlnire esențială. Noi am definit publicul la Timișoara ca acei… acei cetățeni care sunt ocupați, care lucrează, care au familie, care ar putea face altceva, dar optează să vină la spectacolul de teatru. Ceea ce înseamnă că are importanță.
Ionuț Vulpescu: Nu e doar o ieșire în oraș sau… și în orice caz, nu un divertisment, sigur. Acela ar fi estetismul, nu? Adică întâlnirea estetică ar avea vecinătăți cu loisirul și cu divertismentul. Sigur că lumea merge, sălile sunt pline. Dar dacă ne uităm la ce sunt pline… și aici e o discuție. Care e granița, care e echilibrul între întâlnirea esențială și întâlnirea estetică? Cum îți faci un repertoriu ca să împaci ambele dimensiuni?
Ada Hausvater: Noi, cel mai mult la Timișoara, am optat pentru întâlnirea esențială. Poate spectacolele au fost sau nu au fost neapărat cele mai împlinite, dar totdeauna opțiunea a fost pentru întâlnirea esențială. Să fie un text cu o propunere, cu o montare care să-i intereseze. Să vadă, să înțeleagă, să simtă. Să-și dorească să facă ceva când ies din sala de teatru. Să-și dorească să-și schimbe viața. Să facă ceva, să învețe ceva, să ducă ceva mai departe. Să prelungească cele două ore din sală.
Ionuț Vulpescu: Să metabolizeze fenomenul.
Ada Hausvater: Exact, exact. Învățăm ceva și vrem ceva, căutăm ceva. O sete de cultură. O sete de viață. Cred că e ceea ce trebuie să ne alegem. Această sete de a descoperi și de a merge mai departe. De a refuza orice formă de loisir, compromis.
Cele mai grele momente din viața Adei Hausvater. Cum rămân împreună oamenii cu „compas” diferit?
Ionuț Vulpescu: Care a fost decizia cea mai grea pe care ai luat-o în acești 20 de ani?
Ada Hausvater: Una din ele. La un moment dat, devenea cumva greu pentru mine. Care eram învățată… Profesoara mea din facultate spunea despre mine că… îmi spunea că ești foarte bună pe 100 metri garduri, dar tu nu ai răbdare la maraton. În perioada acestor mandate de la Timișoara am avut un moment în care construiam fabrica, nu se mai termina. Sunt momente în care nu înțeleg de ce. Mie mi se pare simplu. Am stabilit, asta facem, am pus pe hârtie. Dar de ce nu se întâmplă? Pentru acel ceva care nu se întâmplă, acolo apare acea stabilitate în plus pe care o dobândești în timp. Și găsești totdeauna formule să se întâmple. Legale, evident, dar le faci. A fost un astfel de moment în 2012, când am obosit. Și am zis: multe garduri. Ideea de maraton… Pe garduri mergeam mai bine, am reușit la 100 de metri. Dar cum am simțit nevoia să ies? Să mă odihnesc și să… Dar am învățat ce înseamnă maraton. Și încă ceva: am descoperit această bucurie de a mă bucura de lucrurile pe care le fac. De faptul că de la fiecare om văd că ceva s-a dezvoltat, ceva a mers mai departe. Fiecare a propus. Suntem împreună. Și e un fenomen pe care la Timișoara îl simt în Teatrul Național. Acolo simt solidaritate.
Ionuț Vulpescu: Dezamăgirile?
Ada Hausvater: Au fost, dar de felul meu le șterg. Și acum, când mă întâlnesc cu cineva care zice că s-a întâmplat ceva… și nimeni nu amintește ce s-a întâmplat… și o întreb pe Codruța, care e consultant. Și nu mai țin minte. Le șterg. Și vreau să-mi păstrez energia și entuziasmul pentru mai departe. Și atenția și curiozitatea. Avem atâtea lucruri de învățat, încât dezamăgirile… poate am acceptat ideea că oamenii sunt diferiți. Am acceptat că nu pot să cer cuiva să fie creativ sau să fie alături. Am înțeles asta. Și am înțeles să merg alături cu cei care merg cu mine. Asta a fost un șoc. Cumva n-am înțeles dacă au fost situații în care am descoperit caractere diferite. Dar ce am învățat din asta a fost că fiecare om are propriul său caracter. Și suntem unii care mergem pe termen… avem compas diferit. Și am acceptat.
