Mai ții minte când? Asta-i, probabil, una dintre cele mai folosite întrebări în ultimele zile de liceu.
E o întrebare pe care o folosim mereu, acum de exemplu la sfârșitul unei etape din viață, din nevoia de a ne aminti niște momente, bune sau rele, pe care le-am petrecut cu oameni dragi și care au putut să ne schimbe viața în doar patru ani de zile. Patru ani de zile… o grămadă de timp, dar care nu știi când a trecut. Oricum ar fi, anii ăștia ne-au format, ne-au definitivat ca oameni.
Trăim cu impresia că mai există și ziua de mâine, că o să mai fie timp pentru ce ne-am propus să facem, dar nu-i așa. Uneori dorim ca timpul să treacă mai repede din diverse motive: stres, oboseală, plictiseală, dar ajungem în pragul unor evenimente majore și nu știm cum să o mai dăm să facem ceva ca să oprim timpul în loc, doar de a mai petrece câteva zile cu cei cu care am împărțit ce aveam mai bun.
Timpul trece, tăcem și privim cuminți și îngândurați cum sfârșitul își face treaba. Apoi ne cufundăm în amintiri și încheiem capitole din viața noastră. Chiar și așa, în timp ce rememorăm aceste amintiri ne apar în față obiecte și momente care cândva ne-au conturat existența: prieteni, profesori dragi, momente nebune.
De ce spunem că școala e asemenea casei în care creștem? Pentru că aici e locul unde ai crescut, ai râs, ai plâns, ai învățat, ai chiulit, e locul unde ai lăsat o urmă a existenței tale pe care timpul nu cred că o va șterge din simplul motiv că e nemuritoare. Ieri eram niște copii care veneau grăbiți la liceu, azi adulți pregătiți de alt drum, cu mult diferit față de cel cu care ne-am obișnuit în cei patru ani care acum s-au sfârșit.
Azi urmăm un drum de care numai noi știm, un drum care ne reprezintă, un drum care sper să aibă cărări ce vor duce înapoi la locul unde găseam, de obicei, chipul celor care ne-au educat, ne-au distrat și sub privirile cărora am evoluat. Trăiți clipa, dar s-o trăiți înțelept și acceptați schimbările pentru că ăsta e rulajul vieții.
Am petrecut și am împărțit cu ei multe zile împreună, ba pe la școală, ba pe la petreceri, ba prin timpul liber, de colo-colo mai mereu. Admiram orice nebunie pentru că ea punea amprente în sufletul meu, nebunia asta ținea de prietenii dragi din viața mea. O să-mi amintesc chipul fiecăruia deoarece imaginile lor s-au contopit cu amintirile mele.
Cu câteva luni înainte de final deschideam ochii dimineața și-mi bătea lumina fix în freză. Ceasul suna nebun, deși mă trezeam înaintea lui cu mult, dar pluteam nepăsător în lenea aceea a dimineții. Să stau, să mă duc, nu știam ce să fac. Corpul meu se mișca greu, era agățat de o oboseală tare aiurea. În ultima vreme mă simțeam filosof la prima oră. În minutele acelea ce treceau înainte să sune ceasul mă gândeam la faptul că viața asta de liceu se stinge și pleacă să se scalde în marea vieții, dispare. Deschideam ochii și încercam să mă ridic cât mai repedem din pat ca să am timp să mai prind câte ceva din prezența celor cu care am petrecut cei mai faini ani de liceu.
În ultima zi îmi răsunau în timpan ultimele strigăte alături de ei. Mă lăsam purtat de emoții și de gânduri și reluam cu plăcere în mintea mea orice moment petrecut alături de ei. Acum mă doare sufletul, mă dor plămânii de la acest aer de despărțire. Știu că o să ne mai vedem, dar nu așa cum ne vedeam de obicei.
Sunt oameni dragi de care mă leg mereu prin momente bune și pe care îi iubesc în ciuda faptului că știu că n-o să dureze prezența lor la infinit. Și ce dacă? Ăsta-s eu, copilul care încă mai crede în miracole și în prietenie zdravănă. Ei au fost oameni de care m-am prins cu pofta aceea maximă a copilului ademenit de-o înghețată în jumătatea verii.
Derulez caseta vieții și cred c-am stricat-o de câte ori am privit-o înainte și înapoi. Și nu știu unde se vor duce oamenii ăștia pe care i-am iubit cu atâta suflet, oamenii de la care mai am un lucru rătăcit prin casă, o poză sau o amintire fericită. Oare o să-și amintească de mine?
Am din nou perioada aia „nașpa” în care realizez că timpul nu mai are răbdare cu noi toți. Parcă sunt plin de răni. Și am din nou perioada aia în care nu știu unde s-o apuc și pe cine să opresc la o vorbă bună. Apoi mai vine și bac-ul, ce rahat!
Aș vrea să opresc oamenii și să stăm neclintiți într-un moment în care să ne fie doar bine. Aș vrea să merg acolo unde se păstrează amintirile și sentimentele și să caut fără oprire oamenii dragi mie. Vreau multe, dar viața asta are o limită totuși. De pierdut, pierdem totul. Cel mai mult contează modul în care păstrăm și ne amintim acele clipe.
ALEXANDRU MARIUS DINCĂ a fost, până acum câteva zile, elev în clasa a XII-a D, la Colegiul Național „Constantin Carabella”, din Târgoviște și e tot mai aproape de BAC 2014…
Facebook
WhatsApp
TikTok
