CULTURA URBANĂ – Pompiliu ALEXANDRU: Republica Securistică România

        Ar trebui ca în Săptămâna Mare să vorbim despre curățenie – din toate punctele de vedere – să încercăm a lua o pauză de la a mai scrâșni dinții din cauza multiplelor frustrări pe care ni le inducem sau care ne sunt provocate. Ar trebui ca de două ori pe an, de Paște și de Crăciun, să explodăm de optimism și să echilibrăm balanța afectelor negative cu cele pozitive. Dar nu! Calvarul trebuie să fie cât mai tragic și Golgota cât mai lungă. Unele națiuni sau unele civilizații se sting brusc, precum în urma unui infarct sau a unui accident al istoriei. Morți tragice dar rapide, în care brusc trec de la starea de a fi la aceea de a nu mai fi. Există, în schimb, națiuni care se sting în agonii cumplite. Uneori, dintr-o astfel de agonie, unii își și revin. Nu cred că România, sau mai bine spus, cei cu vorba românească sau de spirit românesc se află în prima categorie, adică a accidentaților sau a celor bolnavi de inimă. Am impresia că de două mii de ani ne aflăm în agonie. Momentele de glorie sunt doar „ameliorări temporare ale stării de sănătate”, sau momente de a ne trage sufletul pentru a putea să suferim pe mai departe. Traian nu a curmat o civilizație! Traian ne-a pus în carantină! Sau, dacă este să dăm crezare unor istorici, Trahanus-Tracus este de fapt fiul risipitor, născut într-un sat de traci din Spania (încă de pe atunci avem o afinitate pentru peninsula Iberică!) care s-a întors să continue risipa și la casa părintelui. Adică, din nou, ne-am provocat suferință cu mâna noastră. Cea mai mare suferință nu este cea pe care cineva ți-o provoacă, ci cea pe care ți-o provoci tu însuți. Din nepăsare sau cu meticulozitate, acționând în vederea rafinării acestei suferințe, puțin contează calea de a ajunge aici. Am fost, ca națiune (sau ca Stat), în suferința împărțirii, apoi în cea a Unirii, apoi în cea a conflictului cu ceilalți când am fost trădați și am trădat. Am suferit din toate pozițiile și asta ne place foarte mult. Ne mândrim chiar cu suferința și sărăcia noastră. Urcăm de două mii de ani Golgota. Suntem în situația jidovului rătăcitor. Adică a acelui personaj care a fost blestemat să rătăcească pe pământ, neluându-i-se viața și deci nebucurându-se de odihnă, până în momentul în care Isus nu va reveni pe pământ și i se va acorda această alinare. Se spune chiar că însuși Ilie sau Ezechiel, profeți care nu au gustat moartea, fiind ridicați cu tot cu trup la cer, vor muri într-un final, la această venire a doua a lui Isus. Dar aceștia doi sunt deplasați în Cer, departe de agonia pământului. Doar jidovul și alți blestemați ca el vor hălădui pe pământ într-o așteptare apăsătoare și o suferință grea. Ne-am dezvoltat, în istorie, diferite atașamente și uri față de cei care ne-au indus suferința. Dar cred ca cel mai mult ne place să rafinăm sindromul Stockholm – începând să ne iubim pe rând torționarii. Iar dacă nu îi iubim, măcar îi admirăm nespus de mult. Acum admirăm pe turci, pe ruși, pe americani, nemți… Ne dorim chiar să fim invadați de ei, căci numai așa ne vedem într-un „mai bine”. Avem o relație destul de ambiguă, cu nuanțe puternice de invidie, față de evrei. Îi invidiem, parcă, pentru că au suferit mai mult decât noi. Pendulăm între un filosemitism și un antisemitism și nu credem sau nu înțelegem nici ce este unul, nici ce este celălalt. Știm doar că vârfurile comunismului din România au fost evrei. De la Ana Pauker până la Nikolsky, am fost victime ale lor – și asta ne face să ne bucurăm de această suferință provocată. Apoi, când a fost vorba să trădăm, am făcut-o cu o aceeași candoare în ochii suferinzi, fie că trădam evrei, țigani, unguri sau… când nu mai aveam pe cine, chiar pe noi înșine. Ideea principală este și era să suferim! Prin orice mijloace și oricum! Golgota să fie cât mai lungă! Suferința ne curăță; asta este încă puternica noastră concepție despre viața pe pământ! Ne întărim în această idee prin susținerea pe care ne-o dă Biserica prin exemplele sale pozitive și negative, prin exemplul marilor eroi religioși sau naționali, prin politicienii torționari în fața cărora nu ridicăm niciun deget. Doar glasul, pentru a urla și mai tare. Cu cât urlăm mai tare în van, cu atât parcă suferința este mai dulce. Am inventat chiar instituții specializate în rafinarea suferinței. Una dintre acestea se numește Securitate. Nu îi spun SRI sau altcumva, căci aceste denumiri sunt de fapt doar o schimbare de nume, nu și de obiceiuri. Între NKVD și mai noul KGB nu sunt extrem de multe diferențe. La fel și între Securitate și SRI. Au devenit doar mai rafinați, s-au costumat și s-au parfumat între timp. Vorbesc mai cu ștaif. Schingiuesc și omoară mai puțin. Dar acționează mai mult! În păstrarea și în continuarea unei suferințe. Priviți la posturile înalte ocupate în această țară. De la politicieni turnători, proprietari sau nu de trusturi media, de afaceri ultraprofitabile sau în slujba Statului, vegheză cei mai mulți asupra conservării energiei durerii cei care sunt foști sau actuali securiști. ”Securitate” = securitate a cui? Securizarea suferinței! Dacă ați citi istoria oficială a acestei instituții ați ajunge la această concluzie: cel mai bine păzit lucru în arealul Carpaților a fost și rămâne suferința. Când se dovedește că un torționar este sau a fost torționar – în sens strict sau cu nuanțe moderne – nimic nu se petrece. Respectivul își continuă activitatea ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Cel care șantajează, și este dovedit prin proces că a șantajat, va striga cel mai tare și lumea îi va fi aproape în momentul în care simte miros de amenințare. Cele mai mari victime sunt chiar torționarii. Ar trebui să adăugăm un sens nou acestui termen. „Torționar” = care servește pentru tortură, care chinuiește; + politician sau persoană care are o putere în România. Nu degeaba încă vorbesc părinții copiilor chiar și astăzi să aibă grijă ce vorbesc și în ce medii vorbesc! Încă simt că acest spirit al securizării suferinței este prezent. Lezezi cu o vorbă o anumită etnie, îți va răspunde urlând și tăvălindu-se pe jos, cam ca la fotbal, în timp ce tu trebuie să sângerezi și să plângi ținându-te tare… cam ca la rugby. Suntem jigniți și arși de vii în piața publică (steagul este și el un trup, nu?) de reprezentanți ai altor etnii, iar Securitatea are grijă doar ca „lucrurile să nu degenereze”! O să avem curând o Republică Autonomă în inima steagului, iar multiplele-servicii-secrete-ale-țării-cu-cele-mai-multe-servicii-secrete-pe-cap-de-locuitor nu fac nimic altceva decât să vegheze din umbră ca „lucrurile să nu degenereze”! Să conserve doar! Ce anume? Ghiciți!

POMPILIU ALEXANDRU este lector universitar la Universitatea „Valahia”, din   Târgoviște, doctor în filosofie, artist fotograf și, peste toate, absolvent de CARABELLA… De câteva săptămâni s-a întors din Franța, cu un al doilea doctorat…