Privirea mea curge printre șiroaie de apă, scormonește trecut și prezent, oprindu-se tristă în poarta morții… Se naște noaptea în șoapta mea de durere, iubire e numele ei, dar nimeni n-o știe, strigătul meu e mut ca și viața.
6.Plouase mult, zile întregi am auzit pe acoperişul din faţa ferestrei noastre răpăitul metalic al apei. Pavel era tot timpul foarte agitat, aerul devenise apăsător, iar ceilalţi bolnavi aveau crize dese şi, aproape în fiecare zi, coridoarele erau pline de pacienţii atacaţi de angoasa toamnei întunecate, de afară. Erau ca niște arătări în zdrențe, care învățaseră doar să suspine adânc. Chiar dacă propozițiile lor dezlânate nu aveau sens, începusem să le înțeleg cuvintele.
„ Ce suflet este acela gata oricând să se despartă de trup, dacă trebuie sau să se stingă sau să se risipească sau să dăinuie în el?” urla Pavel din mijlocul patului, cu figura răvăşită de teamă.
„Stai puţin, îi răspundeam eu calm, sufletul omenesc nu e în sine nemuritor, ci muritor… Dar acelaşi suflet poate şi să nu moară. Dacă nu cunoaşte adevărul, moare şi se destramă odată cu trupul, pentru a reînvia însă împreună cu trupul mai târziu.” Pavel se agita în jurul patului, continuând să strige: „Ce vorbeşti? Unde? La sfârşitul lumii poate şi pentru a primi odată cu trupul drept pedeapsă moartea în nemurire.”
Dimpotrivă, gândeam nerostit, când dobândeşte cunoşterea lui Dumnezeu nu mai moare, chiar dacă se destramă pentru un timp. Apoi, într-o sâmbătă, a ieşit soarele şi peste noi toţi s-a aşezat o linişte nefirească, un calm ciudat, ca şi lumea în care ne aflam. Mama şi fratele meu, Mihai, au venit chiar atunci, în sâmbăta liniştită de după ploile lungi ale toamnei. N-am să pot uita niciodată privirea pierdută a mamei mele, lacrimile ei reţinute cu greutate în colţul ochilor…
„Ce faci, mamă?” m-a întrebat cu voce stinsă, stingheră şi abătută, dar nefirească, pentru că mama era o femeie puternică, niciodată plecată în faţa încercărilor – multe – cu care viaţa o atinsese de aripa rece a disperării.
„Bine, i-am spus, voi cum o duceţi?” Stam, toţi trei, mama şi băieţii ei, pe o bancă în curtea mare a spitalului şi era atâta noapte în jurul nostru. Simţeam o apăsare puternică, iar privirea mea tulbure încercam să o ascund undeva, în spatele ochelarilor, dar vocea ei, vocea mamei, mă mângâia ca şi altădată în copilărie, într-o zi îngândurată şi frântă în bătăi amestecate de inimă. „Am făcut vinul, zicea mama, aşa de mulţi struguri n-au mai fost niciodată.” Mă uitam la ochii ei, încerca să-şi lumineze faţa altfel decât vedeam şi simţeam, cu neliniştea şi îngândurarea din privire. Strângeam din buze și le simțeam uscate ca iasca. Făceam gesturi încurcate, de parcă aș fi vrut să alung fluturi mici, roind în jurul capului meu.
Fratele meu, preot în satul nostru, în biserica pe care tata o ridicase de la prima cărămidă, încerca şi el să pară liniştit, dar atins de sfinţenie şi rugăciune, avea mai degrabă solemnitate şi smerenie în voce. Doamne, mă întrebam, cine e străinul din mine, în timp ce mama îmi povestea ce mai este pe acasă, ce fac băieţii lui Mihai şi câinele nostru bătrân şi lăţos, care-mi ducea dorul mai mult decât un om. Mă uitam la fratele meu şi-l vedeam pe tata, sub bolta din curtea noastră, spunându-ne cu vocea lui aspră, dar mereu mângâietoare: „Oamenii care-l iubesc pe Dumnezeu sunt legaţi de el prin iubirea pe care i-o poartă şi sunt legaţi şi între ei prin iubirea pe care o au împreună pentru El.”
