Referitor la titlu, consider că ceea ce scriu aici nu numai că poate fi spus, ci trebuie să fie spus, în speranța că unii vor rezona și alții se vor simți.
Unii dintre noi respiră comunicare. Îmi par cei cărora, în orice mediu social, mai devreme sau mai târziu, le vor ieși pur și simplu cuvintele pe gură, și, cum oameni sunt, se vor trezi în relații sociale cu aceștia (adesea superficiale); mai mult, în funcție de cât de multe li se va permite să spună, unii se vor considera prieteni, confidenți, îndrumători spirituali sau mai știu eu ce. În fapt, sunt oameni cu acută nevoie de comunicare, determinată de lucruri de la „pe cât se poate de naturale” (temperament) până la „lucruri cât se poate de alienante”.
Trăind în România, a cărei civilizație (fascinantă, de altfel) este renumită pentru modul facil și chiar plăcut al oamenilor de a porni discuții, de a socializa, de a se exprima, persoanele comunicative își dezvoltă inevitabil trăsăturile, astfel încât toată lumea le știe pe toate și poate vorbi despre de toate. Mai mult, trăsăturile acestea sunt duse uneori într-un mod agasant la extremă.
Nimeni nu te obligă să asculți sau să socializezi cu anumiți oameni. Ar fi replica liberală… Ba, uite că da. Ce te faci când persoana care vorbește se află într-o asemenea poziție încât ești obligat să o asculți? Cum reacționezi? Poate ea spune orice? Poți tu spune orice?
Slavă mediului academic, că ne învață multe. Fiind una dintre primele instituții pe care un individ le întâlnește în viața lui, școala vine cu acea structură ierarhică, care te va pregăti pentru viitorul, pentru majoritatea, supus și el unei ierarhii. Ierarhia într-o comunitate este naturală și poate fi observată nu numai la oameni; de altfel, pozițiile înalte ale unei ierarhii, sunt, teoretic, ocupate de persoane demne de respect (nu pentru poziție, ci pentru ceea ce sunt), de la care poți învăța multe, așa încât, de abia după ce atingi nivelul acelora, poți să urci într-o ierarhie, într-un mod proporțional cu experienșa și cunoștintele.
Este problematic, totuși, când persoane înclinate spre o comunicare obsesivă și mai mult, cu o pasiune pentru finețea psihologiei oamenilor, și, să zicem, grija enormă pentru dezvoltarea ta, izvorată dintr-o curiozitate dată de reflexul frustrant al comparării perpetue (fie cu ele însele, fie cu oameni apropiați) se găsesc într-o poziție superioară ierarhic. Este problematic când, ție, ca individ, nu iți stă în fire să fii tolerant și simți un imens spirit al dreptății când spui, la rândul tău, ce crezi atunci când ești provocat. Am avut câteva experiențe și mă bucur, pentru că am învățat lecția tăcerii și a bunului-simț.
Acum revin la titlu. Ce poate fi spus și ce nu? Comunicarea este frumoasă, spiritul băgăcios este o chestiune delicată, dar libertatea ta se oprește acolo unde începe libertatea altuia, nu? Eu înțeleg această libertate într-un sens extensiv, de drepturi și libertăți. Mai are cineva dreptul la libera exprimare, atunci când exercitarea acestuia poate dăuna moral, fizic altcuiva? Eu una mă îndoiesc. Cu toate astea, mulți încalcă regulile simple ale conviețuirii. Ca să citez un profesor preferat (chiar înveți multe din mediul academic), persoane care studiază mult timp într-o instituție și ajung să ocupe poziții în ierarhia ei, ajung să se confunde cu însăși instituția. Și instituțiile mai fac abuzuri de putere, dar și ca instituție, ai competențe limitate. Există o limită în comunicarea formală și este păcat ca relațiile ierarhice să se bazaze pe un șantaj al puterii; chiar dacă lucrurile spuse sunt adevărate pentru cel care le emite, deși ar trebui să își ia o marjă de eroare, pentru că un lucru exact despre realitate este relativitatea ei.
Lecția învățată? Învață de la alții… Învață să știi când să taci. Învață și gândește-te unde ai greșit și tu la rândul tău. Cu toții spunem mai multe decât ar trebui și apoi avem de pierdut pe seama asta. În relații personale, banale, cred că de nenumărate ori am spus lucruri care i-au afectat pe alții. După ce înveți asta, poate o să ajungi într-o zi acolo de unde să fii mândru de tine că ai acționat altfel unde alții au greșit și unde ai fi putut să greșești, dacă nu ți-ai fi înțeles frustrările.
Totuși, mai este un lucru care mă pune pe gânduri. De ce trebuie să învățăm să tăcem? Pentru că gândurile noastre, rostite uneori, deranjează? Cred că esența este: de ce și cum am ajuns să gândim așa?…
ANDRADA ANTOFIE este studentă la Facultatea de Drept – Universitatea București și, desigur, târgovișteancă…
Facebook
WhatsApp
TikTok