Cine construiește minuni în birocrație? Ada Hausvater, semnal de alarmă, referitor la managementul riscului în domeniul proiectelor culturale
Ionuț Vulpescu: S-a făcut un maraton cu multe garduri. Aceste două decenii în câmpul cultural… Te-ai confruntat cu acest cadru legislativ, cu oamenii, că trebuie să lucrezi acolo, relația cu instituțiile. Dacă ar fi ceva de schimbat, ceva ce nu merge, așa cronic, ce ar fi în domeniul cultural?
Ada Hausvater: Acum, pe legislație… noi de ani de zile tot scriem și tot trimitem. De exemplu, Legea gestiunii publice. Această lege prin care se face inventarul. Legea gestiunii publice din 1969.
Ionuț Vulpescu: Mai era mult până la Revoluție.
Ada Hausvater: Exact. Fără discuție ar trebui modificată. Gestiunea are cineva care s-a angajat în instituție pe perioadă nedeterminată? Cât este pe perioadă determinată? Are gestiune, de ce n-ar putea avea? Pentru că nu spune legea. Și foarte multe suprapuneri. Poate din documente… avem proceduri. Facem proceduri. În baza procedurii facem documentele. În baza din documente, proceduri… în documente iarăși documente, documente, documente. O grămadă de… Fenomenul birocratic. Cumva, managementul riscului în instituții este esențial. Și poate fi o avarie serioasă. În managementul riscului, dacă ar fi făcut în instituțiile publice, poate că ar avea multe indicii ce ar trebui corectat, dacă ar fi real făcut în instituțiile publice și nu numai, pentru că o companie privată își face tot timpul.
Ionuț Vulpescu: Birocrația și mult prea multe hârtii.
Ada Hausvater: Da. Dar ar putea fi totuși… și ar fi minunat dacă bugetul ar fi aprobat pe perioada mandatului. Dacă ar fi un buget multianual, real. Dar un buget aprobat de-a lungul… Dacă avem un mandat de 5 ani sau cine are un mandat, are un mandat de 5 ani, ar putea să aibă un mandat cu un buget aprobat. Sau un buget funcțional. Și atunci ar putea previziona. Mi se pare foarte important care este feedback-ul publicului și ce înseamnă implicarea comunității, care înseamnă, sigur, de la biletele vândute și până la implicarea sponsorilor. Noi la Timișoara am avut și avem această… Am reușit în timp să convingem și să atragem un număr serios de sponsori care au finanțat și, iată, finanțează o bună parte din… Adică avem, de exemplu, dotarea de la Sala 2. O parte din dotare e finanțată. Sper mai departe să obținem alte finanțări.
Ionuț Vulpescu: Aici, din păcate, cele mai multe instituții depind exclusiv… aș spune de subvenție…
Ada Hausvater: Da, pentru că noi am reușit să facem lucrul ăsta. Și mă bucur că am dovedit că suntem un teatru serios, stabil, integru și, ca atare, atragem o zonă privată responsabilă. Și asta mi se pare firesc. Poate asta e zona în care, apropo de parteneriatul public-privat, ar putea să se dezvolte. Dar ca să ajungem în punctul ăsta, trebuie o lungă dovadă ca sponsorii, ca viitoarele companii să finanțeze instituțiile publice. Nu este exclus, dar este o muncă. Și munca noastră s-a bazat strict pe imaginea pe care Teatrul Național din Timișoara a construit-o în toți acești ani.
Loviturile de teatru de azi, România de mâine. Ada Hausvater: „Publicul pe care noi îl atragem este o societate care peste 10 ani va duce mai departe România.”