Mama şi fratele meu mă priveau cu pierită dragoste şi-mi venea să-i întreb de ce unii vor fi mântuiţi, iar alţii nu? Raţiunea noastră nu poate ştii, fiindcă este taina lui Dumnezeu, părea că-mi răspunde de undeva, de foarte aproape, vocea tatălui meu. De un lucru putem fi siguri, că Dumnezeu nu osândeşte pe nimeni fără dreptate, chiar dacă temeiul sentinţei rămâne ascuns atât de adânc încât raţiunea noastră nu poate nici măcar să bănuiască ce este ea.
Mama îmi mângâia rar mâna, aşezată pe mâna ei, era atâta lumină în ochii mei şi mi-am amintit, aşezat acolo, pe banca ruginită a spitalului, una dintre parabolele pe care tatăl meu ne-o spunea, mie şi lui Mihai, ieri, dar şi azi… Şi acum… În ziua facerii lumii, se lăudau pomii unii faţă de alţii, mândrindu-se fiecare: pe mine m-a sădit Domnul, zicea cedrul cel înalt, tăria şi mirosul frumos, puterea şi viaţa lungă le-a adunat în mine. Mie, spunea palmierul cel cu umbra deasă, Domnul mi-a rânduit bunătăţi drept binecuvântătoare, folosul şi frumuseţea le-a unit El în mine. Ca un mire printre flăcăi strălucesc eu printre pomii pădurii, zicea mărul, iar mirtul spunea: „Cum stă trandafirul printre ghimpi, aşa stau eu printre tufişurile cele mici.” Tot aşa se lăudară toate: măslinul, smochinul, chiar şi stejarul şi bradul. Numai viţa de vie tăcea şi se pleca la pământ. Mie, îşi zicea ei sieşi, nimic nu-mi este dat să am, trunchi şi ramuri, flori şi roade, dar aşa cum sunt, am să nădăjduiesc şi am să aştept. Şi se plecă în jos şi ramurile ei plânseră. Nu aşteptă mult şi nu plânse mult şi iată, omul veni la ea, el văzu pomişorul cel fraged, în bătaia vântului, întins la picioarele sale şi cu multă milă îl ridică şi-l întinse peste gardul lui. Acum adierile de vânt se jucau vesel peste coardele viţei, arşiţa soarelui îi pătrundea broboanele verzi şi tari, pregătind în ele mustul cel dulce. Împodobită cu struguri bogaţi, viţa se plecă în curând către stăpânul său, iar pomii cei mândri o pizmuiau acum, fiindcă mulţi şedeau fără roade. Ea însă se bucura plină de mulţumire pentru statura sa mică şi pentru umilinţa sa până la sfârşit. De aceea, încheia tata, nu te descuraja, tu cel părăsit şi aşteaptă cu răbdare, dintr-o tulpină nebăgată în seamă izvorăşte mustul cel dulce.
Am rămas mult timp pe bancă, după ce mama şi fratele meu au plecat, am stat acolo cu ochii închişi şi simţeam adânc răsuflarea tatălui meu, mânile lui asprite de muncă îmi mângâiau faţa, obrajii, părul… Voi străbate până la capăt, în nori de praf, spaima amurgului, fiindcă nu se mai poate opri nimic din mulţimea de cuvinte care va scrie iubirea fără seamăn, care s-a dus. Îmi arăt faţa dezgolită de zâmbet, iar taina adâncă, până ieri, a trecut în liniştea deplină. E umbră aici, doar moartea e în stare să mişte privirile reci, pătrunzătoare, ale paznicilor din faţa intrării. Eram, de fapt, doar o mască… Nu de ceară, nici de cenușă… Până la urmă, moartea crează mereu o altă înfățișare pentru ceea ce, cu o secundă mai înainte, a fost viață și respirație.
7.Ne plimbam, eu şi Maria, pe străzile mohorâte, pe lângă noi treceau oamenii obosiţi şi îngânduraţi, încercaţi de viaţa tot mai grea, doar noi păream din altă lume. Dacă veneai de departe, doar gândul încercat de speranţă mai rezista. Era un timp incert, în care şi firea omului se pierdea în zădărnicia clipei. Unde să mai încapă şi adevărul fiecăruia? Găurile mari din trotuarele oraşului ascundeau, fără succes, murdăria din jur, pentru care luptau din greu oamenii şi stăpânii lor. Unde se terminau, dacă începuseră vreodată, vorbele colorate ale mulţimii?
