ortooxacell kiss2022.gif Flax

SOVIANYSME – Octavian SOVIANY: Am fost un copil reușit? ( 6 )

Dacă de la colțul pe care îl făcea Aurel Vlaicu cu 13 Decembrie te uitai spre celălalt capăt al străzii, puteai să vezi conturându-se departe la orizont turnul bisericii Sfântul Bartolomeu, cea mai veche biserică a Brașovului..

Pot să spun că prezența acestui turn mi-a tutelat într-o mare măsură copilăria, căci a trezit în mine nostalgia locurilor inaccesibile.

Până pe la șapte-opt ani, când am început să mai hoinăresc și de unul singur, viața mea de copil s-a desfășurat într-un perimetru delimitat cu strictețe. Plimbările mele cu tata urmau întotdeauna același traseu, drumurile în oraș se sfârșeau invariabil la aceeași stație de autobuz. Iar tot ce se situa în afara acestui perimetru era pentru mine misterios și atrăgător, poseda puterea de fascinație  a fructului interzis. Aveam impresia că lumea de dincolo de orizont trebuie să fie una cu totul aparte, radical diferită de lumea experiențelor mele de zi cu zi. Și nu mică mi-a fost dezamăgirea când, după ce în sfârșit am reușit să trec de linia orizontului, am descoperit că locurile de acolo n-au nimic magic și că biserica Sfântul Bartolomeu nu e decât o biserică.

Am ajuns destul de târziu s-o văd de aproape, când eram deja elev, manifestam un oarecare interes pentru istorie și aveam intenția profană să o vizitez. Biserica nu s-a lăsat vizitată însă decât din exterior, interiorul rămânea impenetrabil, căci ușa era încuiată, iar cheia era la pastor, pe care prea puțin îl interesau toanele unui copil cu ifose de istoric.

Așa se face că nu știu nici până în ziua de astăzi cum arată pe dinauntru biserica Sfântul Bartolomeu. Numai că acum demonii curiozității s-au mai potolit și încep să cred că e mai bine să nu știi decât să știi. Căci atunci când nu știi începi să-ți imaginezi.

Mai trebuie să spun că aproape la fel de fascinante ca și locurile inaccesibile erau locurile greu accesibile, acele locuri unde nu se ajungea decât foarte rar și în situații excepționale.

Uneori, atunci când mergeam în oraș cu părinții mei, pentru a evita aglomerația și pentru a găsi eventual chiar locuri pe scaune, luam autobuzul în sens opus, spre Flotila, unde era capăt de linie. În limbajul locuitorilor din Suburbiu Flotila se numea aeroportul de la marginea Brașovului (un aeroport cred utilitar) care ulterior va fi desființat, iar în hangarele lui va fi instalată faimoasa pe vremuri uzină Rulmentul.

În drum spre Flotila, autobuzul trecea mai întâi pe lângă stadionul Tractorul,  la a cărui tribună, dar mai ales la a cărui tabelă de marcaj (verde) mă uitam fascinat. N-aveam de unde să știu pe atunci că, doar peste câțiva ani, devenit un suporter înflăcărat al echipei tractoriste, aveam să mă simt ca la mine acasă în această tribună, pe care o preferam tribunei de pe Tineretului, unde evolua Steagul Roșu.

După ce treceai de stadion, începea aeroportul. Cele câteva mici avioane garate la sol aveau pentru mine farmecul unor obiecte miraculoase, care nu-și dezvăluiau misterul niciodată în întregime, se lăsau doar privite de la distanță, rămânând mereu dincolo de linia orizontului. Geamul autobuzului 2 punea între mine și lumea miracolelor o peliculă de protecție…

Și mai era acolo o construcție ce mă intriga: un turn de beton cilindric căruia tata îi spunea Antiaeriana, un alt cuvânt vrăjit și de neînțeles, în jurul căruia se putea broda o întreagă poveste,,,

Nici Poarta Scheilor nu făcea parte din perimetrul experiențelor mele obișnuite, ba multă vreme chiar i-am ignorat existența.

  Am descoperit-o cu ocazia unei excursii dumnicale.

  În Suburbiu exista obiceiul să se iasă la iarbă verde duminica, iar părinții mei se străduiau să respecte acest obicei. Maică-mea burdușea într-o sacoșă ceva merinde, o pătură, ba chiar și o sticluță cu lichior producție proprie (era o teribilă bucătăreasă) și ne porneam de obicei către Noua, unde erau pădure, lac, ștrand, iar mai târziu și o grădină zoologică. Mie locul acesta îmi era destul de nesuferit, căci la întoarcere autobuzele erau foarte aglomerate, trebuia să aștepți mult și bine până găseai unul de care să te poți agăța.

S-a întâmplat însă ca într-o duminică planul excursiei să se schimbe pe neașteptate: la sugestia unei vecine, maică-mea a decis (ea era mereu decidentul, iar taică-meu executantul) că de data asta nu vom mai merge la Noua, ci la Pietrele lui Solomon, un loc unde nu mai fusesem până atunci niciodată.

Ne-am urcat așadar în eternul autobuz 2, dar de data asta n-am mai coborât acolo unde coboram noi de obicei, acum destinația noastră era Piața Prundului. Mă uitam pe geam curios, căci linia orizontului fusese depășită, când deodată autobuzul a trecut pe sub un fel de boltă și am fost săgetat de un început de frică:

-Ce a fost asta? am întrebat-o pe mama, puțin speriat.

-Poarta. Poarta Cetății, a răspuns ea și o nouă vrajă a pus stăpânire pe mine.

Până atunci despre cetăți știusem doar din povești și habar n-aveam că Brașovul  fusese și el  odinioară cetate. Iar Poarta Scheilor m-a impresionat mult mai tare în ziua aceea decât stâncile de la Pietrele lui Solomon. Peste ani, atunci când aveam să pătrund, ca alumne neascultător sub pulpana și autoritatea părintelui Șaguna, ea-mi va deveni, de altfel. o foarte bună prietenă.

OCTAVIAN  SOVIANY  este membru al Uniunii  Scriitorilor, a primit trei premii ale Asociației Scriitorilor din București, a fost tradus în franceză, engleză, spaniolă, germană, italiană, maghiară, polonă, slovenă, bulgară…

 

Distribuie:

Lasă un comentariu

Agenda Politică Locală

psd pnl usr aur
MedcareTomescu romserv.jpg novarealex1.jpg hymarco fierforjat.gif
Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

CITEȘTE ȘI

Gopo
Foah ConsultOptic
Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public

Parteneri media