Ne trebuie un psiholog!

Echipa noastră de handbal a clacat iarăşi.
Ca de obicei vinovaţii sunt: accidentările, fostul antrenor, arbitrii, actualul antrenor, două-trei jucătoare care nu au confirmat, o mătuşă din Canada, publicul, şeful federaţiei, un văr al lui Dorinel Munteanu şi comentatorii de sport. În această ordine!
Apoi, după înregistrarea eşecului, se anunţă apocalipsa! ”Nu mai avem handbal! Se destramă şi ultimul sport de echipă care ne mai putea aduce medalii! Să vedeţi, o să cadă şi gimnastica!”
Toată situaţia aceasta îmi aminteşte de figurile triste şi sincer surpinse ale drumarilor care, prinşi în zăpadă până la brâu, cu utilajele înţepenite în curte, ne declară că nu se aşteptau să ningă în decembrie!
Chiar nu vede nimeni că fetele din naţionala de handbal, ca şi alţi sportivi, au nevoie în primul rând de o pregătire psihologică, să le înveţe ce înseamnă succesul şi cum se ajunge la el?
Înainte de meciul în care am fost eliminaţi de la mondiale de către echipa Croaţiei m-a frapat o declaraţie a unei jucătoare românce: ”Să curgă sânge!”. Şi imediat unii s-au grăbit să se îmbete cu apă rece, spunând că aceasta este atitudinea care ne trebuie!
Nici vorbă! De la o vreme facem doar două lucruri: ne văităm sau ne fudulim cu ce nu avem! Ce sânge să curgă în momentul în care te-au bătut Franţa şi Brazilia? Să mai lăsăm războiul şi pe „războinicii luminii” şi să începem să ne antrenam cu cap!
Problema nu este doar la handbal, ci în tot sportul românesc şi are rădăcini adânci în sistemul de învăţământ şi mai ales în cel de selecţie la nivel de copii şi juniori.
Copii nu mai sunt îndreptaţi către sport din clasele mici, astfel că faţă de alte ţări, sportivii noştri încep antrenamentul pentru performanţă cu cel putin doi-trei ani întârziere. Selecţia se face în funcţie de cine îşi poate permite să-şi ducă odrasla la sport şi nu în funcţie de talent sau calităţi fizice. Aşa se face că avem pitici şi semi-împiedicaţi care nu rezistă unor dueluri unu-la-unu în meciurile internaţionale.
Dar rezervorul de talente şi materialul genetic românesc ar putea suplini chiar şi aceste două mari hibe! Cu o singură condiţie. Să înţelegem în sfârşit că există o psihologie a sportului, la fel de importantă ca studiul adversarului sau antrenamentul specific. Ca antrenor cu elevi campioni mondiali, unii dintre ei decoraţi de Guvernul României cu titlul de maestru emerit al sportului, îmi permit să am o opinie despre cum ar putea renaşte sportul românesc. Nu am să pornesc de la sistemul de învăţământ şi educaţia din familie, primită de viitorii sportiv. Deşi normal cam de acolo se porneşte reconstruirea unui sistem întreg.

Din fericire, cu sportivii pe care îi avem la momentul actual putem câştiga multe medalii, dacă vor schimba ceva esenţial: atitudinea. Dacă urmatoarele cinci „porunci” vor fi impuse de către antrenorii şi patronii noştrii, performanţele româneşti vor reapărea peste noapte!
1. Niciun sportiv din nicio altă ţară nu este învingător din start în faţa alor noştri. Autostrăzile mai lungi şi mai bune sau salariile mai mari nu intră pe teren! Pe teren se înfruntă doar sportivii. Şi ei au acelaşi număr de mâini şi picioare ca şi adversarii din faţa lor. Ai noştri au de cele mai multe ori şi mai multă fantezie!
2. Nu mai celebraţi şi nu mai bociţi orice fază petrecută înainte de fluierul final! Le spun mereu elevilor mei: competiţia se termină când ajungi la hotel! Până atunci, orice este posibil! Chiar şi să se prelungească meciul nefiresc de mult, chiar să fii rechemat pentru cine ştie ce contestaţii, rejucări etc. Am în faţa acum o fotografie a unei jucătoare de handbal românce, care urla efectiv de fericire după un gol marcat în prima repriză! Dumneai se manifesta mult mai vehement decât Lăcătuş după ce a marcat golul în finala de la Sevilla. Şi este ceva diferenţă de nivel între meciurile celor doi!
3. Pregătiţi-vă să vă luptaţi şi cu arbitrii! Da! Uneori sunt părtinitori! Dar pot fi învinşi printr-un joc excepţional! Dacă vom cădea psihic la prima decizie incorectă, le vom face jocul şi nu vom ajunge nicăieri. Chiar nu aţi aflat până acum că viaţa nu este mereu corectă?
4. Ascultaţi orbeşte de antrenor! O armată în fruntea căreia se află zece regi nu va învinge niciodată oştirea condusă de un singur general! Să ne amintim ce s-a întâmplat cu echipa de fotbal a Franţei înainte de câştigarea titlului mondial din ‘98! Nume imense au fost excluse din lot! Şi a funcţionat. Multe dintre echipele noastre din diverse sporturi au mai multe primadone decât soldaţi disciplinaţi! Şi totuşi se cred războinici!
5. Dragi sportivi, feriţi-vă de patronii care intervin în pregătirea meciurilor ca de ciumă! Sportul poate fi făcut numai de către specialişti în sport! Nu vă mai îngropaţi carierele în menajeria oricărui electronist, zootehnist, papucar sau prelucrător prin aşchiere, ce a pus cumva mâna pe bani. Dacă iubiţi  sportul, căutaţi bucuria performanţei şi banii or să vină apoi firesc. Din pacate mulţi preşedinţi sau patroni confundă performanţele sporadice cu triumful absolut. Iar faptul că echipa lor nu se prăbuşeşte complet este pentru ei o victorie, o confirmare a „cunoştinţelor” proprii absolute in domeniu. Dânşii nu au cum să-şi dea seama că un profesionist ar duce echipa lor mult mai sus. Nu pot concepe aşa ceva!

Şi uite aşa am plecat de la handbal şi am ajuns la sport în general, la sistemul de învăţământ, la societatea românească. Poate pentru toate acestea este valabil titlul acestui articol :  ne trebuie un psiholog!