Ionuț Vulpescu: Asta cu spiritul antreprenorial în cultură… sunt pentru prezența și pentru implicarea statului în cultură. Dar bine este să ai ambele dimensiuni care să susțină proiecte. Să nu depinzi exclusiv de subvenție. Dar să nu elimini pârghiile esențiale ale statului din fenomenul cultural. Pentru că altfel riști ca piața să fie cea care…
Ada Hausvater: Corect. Nu, nu, este un mare risc. Categoric este un mare risc. Dar depinde de ceea ce ți se dictează. Nu, asta nu este o regulă. Instituțiile publice sunt subvenționate din venitul propriu și subvenții. Deci sunt finanțate. Deci, fără doar și poate, subvenția este foarte importantă. Și dacă e aprobată ca instituție publică și atunci respectă misiunea publică, de autoritate, mi se pare esențial. Absolut esențial. Și cred că instituțiile publice ar trebui să se ocupe de cultură. Nu de divertisment. De cultura cultă. Și să deschidem aceste drumuri către literatură importantă, către fenomene importante, către a atrage un public care mai departe… Publicul pe care noi îl atragem este o societate care peste 10 ani va duce mai departe România. Deci este o responsabilitate enormă, pe care toți ar trebui să ne-o asumăm. Mi se pare incredibil. Am întâlnit pe cineva care era micuț când a fost la teatru și mi-am dat seama că este un tânăr cu totul altă vârstă… câți ani au trecut. Mi s-a părut superb. Practic am format generații.
Tehnocrația Adei Hausvater, un proiect al perseverenței profesionale
Ionuț Vulpescu: Ce te motivează ca să mergi mai departe? Maratonul trebuie dus și trebuie alergat. Care e resortul cel mai puternic atunci când nu e chiar ok, când nu te simți foarte confortabil? Care e resursa ta esențială în momentele alea?
Ada Hausvater: Eu cred foarte mult în profesionalism și cred că a fi profesionist este un principiu și aș intra puțin în zona spirituală, e o lumină. E ceva care nu poate fi stins. Adică orice s-ar întâmpla, oricât ar ploua, soarele tot acolo e. Nu înțeleg de ce cineva vrea să jignească pe cineva sau de ce cineva vrea să facă rău cuiva atacând o zonă pe care nu o stăpânește. Cum pare, încrederea mea este în profesionalism, în principii, e fundamentală. Deoarece așa am și crescut. Și am încredere în faptul că, chiar la acest nivel, când spun eu profesionalism sau când spun principiile, toate se duc undeva unde duc la o energie comună. Eu, personal, cred 100% în faptul că nu se poate întâmpla nimic rău atâta vreme cât noi facem lucruri bune. Cred extrem de mult lucrul acesta. Cred, câtă vreme sunt un profesionist serios și care, câtă vreme nu greșesc… Deci, cumva, ancora mea este profesionalismul.
Ada Hausvater, candidată la funcția de manager al Teatrului Național: „Cât încă trăia domnul Caramitru, eu i-am spus că aș vrea să merg la concurs la Teatrul Național.”
Ionuț Vulpescu: Spiritul românesc oscilează între Eminescu și Caragiale. Este această dublă tutelă a spiritului național. Teatrul pe care îl conduci se cheamă „Mihai Eminescu”. Deci, ai avut un dialog zilnic cu poetul național și ai avut și un dialog recent cu I.L. Caragiale la București. Cum te-ai gândit? Cum ai luat decizia de a candida pentru Teatrul Național? A-ți depune dosarul și să conduci Teatrul Național „I.L. Caragiale” din București?
Ada Hausvater: Ca director la Teatrul Național din Timișoara, am avut o formulă, am construit o formulă în care am crezut și care acum funcționează. Chiar dacă eu, de exemplu, nu sunt acolo, ea funcționează. Deci, e o formulă vie. Nu e un secret. E o construcție în care am învățat ceva viu. Am învățat ceva din meseria mea. Doar că am citit din milioane de legi. Cât încă trăia domnul Caramitru, eu i-am spus că aș vrea să merg la concurs la Teatrul Național. Mi s-a părut absolut corect. N-am vrut niciodată să merg la alt teatru să dau concurs. Și nu e ceva legat de orgoliu. Și nu-i nici ceva… Și nu-mi iubesc statuile. Și nu caut statui…
Una dintre reușitele Adei Hausvater ca manager de teatru: „Noi nu am avut probleme cu legea niciodată.”
