Eu şi prichindeii abia descoperitori de lume ne întâlnim în preferinţa pentru reclame, dar sunt sigură că diferă motivele pentru care ne lipim nasul de televizor la fiecare pauză de publicitate. Dacă ei sunt fascinaţi de dinamismul mişcărilor şi de coloristică (presupun), eu sunt fascinată de mesaj şi de modul în care se transmite acesta. Cred că aceia care se duc la “Noaptea devoratorilor de publicitate” văd alte reclame decât se derulează pe ecranele televizoarelor noastre, altfel acţiunea lor ar echivala cu o penitenţă, o autoflagelare, ceva de genu’, cum ar zice mulţi dintre elevii mei iubitori de clişee lingvistice.
Nici nu ştiu cu ce să-ncep, zău aşa, prea sunt multe tâmpenii numite pretenţios “spoturi publicitare”, care mă scot din papuci. Cred că pe primul loc se situează totuşi reclamele cu soacre; nu ştiu cum o cheamă pe actriţa care ori joacă (vorba vine), ori asigură vocea (una atât de stridentă, de scoală morţii din morţi şi îi determină p-ăi vii să dorească să facă schimb de locuri), dar am ajuns să am gânduri ucigaşe, ba chiar sinucigaşe dacă mai şi plouă. Cucoana aia care stă cu pudelul în braţe şi monitorizează activitatea celor trei nurori zi şi noapte mă face aproape agresivă şi multă vreme am sperat că o s-o înjunghie vreuna dintre victime, dar se dovedeşte că pumnalul e un biet pix, cu care tinerele încercuiesc oferta de credit de la BCR. Cine face spoturile pentru banca în cauză e un iubitor de literatură şi film, dovadă că acum transpune în viziune proprie “Soacra cu trei nurori”, după ce într-o reclamă anterioară îşi manifestase “atracţia fatală” către “Basic Instinct”, din moment ce apărea o blondă gelată, care-şi desfăcea provocator picioarele şi convingea pe nişte neni – probabil de la departamentul “Credite” – să-i acorde părăluţele dorite. Din reclamă eu am înţeles aşa: bărbaţii sunt cam fraieri şi dau bani blondelor care îşi desfac larg genunchii (nu ştiu cum să mă exprim mai eufemistic), la cum stau din punct de vedere financiar e cazul să mă fac blondă cât mai am picioare competitive pe piaţa bancară, femeile – mai ales blondele – sunt discriminate pozitiv şi sexul se vinde bine şi-l face pe doritorul de credit să uite că după desfacerea lascivă a membrelor inferioare o să şi le frângă de durere pe cele superioare. Revenind la soacre, trebuie să recunosc că am o satisfacţie drăcească atunci când doamna cu pudelul pleacă furioasă, în mers legănat de raţă leşească, după ce fiii şi nurorile şi-au luat apartamente. Ha, ha, te-ai ars, vrăjitoareo!
Românii reuşesc, dacă-şi pun ei asta în cap, să vărzească orice. Aşa se-ntâmplă cu reclama străineză la Pur; nu ştiu ce spune soacra de acolo (nici măcar nu ştiu dacă e soacra, mama sau mătuşa celeilalte protagoniste), dar mă îndoiesc că nici nu pune bine piciorul în casa nurorii şi începe să-i facă morală din cauză că mănâncă numai carne grasă, motiv pentru care a adus ea legume proaspete din grădina personală, şi că foloseşte alt detergent de vase decât al ei. Drăguţ e că n-a venit cu mâna goală, mde, mamă iubitoare, ci a adus trei cepe şi, mai ales, o sticloanţă cu detergent. De voce nu mai zic nimicuţa, e a domnei actriţe de care aminteam şi seamănă cu scârţâitul cretei pe tablă ( o comparaţie profesională, v-aţi prins, nu?). Se pare că soacrele produc panică, fiindcă o doamnă e atât de disperată la gândul că mama soţului şi-a anunţat sosirea, încât se pune pe fluierat până îşi face apariţia un musculos care spală pe jos de-ţi vine să-l angajezi cu contract permanent. Dacă ar şti soacra cine a făcut lună podeaua…
Când nu avem soacre, avem consoarte. Până la urmă, pot accepta că Magdei Catone nu-i place alt detergent în afară de Bonux (cred) şi că soţul din reclamă plăteşte cu osteneala unor drumuri în plus faptul că-i face cadou zece kile de dero (evitaţi voi cacofonia asta, că eu n-am inspiraţie) în loc de-o ciucalată, dar mi se rupe sufletul când îl văd pe necăjitul acela grăsuţ şi bonom pe care-l trezeşte nevasta în miezul nopţii fiindcă i s-a făcut ei poftă de chiftele, sta-i-ar de-andoaselea! Aproape că-mi dau lacrimile zărindu-l cu parpalacul tras peste pijama, în camioneta oarecum pierdută în noaptea pe care mi-o imaginez rece, în vreme ce prefăcuta (“Cine e puiul meu drag?”) stă şi moţăie în aşteptarea halelii. Să nu mai zic că vrea apoi să-l mai trimită odată şi după niscaiva papanaşi şi că nu-i pasă de sănătatea lui, lăsându-l să ingurgiteze carne de porc cu hrean şi caşcaval pané în toiul nopţii! Da, ştiu că ea face delicioase gropiţe în obrăjori, dar colesterolul pândeşte pe după colţul de la McDonald; în plus, şi eu fac gropiţe, dar lui Mărin nici nu i-ar da prin cap să umble noaptea după chiftele şi alte goange, ba chiar cred că orice încercare a mea de a-l trezi s-ar solda cu un eşec mai nasol decât al lui Napoleon în Rusia. De ce au unele, frate, atâta noroc, nu pot pricepe şi pace! Uitaţi-vă şi la aceea căreia îi zugrăveşte bărbatul casa pe dinăuntru şi pe dinafară, în vreme ce ‘mneaiei îşi întreţine fizicul. Tot strâmbă din nas, deşi sunt pe lume femei care l-ar lăsa pe soţ să vorbească în ce limbă doreşte el, dar măcar gunoiul să-l ducă sau să plece de acasă când zugrăveşte ea apartamentul, ca să nu se mai împiedice şi de picioarele lui întinse în faţa televizorului. Nu ştiu cum e vopseaua Danke, dar l-aş chema pe Mihai Călin, să zugrăvim amândoi măcar holul…