Într-o duminică de ianuarie Maria a venit veselă, a rezolvat un test din jumătatea de carte, pe care o învăţase, apoi ne-am plimbat împreună prin oraş. Seara târziu citeam la biroul meu plin cu hârtii şi cărţi, pe masa din cameră erau, în dezordine, urmele cinei, când a sunat cineva. Am deschis şi în holul îngust al mansardei a apărut tatăl Mariei. M-am simţit un pic derutat, domnul din faţa mea era ministrul adjunct de externe al ţării, cu o sticlă în mână şi câteva cărţi. Ne-am salutat şi l-am poftit înăuntru, uitându-mă ruşinat la dezordinea din jurul meu. „Îmi cer scuze, mi-a spus, şi pentru ora cam nepotrivită şi pentru că ar fi trebuit să vin mai demult, dar…” Am zâmbit încurcat şi l-am invitat să ia loc.
„Radule, mi-a zis, eu trebuie să-ţi mulţumesc, pentru tot ce-ai făcut tu pentru Maria.” L-am privit la fel de încurcat şi am spus: „Dar, mie îmi face plăcere şi Maria e o elevă bună…” m-am tot învârtit eu, între cuvinte banale. „Maria, a continuat el, a fost întotdeauna un copil dificil, cu o personalitate puternică, dar foarte greu adaptată la lumea din jur… Noi am avut mari probleme, iar în clipa în care a început să se pregătească pentru facultate eram, şi eu şi mama ei, aproape disperaţi… De-asta îţi spun că ai apărut la timp, i-ai dat atâta încredere şi curaj, încât chiar şi acum, târziu, mulţumirile mele nu sunt de ajuns…”
Eram stingherit de vorbele omului din faţa mea, un bărbat puternic, cu un aer de aristocrat adevărat, dar atât de fragil – până la urmă – când era vorba despre viaţă pur şi simpu şi despre fata lui.
Am vorbit mult, trecuse de miezul nopţii, eram la a treia cafea şi fumul de ţigară fină învăluise noaptea, cu un miraj anume. Domnul ministru sta comod pe fotoliul din mansarda mea de student şi mă iscodea, ca un tată atent, grijuliu şi sfătos. „Știu de la Maria că-ţi pregăteşti lucrarea de licenţă cu o temă despre Alexis de Tocqueville, mi-a zis el la un moment dat, şi e uimitor pentru mine… Ştii, Tocqueville e una dintre pasiunile mele, am citit mult din ceea ce a scris şi multe cărţi despre filosofia lui politică.”
Ştiam ceva, îmi povestise odată Maria despre pasiunea tatălui ei… „Se întâmplă adesea Radule, mai zise el, ca străinii dintr-o ţară să observe lucrurile cu mai multă obiectivitate decât locuitorii acelei ţări.” Şi am continuat eu: „Da, numai că, de-a lungul istoriei americanii au fost fascinaţi de comentariile călătorilor străini şi, în plus, aceste comentarii au arătat foarte des imagini ale societăţii americane pe care înşişi americanii nu le observaseră până atunci.” Parcă încercam amândoi să justificăm pasiunea noastră comună, fiindcă dintre toţi călătorii care au vizitat America şi şi-au notat impresiile despre ea, niciunul nu s-a dovedit a fi mai abil decât Alexis de Tocqueville şi nicio altă lucrare n-a avut un efect atât de profund precum „Democraţia în America,” scrisă de francez în 1835.
Domnul ministru mi-a propus să facem un schimb, să-i dau ceea ce scrisesem eu deja despre opera lui Tocqueville şi să citesc dosarul în care el adunase articolele lui, unele publicate chiar în Franţa, despre autorul nostru comun. „Cine ştie, a zis el, poate iese o carte împreună…”
Alexis de Tocqueville şi Gustave de Beaumont, doi aristocraţi francezi, au fost trimişi de către guvernul Franţei să studieze sistemul închisorilor americane. Au sosit la New York în luna mai a anului 1831 şi au petrecut nouă luni călătorind prin SUA, luându-şi notiţe nu numai cu privire la închisori, ci şi despre toate aspectele societăţii americane, despre economia ţării şi despre originalul său sistem politic. După întoarcerea în Franţa, în februarie 1832, Beaumont a scris un roman despre relaţiile rasiale în SUA, însă opera lui Tocqueville este cea care a devenit celebră.
