Când eram mic nu credeam că voi ajunge vreodată în Londra, deși mi-aș fi dorit… Mi se părea foarte departe și prea greu de atins acest vis. Mă fascinau poveștile despre bătrâna capitală. Se spunea că acolo plouă la ore fixe și musai de trei ori pe zi: dimineața, la prânz și seara, că este ceață mai tot timpul, de nici nu poți vedea să mergi la doi pași, că oamenii sunt foarte politicoși, plini de calm și respect – de fapt, cei mai politicoși de pe fața pământului… Iar despre calmul tipic englezesc, oare cine nu știa? Mai auzisem că în Londra sunt numai lorzi englezi, îmbrăcați în frac, care-și scot întotdeauna jobenul în fața doamnelor (și nu numai)…
„Ce bine trebuie să fie acolo”, mă gândeam eu…
Și anii au trecut și m-am trezit chiar acolo unde îmi doream. M-am mirat tare când am prins vreo două luni fără strop de ploaie, însă mi-am zis că e de la stratul de ozon: „poate că s-a schimbat clima”… Când n-am văzut ceața timp de un an, am crezut același lucru: „’sigur e de la topirea ghețarilor!”
Asta, până am avut accidentul… Cum care accident? Accidentul de mașină… Era o zi normală, o duceam pe soția mea la servicui, nici nu schimbasem bine două străzi că în fața noastră, fără să îmi dau seama de ce, o altă mașină frânează brusc și violent. N-am mai putut evita coliziunea și am tamponat-o. „Asta e, mi-am spus, se mai întâmplă”… Mă dau jos, calm, de la volan și merg înainte, cu gândul să schimb detaliile de la asigurări cu celălalt șofer…
Numai că din celălalt vehicul coboară o bătrână, englezoaică get-beget, care își pune mâinile în cap și începe să strige ca din gură de șarpe și să se prefacă a plânge, de ziceai că i-a murit vreo rubedenie: „Nenorocitule, nenorocituuuule, mi-ai distrus mașina!” I-am spus: „Iertați-mă, doamnă, dar ați pus o frână teribilă… așa, din senin… nu vă faceți griji, asigurările vor rezolva totul… Accidentele se întâmplă…”
Să fiu sincer, mașina babei avea doar două mici zgârieturi, a noastră era un pic mai mult „boțită” „Nemernicule, nu ai văzut că am nepoțelul în spate? L-ai traumatizat! Lasă că îți arăt eu ție, vei avea de-a face cu băiatul meu!” Și s-a așezat pe o bancă din apropiere, apelând un număr pe mobilul din dotare, continuând să urle și să îmi adreseze injurii. M-am uitat pe bancheta din spate, copilașul zâmbea liniștit, în ciuda istericalelor bunică-sii… Probabil, era obișnuit… Aici, în asemenea cazuri, de tamponări ușoare, nu este necesar a se chema poliția, se schimbă doar datele personale, ale mașinilor și ale firmelor de asigurări. Văzând însă că nu o pot scoate la capăt cu nebuna, am pus mâna pe telefon – stând în dubii – unde să sun, la poliție sau ambulanță… Am ales prima variantă, că doar nu era nimeni accidentat.
Nu trec mai mult de câteva minute și, în scrâșnete de roți, oprește un jeep, din care coboară val-vârtej un englezoi în tricou și-n bermude, tatuat din cap până-n picioare (după cum arăta, nu m-ar fi mirat să fie tatuat până și pe limbă). Alte înjurături, altă distracție… Numai că acesta, pe deasupra, încerca să îmi explice că știe el câteva scheme de karate, învațate (pesemne, de la televizor) de la Chuck Norris. Căutam, din priviri, cel mai apropiat gard, să îi arăt cum se face un „masaj” pe la noi, cu o ulucă… Uitasem pentru o clipă că aici nu prea există garduri, așadar, n-a avut noroc… Numai bine c-a sosit și poliția și l-a calmat pe karatist…
Și uite-așa căzusem eu pe gânduri și-mi tot spuneam: „Uite, domne’, ce poate face încălzirea globală din săracii oameni… Cum au fost și cum au ajuns…”
CRISTIAN GABRIEL GROMAN este poet, prozator și pianist, trăiește la Londra (de nevoie) și visează la Târgoviștea lui, în care a absolvit, desigur, CARABELLA…
Facebook
WhatsApp
TikTok
