INTERVIU: Ana Barton, despre lectură și cum se administrează femeia în doze zilnice

Ana Barton este o scriitoare din Târgoviște, care va lansa cel mai nou volum al său pe cinci septembrie la o librărie din Municipiu. Vă pot spune că abia aștept să o cunosc personal pe Ana, pentru că are un stil facinant de a vorbi și de a scrie. Probabil de vină sunt anii de experiență în presă, dar și flerul de scriitor.

Bună, Ana, am înțeles de la Irina Cîrstina că ești o persoană interesantă și aș vrea să vadă acest lucru și cititorii noștri, mai ales că, dacă sursele mele sunt corecte, aparții acestui oraș frumos. Spune-ne mai multe despre Ana Barton.

Ştiu eu cât de interesantă sunt, Cristina? Aş spune că sunt imprevizibilă chiar şi pentru mine, iar asta face să am cu mine o formă de convieţuire caracterizată de-un dinamism teribil. Cum încep să cred că mă cunosc mai bine, cum mă surprind c-o noutate care nu-şi anunţase prin nimic venirea. Da, aparţin acestui oraş şi, paradoxal, pe timp ce-mi trece, simt mai limpede lucrul ăsta. Sunt o scriitoare contemporană din România care-şi are rădăcinile la Târgovişte. Sau, dacă e să-ţi spun pre sufletul meu, sunt o povestitoare contemporană, această titulatură fiind cea adecvată pentru mine. Am 40 de ani şi sunt mama unei fetiţe de aproape 13 ani, Rada. Sufăr de lipsă de indiferenţă. Ştiu că oamenii se pot deosebi esenţial unii de alţii numai prin nivelurile de bunătate la care au ales să ajungă. Restul sunt imagini ale lumii trecătoare.

De ce scrisul, și nu… cardiologia? Ce îi caracterizează pe oamenii care au o anume ușurință în a-și pune pe hârtie gândurile?

Ba, să ştii că, în copilăria mică, medic am visat s-ajung. Numai că n-am performat niciodată la ştiinţele exacte. Altfel, nu sunt deloc ignorantă în domeniu şi-aşa se face c-am fost de multe ori întrebată dacă sunt medic sau, mai amuzant, ce specialitate medicală am. Unii oameni scriu uşor, alţii greu sau foarte greu. Mie-mi trebuie starea. Dacă ea vine, atunci nu-i pot sta-n cale. Trebuie să iau stiloul şi să-ncep. Da, sunt old school, scriu cu peniţa, am călimară. Şi nu doar una. De-aia am mereu cu mine cel puţin o agendă. Oriunde-aş fi, dacă apare gândul, mă opresc din orice şi notez. Chiar dacă am un scris ilizibil şi pentru mine şi, Doamne!, greu mai descifrez ce-am vrut să scriu. Sigur, râzi în hohote, ai şi de ce. Scrisul nu e un moft, nu e o meserie, e o vocaţie. Nu i te poţi opune. Sau poţi, însă nu vei face faţă nefericirii consecutive.

Despre ce îți place să scrii? Citeam despre tine că „ți-ai dat seama că nu ești bună de poetă”. Proza este altfel? Sau mai degrabă stilul de presă?

Fac publicistică de douăzeci de ani. Am scris cronici literare, plastice, am făcut mult peste o sută de interviuri cu marile personalităţi ale culturii române contemporane, am scris teorie literară etc. Ca orice copil, am fost atrasă de poezie. Dar la 15 ani am renunţat. Ca să poţi scrie, trebuie să-ţi şlefuieşti instrumentele. Iar ca să faci asta, e absolut obligatoriu să citeşti. Iar eu, care citesc de la cinci ani, am decis în adolescenţă că voi acumula şi voi începe să scriu literatură, care umblă prin mine de când am deprins conştiinţa de sine, când voi simţi că s-a decantat suficient. Proza este ceea ce mă reprezintă pe mine în acest moment de viaţă. Ne stăpânim reciproc, cu diferenţa că ea mai are crize de monarhie absolutistă. Eu sunt incomparabil mai înţelegătoare cu doamna proză.

Povestește-ne despre cartea pe care o vei lansa la Târgoviște pe 5 septembrie, Prospect de femeie. De ce ai ales să lansezi și aici după ce deja ai lansat la Bookfest, la Cărtureşti Verona și la Cărtureşti Constanța?

„Prospect de femeie“ este un volum de proză scurtă, scrisă în ultimii patru ani. Am „construit“ această carte pe modelul cocteil: oricine o va cumpăra şi va-ncepe s-o citească să se regăsească măcar în zece povestiri. Sunt scrise în stiluri diferite, abordează teme absolute distincte. Cartea asta e un caleidoscop de trăire umană. Cristina, aceasta, de acasă, este cea mai importantă lansare pentru mine. Am ales acest moment fiindcă am vrut ca lansarea să fie parte a Zilelor Cetăţii Târgovişte. Tu ştii că eu nu pot face încă faţă gândului că voi sta în faţa părinţilor mei, oamenii pe care-i iubesc, îi respect şi-i admir? Şi-a tuturor apropiaţilor mei, a oamenilor pe care nu i-am văzut de 22 de ani, de când am plecat de-acasă. Chiar nu ştiu ce-o să fac cu emoţiile, dar nici nu-mi fac planuri, cum va fi, tot autentic o să fie. Dacă o să plâng, foarte bine, e normal să plângi când eşti copleşit.

Cum te raportezi la Târgoviște? Mai ai legături aici sau este pur și simplu locul nașterii.

Târgoviştea este locul creşterii mele, al formării mele. M-am născut la Potlogiul brâncovenesc, deci tot în judeţul Dâmboviţa, şi-am crescut la bunici în primii şapte ani. Aşadar, pentru mine, cei şapte ani de-acasă sunt reperul inalienabil de fericire în libertate. Apoi, am venit la şcoală, la părinţi, la Târgovişte. Şi-am stat aici toţi cei 12 ani de şcoală. Legăturile mele cu oraşul sunt inextricabile, aici trăiesc părinţii mei. Pentru mine, Târgovişte înseamnă acasă. Aici sunt amintirile mele de şcoală, prietenii vechi, colegii, minunaţii mei profesori. Am prieteni foarte apropiaţi de peste 25 de ani.

Fiind o cititoare, dar și o scriitoare, spune-mi ce crezi că pierd tinerii din ziua de azi care nu mai citesc. De fapt, aș vrea un mesaj din partea ta către ei, un mesaj prin care să-i faci să înțeleagă ce s-ar schimba în viața lor dacă ar citi.

Dă-mi voie să iubesc această întrebare, dă-mi voie să te admir pentru ea şi să-ţi  mulţumesc. De când o aştept! Să ştii că ei îşi iau informaţia pe alte surse. Marele profesor Solomon Marcus spunea că ei nu sunt mai puţin inteligenţi decât generaţiile care au citit asiduu, numai că sunt mai puţin organizaţi şi mai neliniştiţi. Eu sunt mamă şi-am văzut lipsa de interes pentru citit a copilului meu, în primii ani din şcoala primară. Şi-am pisat-o, Cristina, să citească. Efectul a fost invers. Cu cât insistam, cu atât se-ndepărta. Aşa c-am vorbit cu alţi părinţi, care au copii mai mari, şi mi-au spus că dragul de carte vine un pic mai târziu la generaţiile noi. Uite, acum tocmai a terminat „Călătoriile lui Gulliver“. A mers greu cartea, a durat ceva, dar a dus-o la capăt şi i-a şi plăcut. Internetul, în toate formele lui, şi vorbitul cu orele la telefon îi fac pe copii candidaţi perfecţi pentru scolioză, ca să vorbim despre o boală fizică, stând ei cocoşaţi tot timpul, atenţi la display-uri, şi le diminuează atenţia şi concentrarea. În materie de informaţie, vor tot fast-food. Rada, copila mea, m-a-ntrebat: „Mami, dar de ce-mi tot spui tu mie să citesc? Ţi se pare că sunt proastă?“ I-am răspuns aşa: „Nu, frumoasa mea, nici vorbă. Numai că asta e singura dependenţă bună din viaţa unui om. Nu există măsură în ce priveşte cărţile. Şi ştii de ce? Pentru că ele te duc în lumile lor şi, în timp ce fac asta, deschid în tine lumi despre care nu ştiai. Întreaga ta înţelegere asupra vieţii se schimbă de la carte la carte. E felul în care omul se înnoieşte tot timpul. Şi se descoperă fără să se sperie vreodată. Lectura te creşte cu adevărat mare. Ştii ce e cartea? Cea mai fidelă oglindă de hârtie, desenată cu litere.“

Care este cel mai mare vis pe care încă nu ți l-ai împlinit (personal sau profesional).

Personal? Că n-am călătorit cât mi-aş fi dorit. Profesional? Că se bat astea două romane-n capul meu şi deocamdată n-a câştigat niciunul războiul, să se-aştearnă odată-n pagină. Dar nu le-aş numi vise, să ştii. Ci numai dorinţe punctuale. De fapt, n-am nicio neîmplinire. Tot ce-a fost a trecut prin mine; nimic pe lângă. Iar ce-i mai bun de-acum va să vie.