MOTTO: “Toate popoarele civilizate au respectat femeia”
JEAN JACQUES ROUSSEAU
Gazeta Dâmboviței vă propune în cursul lunii martie, o campanie de imagine dedicată doamnelor care au schimbat fața județului Dâmbovița. Femei remarcabile în domeniile lor de activitate, pentru care trebuie să avem tot respectul și prețuirea, într-o lume dominată de bărbați. Vă invităm să citiți poveștilor lor, în fiecare zi, în Gazeta Dâmboviței.
Astăzi, o aducem în faţa dumneavoastră pe scriitoarea Ioana Geacăr, născută în Ghirdoveni, comuna I.L.Caragiale, membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti.
Ioana Geacăr este una dintre doamnele pe care le cunosc de câţiva ani şi pot spune că este, într-adevăr, o doamnă de excepţie, prin pasiunea cu care îi învaţă pe tinerii talentanţi la scris, în cadrul Cenaclului Radu Petrescu, de la Palatul Copiilor Târgovişte, să se perfecţioneze, să ajungă adevăraţi oameni de litere. Nu este, însă, singurul lucru ce o defineşte pe Ioana Geacăr, motiv pentru care vă invit să-i citiţi povestea în interviul următor:
-Cum a fost copilăria dumneavoastră?
-Am avut o copilărie frumoasă, cu multe jocuri, dar săracă, fără jucării. Stăteam mult pe afară, cu copiii de pe uliţă, eram băieţoasă şi imbatabilă, în generală colegii mă porecliseră vrăjitoarea. Trăgeam cu arcul , cu praştia, luptam în luptă dreaptă ca voinicii din poveste, nu mă-nvingea nimeni la skanderberg, dar seara citeam mult, citeam cu viteză, uneori sărind peste titlurile poveştilor, în primară citeam cel mai bine din clasă, aveam cea mai mare viteză la parcurs litere şi eram aşa de preocupată de ritmul alert al citirii încât uitam să zic şi tilul poveştii următoare, de multe ori copiii erau nedumeriţi că numele personajelor se schimbaseră… Citeam mult, iar uneori uitam de lecţii. In clasa a VI-a am avut cea mai dezastruoasă medie, şase cincizeci şi ceva ) dar eram poeta clasei, semnam poezii, epigrame, la gazeta şcolii!) Mama s-a supărat rău şi
m-a certat (eram foarte sensibilă la cuvinte, o ceartă mă răvăşea mai ceva ca o bătaie!), apoi mi-a interzis să mai merg la bibliotecă şi să mai citesc! Totuşi reuşeam s-o păcălesc cu o figură deja clasică, puneam, desigur, romanul deasupra manualului. Mi-am amintit de asta când, de curând, sora mea mi-a reproşat că a fost mai chinuită decât mine, mai muncită, invidioasă după atâţia ani că mama mă menaja, mă lăsa să învăţ, îmi dădea mai mult timp liber, intuind valoarea copilului ca mama lui Nică.
–De ce ați ales să fiți om de litere și profesor? de unde această pasiune?
-Am avut în casă patru cărţi fascinante, în camera aceea a copilăriei, cu lut pe jos şi rogojină, în care se strângea toată familia iarna (unde aveau loc, într-o căciulă, sus, pe soba de lemne, şi puişorii de martie pe care-mi plăcea să-i acopăr cu obrazul, dar şi în firida sobei vreun viţel, sau miel abia fătat !), câteva cărţi de la tata: “Basme” de Petre Ispirescu, “Poveşti” de Ion Creangă, “Prichindel” de Victor Eftimiu (toate cu nişte ilustraţii faine) şi una de la mama, un volum de poezii de Eminescu, fără coperţi deja, ferfeniţit şi din loc în loc, în goluri, cu schiţele mamei, nişte modele de rochii desenate cu talent. Deşi tata nu avea decât patru clase primare, recita din memorie texte din vechile lui manuale uneori, în serile de iarnă, iar eu îl ascultam fascinată. Nu aveam radio, nici televizor, uneori, ziua auzeam “difuzorul” vecinilor, un radio rudimentar, un difuzor de radioficare din anii 60, comunist, ne însoţea pretutindeni, în curţile şcolilor, pe străzi, în uzine (nu e de mirare că, mai târziu, la facúltate, am luat examenul de socialism ştiinţific fără să mă fi pregătit).
Pe uliţa mea, majoritatea vecinelor erau casnice, însă o mătuşă, care stătea vizavi, era învăţătoare, pe ea o luasem ca model în primii ani de şcoală, ca ea voiam să ajung, învăţătoare, şi mai în glumă, mai în serios, de parcă aş fi ţesut vrăji, cu paşii mei mici încercam să calc exact pe urmele paşilor ei, pentru a prelua vreo amprentă astrală, când se nimerea să merg în spatele ei, întorcându-mă de la şcoală. Tot în acei primi ani, printre cărţile unei colege am zărit Fiinţe abstracte` de Gabriela Melinescu, o carte primita de ea ca premiu , pe care am luat-o acasa, s-o citesc…şi la mine a şi rămas. Mă atrasese titlul pentru ca nu-l înţelegeam. Nici cu interiorul n-am avut prea mare noroc, cu cât înaintam în carte, nu înţelegeam nimic…Şi doar scria româneşte! Ciudat, citeam mai departe, era o senzaţie bună, mă aflam într-o lume stranie, a mea. La fel m-a atras filozofia cu “neînţelesuri şi mai mari”, şi aşa am rămas cititoare pasionată de poezie şi filozofie, dar, în calitate de critic literar, scriu despre romane.
