ortooxacell kiss2022.gif Flax

CULTURA URBANĂ – Pompiliu ALEXANDRU: Amabilitatea ca armă politică

            Povesteam acum ceva vreme cum ne vede un londonian care a stat mult timp în Târgoviște. Pe noi, adică pe noi românii, nu târgoviștenii! Iar el găsea că avem o fire directă, nefățarnică de a ne exprima sentimentele față de aproape. Cum adică? El adăuga un corolar plin de exemple la afirmația lui. „Nu sunteți deloc amabili!”, spunea el. Auzi tu, mi-am spus multă vreme… a nu fi fățarnic înseamnă a nu fi amabil. Oare cum vine asta? Cele două nu au nimic în comun. Poate dorea să spună că suntem direcți, sinceri, iar acest lucru, după cum se știe, deranjează de foarte multe ori. Linia este foarte fină între lipsa de amabilitate și sinceritate. Cele două pot fi confundate, sau mai bine zis, sinceritatea poate foarte ușor să treacă în lipsă de amabilitate. De ce? Pentru că astăzi înțelegem prin a fi amabil următoarele: a fi prietenos, serviabil, politicos, binevoitor, curtenitor. Cel puțin, așa ne este termenul de dicționar descris. Etimologia ne-ar pune în fața unui nume care ne trimite la condiția organică de a fi iubit; amabilis (lat.) = demn de a fi iubit. A fi amabil înseamnă deci a te pune în situația de a fi iubit, deschide poarta spre o iubire. Ori, câte se întâmplă în pragul iubirii, numai Iadul știe! Orice aspect al amabilității vedeți că poate deveni o armă care se îndreaptă fie împotriva celui care practică amabilitatea, fie împotriva celorlalți.

 A fi prietenos devine o calitate pe care o dorim bine însușită de copii. Nu trebuie să ne batem pe aceeași jucărie, să încercăm să deschidem porțile unei prietenii. Dar prietenos nu înseamnă a fi prieten. Înseamnă a te pune în situația, a te preface că ești prieten, fără să fii efectiv. Simulăm prietenia, iar acest lucru va duce spre complexul de relații care va stabili că suntem în plină amabilitate. Un politician, un vânzător, un angajat al unei bănci vor fi prietenoși, dar niciodată prieteni. Iau atitudinea și împrumută un slogan des întâlnit în publicitate: suntem aproape de tine, noi avem o relație personală cu tine, ca de la om la om. A fi serviabil, alături de prietenos, presupune să introduci cu adevărat ingredientul, nota fundamentală care face ca amabilitatea să explodeze la cea mai mică atingere. Este pur și simplu trinitroglicerină în stare pură. A fi serviabil înseamnă a te pune la dispoziția celuilalt, adică „îți ofer ajutorul la ce dorești tu”, „simte-te ca la tine acasă”, „mi casa, su casa”. Dacă alter-ul este o persoană cumsecade va înțelege serviabilitatea sa în dimensiunea sa nobilă. Dar când ați văzut ultima oară în practică petrecându-se acest lucru? Serviabilitatea declanșează automat în celălalt instinctele gregare de dominare. Adică brusc începe să te privească de sus, să ordone ca și cum i se cuvine acest lucru, deoarece el deține puterea. Adică devii brusc un subaltern-sac-de-box bun la de toate. Politețea se adaugă acum ca un fel de liant al celor două precedente. Și acum arma este cu adevărat încărcată. Termenul vine din grecescul politikos. Așadar acum prietenia și serviabilitatea care constituie amabilitatea au o anume direcție. Politețea este comportament direcționat spre social – spre aspectul civilizatoriu, cel care pune față în față persoane necunoscute. Temperează violența, care în mod instinctual ar trebui să se declanșeze în fața oricărui necunoscut. Un câine care traversează spațiul vital al unui grup care nu îl cunoaște riscă mult. Nu există loc de politețuri când traversezi un cartier rău famat. Instinctul de apărare este cel care a fost înfrânt de politețe. Politețea este plină de rațiune care stăpânește energia aceasta de reacție imediată în fața necunoscutului. Politețea este arma politicianului. De fapt, politicianul este cel care are aptitudinea, excelează în politețe. Sau așa ar trebui să stea lucrurile. Ne bușește râsul când ne gândim la ce avem astăzi. Cum poți avea șoferi care nu văd și nu aud? Cum poți avea profesori care nu au cunoștințe? Cum poți avea medici care nu vindecă? Tot așa, cum poți avea politicieni care nu sunt politicoși? Politețea politicianului este găunoasă, forțată, artificială până la rozul bonbon al unui tablou kitsch. I se potrivește lui precum costumul care stă pe gard.

