Se apropie de noi spectacolul „dezbaterilor elevate” despre rezultatele de la bacalaureat. Toți pricepuții care se revarsă pe ecranele televizoarelor vor deveni peste noapte experți în pedagogie și în sociologia educației.
Am văzut de curând filmul unei conferințe despre educație, susținută de Sir Ken ROBINSON. Toată lumea, spune el, este interesată de educație, ea ar trebui să ne ducă spre acel viitor pe care nu-l putem încă înțelege. Copiii au talente mari, dar le risipim noi, educatorii.
Sunt peste 36 de ani de când fac, și eu, educație, sunt atât de multe generații în urma mea, încât le-am pierdut numărul exact. Și totuși… Am tot scris că sunt mândru de mulți dintre elevii mei, de ieri și de azi. Am câteva mii de prieteni, dintre ei, pe foarte mulți nu i-am uitat, aș putea să le spun și locul pe care-l aveau în clasele friguroase și mucegăite ale bătrânului liceu de altădată. Câțiva dintre ei scriu alături de mine la CULTURA DE SÂMBĂTĂ și o fac inspirat și temeinic. Cred că-i citiți și pe JUNIORII CULTURII DE SÂMBĂTĂ, eu simt că generația lor ar putea să fie o forță, dacă ar avea șansele pe care le merită.
Revin la filmul despre care vă vorbeam… O fetiță de șase ani, la ora de desen, stă în spatele clasei și pictează. Ce desenezi? o întreabă profesoara, eleva fiind de obicei neatentă în timpul orelor. Îl desenez pe Dumnezeu, a răspuns ea. Bine, zice profesoara, dar nimeni nu știe cum arată Dumnezeu. Și fetița răspunde: vor ști într-un minut…
Suntem întrebați dacă a greși este același lucru cu a fi creativi. Dacă nu greșești nu vei veni niciodată cu ceva argumente la problemele vieții noastre. Îndemnul este atrăgător: să nu le fie frică elevilor noștri de greșeli! Din păcate, cred că noi educăm adesea oamenii în așa fel încât să-și piardă capacitățile creative. Și ni se reamintesc cuvintele lui Picasso, toți copiii se nasc artiști, problema e cum să rămână artiști pe măsură ce cresc.
Domnul simpatic de pe ecran are dreptate, el spune că, pe măsură ce elevii noștri cresc, începem să-i educăm de la șold în sus. Și apoi ne concentrăm asupra capului, iar senzația este că orice sistem de educație are scopul de a produce profesori universitari. