ACTUALITATEA DE ACASĂ – Ionuț CRISTACHE – Premieră de primăvară rece la „Bulandra” târgovișteană…

De Euripide

Regie : YIANNIS  PARASKEVOPOULOS

 

DISTRIBUȚIA:

Electra  – OANA MARCU
Oreste – ALEX IEZDIMIR
Pylades – ANDREI MĂRCUȚĂ
Menelau  – CRISTIAN OLARU
Elena – IULIA VERDEȘ
Hermiona – IULIA ALEXANDRA DINU
Tyndar – CONSTANTIN FLORESCU
Mesagerul – CAMELIA VARGA
Frigianul – RADU CÂMPEAN
Apollo – FLORIN GEORGESCU JR.

Corul : ANDRADA  FUSCAȘ, ANA  MARIA  CARABLAIS

 

   O seară rece de primăvară, la Târgoviște… O lume cam stingheră și însingurată s-a îndreptat către Teatrul nostru de pe vechiul Bulevard al Castanilor. Citim că Teatrul Tony Bulandra ne propune, premergător Sărbătorilor Pascale, premiera spectacolului Oreste de Euripide, în regia lui Yiannis Paraskevopoulos. Și am mai aflat că Yiannis Paraskevopoulos a absolvit Școala Superioară de Artă Dramatică a Teatrului Național din Grecia de Nord în 1993, iar în 1996 a fondat organizația teatrală Nees Morphes, în Salonic. Yiannis Paraskevopoulos continuă să activeze ca artist polivalent, atât ca actor, cât și ca regizor, colaborând cu Teatrul Național al Greciei de Nord din Salonic, Teatrul Național Grecesc din Atena, Organizația Teatrală din Cipru și cu Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova. 

   Așadar, Oreste este o tragedie târzie a lui Euripide, prezentată pe scenă pentru prima dată în anul 408 î.Hr., care continuă povestea lui Oreste, după evenimentele din piesa lui Euripide Electra, pe când acesta caută să se elibereze de chinurile provocate de Erinii după uciderea de către el a mamei sale și încearcă să obțină achitarea pentru fapta sa de către justiția pământeană. Piesa începe cu un monolog al Electrei, în fața palatului din Argos, ce reamintește evenimentele petrecute până în acest punct, în vreme ce Oreste, epuizat de Erinii, doarme. Ea explică cum Oreste și-a omorât mama, Clitemnestra pentru a răzbuna uciderea de către aceasta a tatălui său, Agamemnon, și cum, în ciuda profeției mai timpurii a lui Apollo, Oreste este în prezent torturat de Erinii sau Furii din pricina matricidului său, singura persoană capabilă să-l calmeze, să-l liniștească în nebunia sa fiind Electra. Pentru a complica și mai mult lucrurile, o facțiune politică conducătoare din Argos vrea să-l trimită la moarte pe Oreste pentru crima să. Singura speranța a acestuia este legată de unchiul său, Menelau (Menelaus), care tocmai s-a întors acasă cu soția lui, Elena (sora Clitemnestrei), după ce a petrecut zece ani în Troia și, apoi, mai mulți ani adunând avere în Egipt. Oreste se trezește, înnebunit în continuare de Erinii, chiar atunci când Menelau sosește la palatul din Argos. Cei doi și Tyndareus (bunicul lui Oreste și socrul lui Menelau) discută despre crima lui Oreste și nebunia lui rezultată din aceasta. Lipsit de compasiune, Tyndareus îl ceartă dur pe Oreste care, apoi, îl roagă pe Menelau să vorbească în fața adunării din Argos din partea lui. Menelau nu-și susține, nici el, nepotul, nevrând să-și compromită puterea fragilă printre greci, care-l învinovățesc încă, împreună cu soția sa, pentru declanșarea războiului din Troia. După plecarea lui Menelau, vine Pilade (Pylades), cel mai bun prieten al lui Oreste și complice la crima sa, și vorbește cu Oreste despre opțiunile lor. Ei merg să-și pledeze cazul înaintea adunării orașului, însă nu au succes în această privință. Execuția lor pare acum să fie sigură, așa că Oreste, Electra și Pilade își fac un plan disperat de a se răzbună pe Menelau, fiindcă   le-a întors spatele. Pentru a-l face să sufere amarnic, ei se hotărăsc să le ucidă pe Elena și pe Hermione (tânăra fiică a Elenei și a lui Menelau). Oricum, atunci când se duc să o omoare pe Elena, aceasta dispare în mod periculos. Reușesc să o captureze pe Hermione, iar atunci când Menelau reintră în scenă, are loc o neînțelegere între el, pe de o parte, și Oreste, Electra și Pilade, pe de altă parte. Întrucât este pe cale să se întâmple și mai multe vărsări de sânge, Apollo sosește pentru a restabili ordinea (cu rolul de „deus ex machina”). El explică despre dispăruta Elena că a fost amplasată printre stele, că Menelau trebuie să revină la casa sa din Sparta și că Oreste trebuie să meargă la Atena pentru a fi judecat de justiția de aici, unde va fi achitat. De asemenea, Oreste trebuie să se căsătorească cu Hermione, iar Pilade cu Electra.