În fine, bunăvoința ca ingredient al amabilității poate și ea să fie deturnată. A fi binevoitor înseamnă a depune un efort pentru a face un lucru – bun, de obicei. Mă căznesc, mă „canunesc”, cum spune vorba de la țară, să fac cutare lucru. Implică așadar un canon, un ritual de urmat pentru a pune în practică o valoare sau o acțiune. Adică ai o motivație clară îndreptată spre a face ceva bine. Ori, reversul medaliei este…. simularea. Nu cea de ca și cum-ul prietenosului, ci cea care dorește să înșele. Adică, mai pe românește spus ar fi: heirupismul național. Facem, dregem, construim, se face, se drege… impersonal și abstract. Apoi, exact la această formă se rezumă orice acțiune politică adresată maselor și nu intereselor personale. Acțiunea e de fațadă, ascunzând o monstruozitate. De exemplu, comasăm pensiile cu salariile, amnistiem datoriile mămicilor și tăticilor. Traducerea: suntem binevoitori cu oamenii. Suntem aproape de ei, „ține de obraz” să facem acest gest, nu e cine știe ce, dar așa e frumos! În acest fel suntem și curtenitori, adică facem ceea ce facem, dar cu artă. Adică suntem esteți isteți… împroșcăm cu petale de flori acțiunile, pentru ca acestea să fie și frumoase, nu numai bune.

Ei bine, așa cum spunea londonianul nostru, noi nu avem toate acestea sub numele de amabilitate. Nu ținem ușa la magazin dacă cineva vine imediat în urma noastră! De ce? Pentru că ar însemna să fim serviabili, ceea ce duce imediat la situația în care persoana din urmă va trece val-vârtej pe lingă tine, îmbrâncindu-te chiar, fără să îți adreseze nici măcar o privire, ce să mai vorbim despre un „mulțumesc”. Așa că, mai bine să lăsăm acest aspect! Nu are rost să spui „bună ziua” când intri în Instituția X căci riști să nu ți se răspundă. Nici la venire, nici la plecare. Și după ce pățești de treizeci de ori asta, te apucă și o lene de a mai spune „bonjour”! Când mergi prin casă, nu spui bună ziua de fiecare dată când intri în bucătărie sau baie. Ce să mai vorbim despre zâmbete?! Nu are rost să fii prietenos cu secretarele, chiar dacă acestea lucrează în serviciul tău, căci riști să ți se suie în cap și să te ia peste picior când le ceri ceva, privindu-te de sus și scuipându-ți printre dinți un „sunt ocupată acum!”, în timp ce fumează ascunsă prin vreo „anexă”. Așa că mai bine stai ursuz și cu nervi tot timpul, scuipi foc pe gură și provoci frică. De frică se mobilizează toată armata de secretare să îți dea imediat orice hârtie dorești! Dacă ai țipa puțin și ai băga o înjurătură, atunci cartierul cu a sa sănătoasă filozofie de viață te va ajuta în viață mai mult decât orice artificiu al amabilității. Priviți-vă directorii și înțelegeți ce vreau să spun! Nu are rost, iar, să faci ceva temeinic, să pui suflet în vreo acțiune. Riști enorm să fii luat la ochi și ori vei fi încărcat cu mai multe sarcini, căci doar arăți că poți, ori ți se pun bețe în roate cu o nonșalanță și cu o relaxare că te bagă în sperieți. Parcă ești un pește în baltă care se agită cumplit pentru a găsi hrana, iar colegul este pescarul de pe mal, care are o bere în mână și ascultă manele sictirit, privind la agitația ta în timp ce el doar aruncă plictisit o momeală care va exploda lângă tine pentru a zădărnici toată această agitație. Așa se face treaba! Deci, să spunem nu amabilității căci asta ne înalță! Dar de ce nu ne convine acest nu? De ce ne deranjează această practică de viață a românului? Visăm la amabilitatea englezului sau a francezului care te exasperează cu al său bonjour la toate colțurile.