Îi spuneam toate acestea Mariei, în seara următoare, în plimbarea noastră care devenise obişnuită. „Tata, mi-a spus ea, te place foarte mult…” Dar tu, aproape că am întrebat, cu vorbele pierite însă în liniştea străzilor cu case vechi, în care oameni – ca şi noi – trăiau, iubeau, sperau în minunea încă a unei zile a vieţii lor. Deşi aş fi vrut să-i spun cât e de frumoasă şi să o sărut acolo, în mijlocul străzii, eu continuam să-i povestesc cât de fascinat era Tocqueville de sistemul politic american… „Ştii, ziceam eu ca o declaraţie de dragoste ascunsă, el a sosit în America în timpul preşedintelui Andrew Jackson, când partidele politice treceau printr-o transformare majoră, de la mici organizaţii dominate de elita locală la grupări mari, preocupate de politica ţării.”
Cuvintele mele sunau, într-un fel, ca o declaraţie de dragoste. Ciudată declaraţie… „Tocqueville spune cam aşa, imediat ce păşeşti pe pământ american eşti copleşit de un fel de tumult; aproape singura plăcere a americanilor este să discute măsurile guvernului.” America, guvernul… iar aş fi vrut să-i spun simplu că o iubesc. Domnule filosof, noapte bună! Dacă am duce-o singuri şi fericirea ar fi prea grea! Cine spunea oare, mă întrebam singur în noaptea apăsată de liniştea mansardei mele, că fericirea îngerilor n-are niciun înţeles pentru oameni?
Stau aici, în camera rece de spital, Pavel sforăie imperial în patul de alături şi eu scriu despre o noapte de februarie, singura noapte de februarie pe care n-am s-o uit niciodată. O apă rece mi-a înghețat oasele, m-aș lăsa purtat de curent, dar nu mai știu să înot deloc. Am uitat să respir și simt cum mă sufoc pe fundul rece al apei.
Am fost cu Maria la Teatrul Bulandra, la premiera ultimei piese montate de Liviu Ciulei. Am ieşit de acolo copleşiţi, într-o stare de graţie pe care numai lumea perfectă a scenei ne-o poate da. În seara aceea, târziu, la un colţ de stradă ne-am sărutat prima dată. Am rămas minute multe îmbrăţişaţi în umbra oraşului, fără vorbe, fără trecut, de parcă totul se oprise în aşteptarea iubirii. Sus, deasupra oraşului trist, în casa mea de student, i-am spus Mariei, cu vorbe tremurate, dragostea mea. Stau aici, în camera de spital, şi nu mai pot să-mi amintesc deloc cuvintele de atunci.
Simt însă mirosul părului ei, îmbrăţişările noastre, buzele noastre care se căutau într-un sărut… Şi scriu cu un colţ de lacrimă, să-i dispreţuim pe cei care vorbesc despre iubire, în loc să iubească, pentru că floarea vieţii e acum risipită, iar mâne va fi pierdută în vânt.
Ieri mi-a fost rău, durerea de cap a fost mai grea decât oricând, aş fi vrut să mor, să plec, să zbor oriunde, acolo unde uitarea ar fi putut să fie a mea. Şi acum, în noaptea spitalului negru, sunt fericit cu gândul la ea, simt atingerea buzelor ei, dar lacrima rece a îngheţului din mine curge în râuri învolburate. Nu e disperare în sufletul meu, e numai aripa ruptă de boală şi-mi vine să strig: „De ce, Doamne, de ce îmi ocoleşti privirea… Iartă-mă, Doamne, dar sunt atât de tinăr şi aş vrea înapoi seara aceea de februarie… Şi ochii ei… Şi zâmbetul ei…” Şi n-am decât sforăitul adânc al lui Pavel. Și ce mai am? Un corp rănit de moarte, purtat dicolo de privirile curioase, sufocat între aripile care bat la întâmplare și-i ascultă pe ceilalți fără să-i privească. Las până și glasul să zboare și mă apăr de atacuri venite din interiorul propriului meu trup mistuit de boală.
Doar nebunii îşi aşază fericirea mai presus de puterile lor şi-l cânt în noaptea neclară a umbrei mele, pe poet: cei cu suflete stângace vor fi în veci nefericiţi.
Facebook
WhatsApp
TikTok