Scrisul a venit printr-un joc, am încercat un joc nou într-o zi de vacanţă, după clasa a şasea, cu o verişoară: cine scrie cea mai frumoasă poezie despre un castel. Şi ea a câştigat, am recunoscut că poezia ei e mai frumoasă, tot noi fiind şi juriul. Ea n-a mai scris, eu am continuat…
-Ce altă meserie credeți că vi s-ar fi potrivit?
Îmi plac cărţile, orice meserie legată de cuvântul scris, bibliotecară, redactor într-o redacţie de revistă literară, sau editură, (desigur mi-ar fi plăcut să traiesc din scris!). Mi-ar fi plăcut să fiu arheolog o vreme, (apoi) arhitect, desenam case cu etaj, cu multe camere de lectură, de pictură, de muzică, de dans. Făceam probabil incursiuni în viitor, azi lucrez într-un palat` cu o astfel de configuraţie arhitecturală!
-Regretați vreun lucru din ceea ce ați făcut până acum?
Nu regret nimic, doar că aş fi vrut să fi putut înfăptui mai mult, citi mai mult şi mai mult, scrie mai mult, visa mai mult!
–Cum sunteți dumneavoastră ca femeie, soție, mamă și fiică?
– Sunt ok ! Tolerantă. Prea mămoasă, în general. De gaşcă! Sau, ca să adopt un termen actual, de echipă !
–Care sunt pasiunile dumneavoastră?
– Pasiunea pentru scris o văd ca pe o altă profesie, doar că e neplătită. Iar pasiunea mea mai veche pentru pictură s-a transformat în aceea pentru fotografie, m-am adaptat lumii în care trăim, vitezei, în fotografie “tabloul” îţi iese foarte rapid! De obicei fotografiez când nu pot să scriu, în vremuri de blocaj metafizic ! N-am expus, în viaţa mea, decât un tablou în ulei, în tinereţe, într-o expoziţie de grup, La Clubul Nr 1 din Moreni, o natură moartă cu crizanteme)
-Este greu să fii profesor?
– Este greu, dar pun pasiune în tot ce fac, îmi place munca mea. Şi o clipă de mulţumire şterge tot chinul din urmă. După ani şi ani mă întâlnesc cu foşti elevi, unii îşi cer iertare că m-au supărat, îmi spun: “ştiţi, nu mai sunt aşa, m-am schimbat”, şi ei şi părinţii lor îmi zic tot “doamna dirigintă”. În Gara Târgovişte Nord, acum vreo trei ani, am avut o scenă extraordinară în faţa fiului şi a soţului, s-a apropiat de mine o tânără, mi-a spus cum o cheamă, mi-a spus că e profesoară de franceză graţie mie în şcoala noastră de atunci
( i-am fost profesoară de franceză în clasa a II-a, am predat franceza foarte puţin, doi, sau trei ani, completare la norma de română), că m-a luat ca model şi mi-a mulţumit pentru asta. Întâmplarea asta mi-e tare dragă, nu ştiu dacă am mai povestit-o, dar cu siguranţă o voi mai repeta.
–Cât de importantă este munca pe care o faceți cu copiii la cenaclul din cadrul Palatului Copiilor Târgoviște?
– Îi ajut pe liceeni să scrie mai bine, să se afirme, aştept cu nerăbdare să-i văd scriitori cu majuscule (vorba Constanţei Buzea), iar pe copii să fie mai creativi, cred că asta e important. Nu vor deveni toţi scriitori, toti cei 90 de elevi înscrişi anual, dar sigur vor fi mai creativi în orice domeniu şi-ar alege mai târziu, aici se simt mai liberi să-şi exprime părerile, mai importanţi, originali, unici. De asemenea, îşi doresc un context afectiv. Zilele trecute s-a înscris la cenaclu o fetiţă de clasa I, m-a întrebat de cum a intrat “Doamna, e adevărat că sunteţi blânduţă? De aceea am venit”.
Prima elevă, de clasa a X-a, înscrisă în Cenaclul “Radu Petrescu”, în toamna anului 2005 azi e fiziciană, lucrează în cercetare, păstrăm legătura, mă sună cel puţin o dată pe an.
-Copiii vă moștenesc pasiunea pentru scris?
Amândoi copiii mei au moştenit talent literar, doar fiica l-a transformat în pasiune, se numără printre poeţii importanţi ai tinerii generaţii! Fiul meu a urmat Politehnica (ce mi-am dorit eu, însă am virat în ultima clipă spre Litere, dar asta e altă poveste !), singurul realist din familie.
-Ați mai practicat și o altă meserie?
– Am o experienţă bogată pentru un scriitor: am fost prelucrător prin aşchiere (frezor, găuritor, strungar, rectificator, controlor de calitate, desenator tehnic, bibliotecară, dar şi, pentru scurt timp, croitoreasă! Cartea mea de muncă e generoasă, ca un roman.
Citeşte şi
Ioana Geacăr: „Puterea exemplului e sfântă! Dacă părinţii citesc şi copiii vor face la fel”
DOAMNE DE EXCEPŢIE: Mihaela Zegheru ridică decorarea torturilor la rang de artă
DOAMNE DE EXCEPŢIE: Pictez Pereţi, artista care transformă pereţii în scene de poveste
DOAMNE DE EXCEPȚIE: Ruxandra Pașcanu, medicul care le redă tinerețea femeilor
DOAMNE DE EXCEPȚIE: Gabriela Istrate – Povestea unui dascăl dedicat în totalitate elevilor
DOAMNE DE EXCEPŢIE: Maria Cârneci, o artistă desăvârşită, cu origini dâmboviţene
Facebook
WhatsApp
TikTok