Problema nu este chiar atât de ușor de tranșat. Ne imaginăm că a fi amabili înseamnă lucru mare. Așa este. Dar nuanțele și echilibristica sunt atât de fine și de delicate încât face din aceasta un lucru extrem de greu de controlat. Poate cel mai greu. Amabilitatea nu aparține grobianului, nu aparține omului fără cultură. Nu are rost să te exersezi în amabilități când păzești vacile pe câmp. Are rost să faci acest lucru când începi să citești ceva, și mai ales când începi, chiar din snobism, să participi la viața publică. Dar și atunci trebuie să faci o alegere grea, căci presupune un efort fantastic pentru a-ți regla tirul. Amabilitatea este pușca cu lunetă a soldatului – un milimetru mai la stânga sau mai la dreapta și ai ratat ținta. Trebuie să îți ții respirația când vrei să fii amabil, căci altfel arma îți tremură în mâini și ratezi. A practica amabilitatea este o artă, nu este la îndemâna oricui. Nu poate fi pusă în acțiune fără un efort și fără un calcul anume. Și mai ales, nu este o virtute în sine. Ea depinde de context, de bătaia vântului. Oare la ce se referea londonianul când presupunea că amabilitatea este chiar un lucru de ocolit? Și apoi, adevărata amabilitate nu are caracterul acesta militar, de armă. Formele sale de deviere fină o fac să devină o armă.

Civilizația occidentală are ceva ani buni de când se exersează în arta aceasta. Chiar trecută prin inchiziții și crime oribile, creatoare de războaie care au cuprins toată planeta și de metode de a ucide care uimesc până și pe Dumnezeu, rămâne un spațiu al exercițiului civilizatoriu în toate sensurile. Ori, așa cum spuneam, oare cum poate deveni amabilitatea o armă? Am vorbit până aici despre fiziologia ei oscilantă, despre cum se poate transforma imediat în funcție de micile deplasări milimetrice în viața socială. Dar cum poți să o transformi în laser, în lumină ordonată pentru a atinge un scop, bun sau rău? Sunt convins că lumea occidentală a rafinat această armă, pe care noi o vedem doar în formele sale idilice. Așadar, cum arată această amabilitate în forma sa ucigătoare?