Ionuț Vulpescu: E un ansamblu statuar în fața teatrului…
Ada Hausvater: Da. Și nu am nevoie de asta. Dar am considerat că… I-am și spus înainte, că aș zice, că dacă nu se prezenta la concurs, dar s-a prezentat, eu vreau să merg la concurs. Apoi, având toată experiența și având o formulă în care… având această viziune pe care o am, și cred că… Aș completa celor care sunt regizori și cred că e suficient, e doar începutul. O viziune ca regizor e una, dar viziunea mea de regizor este dublată de enorm de multă pregătire în domeniu și de enorm de multă experiență. Experiența înseamnă… nu înseamnă că ai lucrat în domeniu. Înseamnă că ai reușit în domeniu. Vrem, nu vrem. Instituția publică e o întâlnire cu ceva complicat. Aș putea spune chiar ostil. Poate e o întâlnire care poate merge și rămâne o experiență sau poate fi o reușită. Eu sunt foarte mulțumită de faptul că am reușit în acești 20 de ani. Am reușit să… nu numai să construim, dar am reușit să avem un teatru curat. Noi nu am avut probleme cu legea niciodată.
Manager de 10 la Timișoara, dar de 6.80 la București?
Ionuț Vulpescu: Experiența acestor două decenii și reușitele în aceste două decenii te-au îndreptățit. Asta a fost argumentul, nu? Care te-a împins să candidezi.
Ada Hausvater: Da.
Ionuț Vulpescu: Primul concurs s-a oprit. Au fost două, adevărat.
Ada Hausvater: Da, au fost două.
Ionuț Vulpescu: Al doilea, după citirea proiectelor de către comisie, au fost respinse. Cu note? Sub șapte, adică.
Ada Hausvater: Da, la un 6 și ceva.
Ionuț Vulpescu: E totuși un paradox că tu în acești ani ai avut mereu parte de comisii. Ai primit note de nouă, de zece, nu?
Ada Hausvater: Da.
Ionuț Vulpescu: Cum se împacă analiza care ți-a fost făcută pentru mandatele tale de la Timișoara cu acest 6,80 sau cât e? Nu prea se leagă.
Ada Hausvater: Nu, nu se leagă. Nu se leagă și oricum aș trebui să… Și într-un fel aș vrea să obțin această… Aș fi curioasă să-mi văd… Adică mi se pare chiar comic, sincer. Aș fi foarte curioasă. Sunt foarte curioasă pe proiect cum a punctat fiecare. Eu, sigur, cunosc grilele pentru că normal că știm grilele toți, sau oricine se documentează. Și sunt foarte curioasă cum au depunctat să ajungă la 5. În schimb, ceea ce remarc și mi se pare o problemă serioasă este faptul că o bună parte dintre acei oameni sunt directori, da? Deci ei lucrează în instituțiile publice și aplică legea. Ok, păi și atunci… Eu în Timișoara, cu toate… ieșim dintr-un teatru pentru rapoartele noastre anuale, am făcut o serie întreagă de proceduri ca noi să putem aduna toate informațiile la timp. Și le putem strânge pentru că 189 [n.r. OUG 189/2008] are niște rigori pe care noi le verificăm din 2008. Și le și aplicăm. Deci pentru mine, 189 sau ordinul 2799 nu e necunoscut deloc. Și am făcut diferența foarte bine între cantitate… doar că a extrage în cuvinte, știi, rămâne esențial. Cuvântul este esențial, dar cuvântul și definirea termenilor e obligatorie. Dacă noi nu avem același conținut al cuvântului…
Avangarda Adei Hausvater: „Teatrul Național din București trebuie să fie, să spun așa, teatrul teatrelor”
Ionuț Vulpescu: Dacă ai spune o idee numai a ta din programul pe care îl gândeai pentru Național, ceva avangardist pentru Național în 2026, care ar fi aceea? Ceva la care ții foarte mult.
Ada Hausvater: Eu îmi propuneam ca Naționalul București să fie liderul teatrelor din România. Consideram că e un teatru care va trebui să lucreze cu toate teatrele din România. Urma să facem toată perioada de vară un festival în care să aducem spectacole din toată țara, urma să avem parteneriate cu toate teatrele din România, asta era obligatoriu. Totodată, toate spațiile teatrului deveneau spații expoziționale active, de librării, dar active, interactive. Și chiar, de multe ori deschis 24 din 24, deci ar fi însemnat o schimbare în care Teatrul Național era ca un satelit. El nu era un centru care atrăgea, nu este în sine, el este o forță și el trebuie să se definească ca forța esențială a teatrului românesc. E adevărat. Eu conduc Teatrul Național din Timișoara, dar asta nu înseamnă că nu este limpede pentru mine că Teatrul Național din București are o cu totul altă platformă. Teatrul Național din Timișoara are o structură, dar Teatrul Național din București trebuie să fie, să spun așa, teatrul teatrelor, care înseamnă implicarea lui în rețelele internaționale. Asta aș fi făcut imediat, și imediat intrat și lucrat pe coproducții și adus, desigur, nume destul de valoroase, ca să nu spun cele mai valoroase, care erau trecute în proiectul de management, dar nu garantez că le-au citit.
Ada Hausvater, despre comisia formată din 9 evaluatori pentru funcția de manager al Teatrului Național: „M-a nedumerit componența, realist!”
Ionuț Vulpescu: Când ai văzut că e o comisie alcătuită din nouă membri, te-a nedumerit? Te-a lăsat indiferentă?
Ada Hausvater: M-a nedumerit componența, realist, din primul moment în care am văzut întreaga componență.
Ionuț Vulpescu: Modul de organizare a concursului de director la Teatrul Național va afecta, pe de o parte, credibilitatea unor concursuri similare? Nu doar la Teatrul Național, pentru că și alte instituții și alte teatre au directori, au manageri interimari. Pe de altă parte, va descuraja pe cei care ar vrea să se prezinte și să-și asume lucrul acesta?
Ada Hausvater: În acest moment este o mare discuție despre credibilitatea concursurilor. Ca profesionist vreau să cred în concursuri. Concursurile însă vor depinde totdeauna de comisii.
Ce ne trebuie în fruntea Teatrului Național? „Un profesionist adevărat nu face compromisuri, nu ascultă stânga-dreapta, nu poate fi păcălit.”
Ionuț Vulpescu: Oamenii nu mai au curajul din 1989?
Ada Hausvater: Avem nevoie de profesioniști. E o mare lipsă de profesioniști în sensul real al cuvântului. Un profesionist adevărat nu face compromisuri, nu ascultă stânga-dreapta, nu poate fi păcălit. E o mare lipsă de profesioniști, dar sunt convinsă în același timp că sunt mulți profesioniști care sunt în multe… cum văd și în alte domenii. Fiecare își face treaba lui. Probabil și în teatre sunt, și în instituțiile publice sunt, dar fiecare face altceva. Nu e neapărat preocupat de această zonă, dar aici simt o lipsă teribilă de profesionalism.
Ionuț Vulpescu: Cât timp ai nevoie ca să-ți impui un program, un proiect managerial și câte ar trebui să fie, câte mandate și pe câți ani ar trebui să fie un conducător de instituție publică, un director de teatru?
Ada Hausvater: Timp de pregătire, efectiv de scriere, eu cred că o lună și jumătate sau două, adică o lună și jumătate.
Ape tulburi la TNB: „este o balenă enormă care este o instituție publică. Nu este un pește mic pe care îl arunci într-un acvariu.”
Ionuț Vulpescu: Luând-o de la zero. Dar o lună și jumătate nu începi să te gândești prima dată.
Ada Hausvater: Adevărat. Adevărat este că a fi directorul unei instituții nu e ceva care zici: „ups! a apărut un loc liber, mă duc acolo”. Și acum invalidez ceva. Este ceva care trebuia să existe. Cred eu că ar trebui să fie un gând pe care l-ai construit, ai o imagine, o viziune, pe care ai construit-o în timp. Și viziunea nu mă refer doar la partea artistică. Viziunea unui director general este o viziune complexă pe toate domeniile. E un fapt. Noi funcționăm… este o balenă enormă care este o instituție publică. Nu este un pește mic pe care îl arunci într-un acvariu. Este o balenă care trebuie… și-i minunată balena aceea, dar până reușim să o vedem complet, atunci ea va avea valoare. Mie mi se par foarte importante evaluările, dar iarăși să fie corect făcute aceste evaluări. Adică poate un director, apropo de un premiu, poți să iei un premiu, să iei 10 astăzi și peste un an să nu mai faci nimic. Deci până la urmă o evaluare reală e absolut necesară. Și un director sau fiecare dintre noi care lucrăm, trebuie să avem o dezvoltare. Trebuie să avem… ok, ne propunem ceva, a ieșit atât, n-a ieșit atât, de ce a ieșit asta, de ce n-a ieșit asta. Mi se pare absolut normal să fie și acele evaluări făcute corect vor demonstra dacă eficiența de management a unui teatru e dovedită sau nu.
Ionuț Vulpescu: Se mai poate ieși din conformismul analizelor acestor comisii care, de fapt, perpetuează de foarte multe ori starea existentă?
Ada Hausvater: Conformismul a venit și ca o decizie undeva, pentru că odată ce ai luat peste 9 la evaluarea finală, automat concursul va fi închis.
Apelul Adei Hausvater către aspiranții la conducerea Teatrului Național: „să ne mai facem și fiecare dintre noi auto-evaluarea”
Ionuț Vulpescu: Și de aici au apărut… S-a făcut pragul ăla simbolic și cu miză foarte mare acolo. Câte mandate să fie?
Ada Hausvater: Exact. De exemplu, de la Timișoara, eu n-am avut niciodată confortul că la evaluare… de cele mai multe ori nici n-am știut, poate în ultimii timpi, dar n-am știut cine a urmat să fie în comisiile de evaluare. Deci tot veneam și am zis: o să văd la fața locului cine va fi. Pentru noi, fiecare evaluare fiind un prag important, pentru că aveam probleme cu bugetul, nu aveam suficienți oameni, nu aveam… Tot timpul a fost o luptă. Eu vorbesc minunat despre Timișoara, dar în spatele acesteia este o imensă luptă și o organizare nebună, pentru că deși eram fără… Nu aveam buget suficient, având colaboratori, având un număr foarte mic de personal, tot timpul aveam nevoie de bani. În mandatele tale tu știi exact. Dar evaluările au fost importante pentru mine. Însă, câte mandate… Mă abțin să spun câte mandate, pentru că văd o serie de directori care zic: „ok, am un mandat pentru cinci ani”. Păi nu, e un mandat de cinci ani, asta nu înseamnă că vrei să stai cinci ani. Poți să stai și mai puțin, ușor. Ai un mandat, da, în linii mari, e pentru cinci ani. Deci, evaluările, de fapt, să fie mai… Și poate și auto-evaluarea noastră, din loc în loc, să ne mai facem și fiecare dintre noi auto-evaluarea.
Ionuț Vulpescu: Mai dificil, e un proces mai dificil, de fapt.
Ada Hausvater: Da, un pic de auto-evaluare.
Fiul Adei Hausvater, student la Drept
Ionuț Vulpescu: Dincolo de teatru, chiar dacă e greu să punem întrebări așa, care a fost cea mai frumoasă zi din viața ta?
Ada Hausvater: Aaa, băiatul meu… Cea mai frumoasă, cea mai frumoasă. Băiatul meu, în toate momentele. Băiatul meu care are 19 ani, când a venit… 18 ani. Când a intrat la facultate. Tot ce a făcut, fiecare lucru. Adică, pentru mine, fantastic. Băiatul meu, care e un băiat extraordinar și un om frumos, luminos!
Ionuț Vulpescu: Confirm. Pasionat de istorie.
Ada Hausvater: Absolut. Și curios, extrem de curios. Și care nu se oprește. E un entuziasm.
Ionuț Vulpescu: Și ce face acum?
Ada Hausvater: Drept European. Da, suntem la Drept European.
Ionuț Vulpescu: Unde?
Ada Hausvater: La Maastricht. La Maastricht.
Ada Hausvater despre Avangarda lui Ionuț Vulpescu: „podcast care deschide drumuri”
Ionuț Vulpescu: E un loc important pentru istoria recentă a Europei și pentru Drept European. Mulțumesc mult pentru acest dialog. Îți doresc succes la maratonul tău. Să ajungi cu bine și la capătul lui. Și, în final, aș vrea să te rog să adresezi un gând, o urare, un îndemn celor care urmăresc podcastul meu, Avangarda cu Ionuț Vulpescu.
Ada Hausvater: Mulțumesc pentru invitație. Gândul meu este: vă rog să urmăriți Avangarda. Avangarda cu Ionuț Vulpescu este podcastul meu favorit, recunosc. Este acest podcast care deschide drumuri, care mă face să descopăr o grămadă de sensuri pe care poate nu le-am știut și mă face un om bogat. Așa că invit pe toți ascultătorii și pe toți care se uită acum la emisiune, la podcast, invit să urmărească podcastul lui Ionuț care este într-adevăr o sursă adevărată de cunoaștere.
Ionuț Vulpescu: Mulțumesc! Succes!
Ada Hausvater: Mulțumesc!
Facebook
WhatsApp
TikTok