De-un cretinism avansat mi se par reclamele la tampoane de orice fel, dar parcă niciuna nu este ca aceea în care apare Oana Cuzino, poate fiindcă rar găseşti o muieruşcă mai falsă decât cea care-i dă replica. Aceasta ne anunţă pe-un ton de victimă a tot ce vreţi (a holocaustului, violenţei conjugale, discriminării sexuale şi religioase, bătăturilor, consumului excesiv de fibre etc.) că în “acele zile” (care, dragă, care?) pune vată peste tampon şi tot nu se simte în siguranţă. E mai rău decât la aceia care luptă pe front sau care lucrează la înălţime prinşi în coardă, iar ăia de locuiesc în case cu bulină să stea binişor pe popoul lor, căci cutremurele sunt mai rare decât zilele mai sus amintite. Ehei, după ce-i oferă Oana noul model de tampon, se schimbă treaba! Aleargă femeia, se dă pe tobogan, face tsukahara echer şi rondă flick-flack – chestii de-astea de le facem fiecare dintre noi. Unde mai pui că acum poate purta pantaloni albi oricând doreşte ea. Cred că respectiva tanti e ceva neam cu aceea din reclama la nu ştiu ce analgezic, că sunt la fel de suferinde. Astălaltă stă în pat “ca cioara-n vârf de par” şi acuză dureri de burtă pe motiv de “zile delicate” (de unde or fi scoţând formulările, habar n-am), nereacţionând la drăgălăşeniile copiilor sau la prânzul adus la pat de-un soţior plin de empatie. Zici că e în fază terminală, nu alta, iar după ce ia bulina salvatoare schiţează un zâmbet străpezit, de-ţi vine – aşa, ca telespectator – s-o blestemi s-o doară burta o lună încheiată. Variaţiunea la temă ni-l prezintă pe soţ, venit de la serviciu cu crâncenă durere de ţeastă, protejat de copiii care au dublat pereţii cu perne, au acoperit telefonul şi au pus nu mai ştiu ce inclusiv pe tălpile papucilor. Reclama mi se pare mai degrabă un fel de promo pentro o campanie împotriva molestării psihice a copiilor; ba o mamă cu un aer de muribundă, ba un tată arţăgos, cred că e cam mult pentru nişte omuleţi, nevinovaţi acum, dar viitori criminali în serie. Măcar reclamele alea la pilule împotriva durerilor de stomac sunt simpatice, mai vezi nişte substanţe active sub formă de pompieri, mai ţi-aminteşti despre cercurile concentrice, mă rog, sunt drăguţe şi educative.
Bine, nu la fel de educative ca acelea la pateul de ficat “Ardealul”, din care învăţăm cuvinte noi (“fainoşag”, “chitră”) şi cum să ne purtăm cu “stăpânii” (repezit de oriunde te-ai afla + pupat de mână + îndoire de mijloc sub forma stilizată a unui semn de întrebare). Una dintre ele poate fi folosită ca material explicativ la documentele privind regimul armelor şi muniţiilor (morala: nu privi pe ţeava puştii când eşti cu degetul pe trăgaci) sau ca material didactic pentru ora de analiză stilistică (comentaţi structura “îţi lasă aşa un gust de fainoşag în gură”, urmărind tot ce vă trece prin minte). Dacă adaugi şi reclamele la produsele Covalact (“Prea bun, prea ca la ţară”) şi te concentrezi asupra coanei Safta, poţi realiza o minimonografie a vieţii satului ardelean, singurul paradiziac din toată ţara, ca şi o analiză a psihologiei ţăranului român, care poartă zilnic costum naţional, face jocuri de cuvinte, merge cu bicicleta etc. Eventual, imaginaţi-vă că băieţii din reclama la berea cu gustul puternic şi amărui ar renunţa la hainele orăşeneşti, ar îmbrăca ie şi iţari şi s-ar strămuta în Ardeal, asta aşa, ca să avem o diversitate tipologică.
Evident că subiectul nu se poate epuiza în două-trei pagini, dar fac şi eu ce pot, că astăzi e o zi delicată, în sensul că plouă cu găleata şi am constatat că n-a mai rămas nimic din salariu luat vinerea trecută (nu asta înseamnă “zi delicată”?). Plus că balonarea nu-mi dă pace şi nu ştiu ce să aleg dintre cele patru pastile cărora li se face reclamă, fiindcă toate (reclamele, vreau să zic) sunt tâmpiţele şi neconvingătoare. Nici bere cu gust puternic nu pot bea, că se pare că te balonează şi mai tare, pateul de ficat nu-mi place, soacră-mea nu mă sperie şi nici nu ştiu să fluier decât a pagubă.
MIHAELA MARIN este profesoară la Colegiul Național „C.CARABELLA”, din Târgoviște, o rafinată moralistă și eseistă, iubitoare de limbă și literatură română… Este PROFA…
Facebook
WhatsApp
TikTok