Amabilitatea calculată până la extrem, nu în formele sale primitive și stângace, românești, se traduce în spațiul occidental prin abuz. Poți face rău prin lipsa de amabilitate, ca în cazul românului, sau poți face extrem de mult rău prin abuzul său. Așa se justifică afirmația englezului. Reacția este normală – când ai un lucru în exces, încerci să îl elimini definitiv, cel puțin pentru o perioadă. Cel mai bine știu acest lucru cei care doresc să slăbească. Dar care sunt formele patologice ale excesului de amabilitate? Cine sunt cei care sunt experți în dozarea excesivă a amabilității? Ajungem din nou la politicieni. Urmăriți o prezentare în Consiliul Europei, sau în Parlamentul European, sau în Parlamentul oricărei țări puternice din occident. Veți fi hipnotizați de alegerea cuvintelor, de cum se zâmbește, de cum se gesticulează, de cum se invită prietenos unii pe alții și cât de binevoitori sunt cu cetățenii acestei Europe. Hipnotizați până la spălare completă a creierului. Priviți dialogul dintre Rusia și UE sau NATO. Rusia este bădăranul,  necioplitul planetei, căreia nu îi pasă de penibilul afirmațiilor sale, în schimb  acționează zilnic în vederea atingerii scopului său. Lovește, din față și pe la spate, fără să respecte nicio regulă în vigoare ale războiului, exact precum cocalarul din cartier care trebuie să își umfle mușchii plini de steroizi și de tatuaje, iar noaptea te atacă pe la spate în cartier, apoi fuge și minte primitiv: „n-am fost io, să moară mama!” UE-NATO aplică regula excesului. Să fim civilizați, să fim amabili și cu zâmbetul pe buze și în clipele grele. Să ne arătăm prietenoși și binevoitori cu cei aflați la ananghie. Și plouă cu lozinci și avertismente elegante. Sunt alături de cei aflați la ananghie cu vorba, mai ceva ca la o consolare duhovnicească. Construiesc din cuvinte și gesturi gratuite castele de nisip poleite cu aur care ne hipnotizează până la lacrimi. Ne vorbesc de unitate în diversitate, de deschiderea și amabilitatea pe care trebuie să o avem față de orice formă de minoritate, de subcultură. Iar în practică ce avem? Dacă ai nume de român sau de polonez, deja treci la altă categorie de muncă. Dacă vii din sud sau din nord, este altceva… Dacă vorbești de egalitate în formele de trai, de respect al muncii, atunci ajungem la nuanțe care abia, abia mai pot fi ascunse de excesul de amabilități. Un profesor care în Franța primește 2000 de euro pe lună se află în același spațiu unitar și comunitar al Europei cu cel din România, cel care primește pentru aceeași muncă, dacă nu mai multă, doar 200 de euro. Dar amabilitatea șterge toate lacrimile. Pot fi date explicații la calm, așa cum pescarul de mai devreme îi povestește unui pescar vecin în timp ce ție îți dă cu grenada în cap de la capătul undiței sale, cum este el de calm și de liniștit când iese la pește și că aseară i-a picat cu tronc secretara la așternut. Așa ne spune UE cât de frumos suntem integrați, cum putem să accesăm banii dedicați proiectelor înălțătoare puse pe axe și pe direcții: cultură, agri-cultură, educație, management, mici și mari întreprinzători, micro și macro structuri de integrare a sărmanilor etc. Iar în realitate nu au acces în aceste proiecte decât cei care au deja un fond bine acumulat, bineînțeles că nu din salariul de 200 de euro pe lună. Deci trebuie să dovedești că ești capabil să … Să ce? Să fii amabil și să intri în jocul acesta al regulilor excesive ale amabilității. În timp ce Moldova sau Ucraina visează la o intrare în Europa, li se spune că trebuie să treacă ceva ani. Exact ca și cum ai refuza un prieten care te invită în oraș iar tu dorești să fii amabil cu el și îi spui zâmbind: „Scuză-mă, am altă treabă în seara aceasta. Dar promit că data viitoare voi veni!” Moldova și Ucraina se grăbesc, căci doar rusul le bate cu bâta în poartă, sau cu camionul vopsit plin de dulciuri și ajutoare. Și asta o face acum! Amabilitatea europeanului este infinită și infinit nuanțată. Căci este o armă! Acum, ce preferați? Să vi se zâmbească galeș și să fiți puși în rândul care duce spre un cuptor? Exact precum galantul Joseph Mengele, sau să se uite urât la dumneavoastră Stalin, scârbit de prezența pe care o are în fața sa, și la cel mai mic gest, sa fiți repede trimis să săpați un șanț absurd până veți muri? Alegerea vă aparține! Linia este fină, exact ca adevărata amabilitate, bine intenționată și bine crescută.

POMPILIU ALEXANDRU este lector universitar la Universitatea „Valahia”, din  Târgoviște, doctor în filosofie, în România dar și la Sorbona, artist fotograf și, peste toate, absolvent de CARABELLA…

Distribuie:

Lasă un comentariu

Agenda Politică Locală

psd pnl usr aur
MedcareTomescu romserv.jpg novarealex1.jpg hymarco fierforjat.gif
Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

CITEȘTE ȘI

Gopo
Foah ConsultOptic
Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public

Parteneri media