   Mi s-a părut necesară această poveste mai amplă și ușor școlărească a lui Oreste, tocmai pentru că mă așteptam ca „evenimentele” care se petrec pe scenă, în premiera noastră, să fie cam lipsite de coerență epică, deși, fără îndoială, teatrul modern folosește azi și alte mijloace pentru a ajunge la spectatorii îngândurați, scufundați în penumbra sălii de ceremonie actoricească. Dar n-a fost așa, instrumentele regizorale au fost chiar ușor „didactice”, ca într-o explicație răbdătoare pentru public.

   S-a spus că tendințele inovatoare ale lui Euripide au ajuns la culme în Oreste și că există, în mod sigur, multe surprize dramatice inovatoare în tragedie, cum ar fi faptul că Euripide nu își ia numai libertatea de a alege variante mitice pentru a servi țelului său ci, totodată, aduce laolaltă miturile în modalități întru totul noi și face, fără vreo ezitare, adăugiri materialului mitic. Se pare că de aici a pornit și propunerea „montării târgoviștene”, doar că, adesea, este un drum lung de la intenție la realitate. Efortul regizorului grec a fost, însă, remarcabil și cu efecte dramaturgice clare. Se simte că el a înțeles ceea ce spunea, de mult, Nietzsche și anume că mitul a murit în mâinile violente ale lui Euripide.  De altfel, piesa de teatru a fost considerată ca „subversivă și în mod categoric anti-război. La finalul acesteia, Apollo declară că pacea trebuie să fie respectată  mai mult decât alte valori, fiind o valoare întruchipată în actul lui Oreste de a cruța viața sclavului fenician, ce sugerează că frumusețea vieții transcende toate granițele culturale atât pentru sclavi, cât și pentru oamenii liberi”. 

   În propunerea dramatică de primăvară târgovișteană, regizorul grec reușește să ne convingă că Oreste este o piesă foarte întunecată, chiar personajul nostru este prezentat, mai degrabă, ca instabil psihic, cu Furiile care-l urmăresc, reduse la simple fantome ale imaginației sale pe jumătate delirante, iar adunarea politică din Argos este portretizată ca o gloată violentă pe care Menelau o aseamănă cu un foc de nestins; legăturile de familie sunt și ele văzute ca fiind de mică valoare, cu Menelau eșuând să-și ajute nepotul și cu Oreste plănuind, în schimb, o răzbunare drastică, chiar până în pragul de a o ucide pe vara sa, Hermione.  Regizorul a încercat să urmeze o astfel de intenție, nu fără sorți de izbândă, iar actorii i-au înțeles eforturile adunate  cu răbdare și pricepere.

   Acolo unde spectacolul găsește, totuși, forța dramatică în întregul ei, iar actorii o urmează cumva disciplinați, într-un efort colectiv reușit, este în paralela propusă între legea datoriei morale și legile și normele sociale și sunt aduse în prim-plan, dar sugerate discret, paradoxurile societății moderne prin intermediul textului antic. Totuși, senzația este că actorii se străduiesc să facă numai ceea ce li s-a cerut, reprimându-și vizibil un fel de iritare incipientă. Și da, mai cred că toate acestea pot să fie, în fapt, chiar calități actoricești.

   În concluzie, o montare decentă, o seară de teatru reușită, un început de primăvară, cum spuneam, cam rece. Am mai precizat și altădată, aceasta nu e o cronică, sunt doar însemnările unui iubitor de teatru, mereu fericit să descopere iarăși o lume nouă aici, la noi acasă, la Târgoviște.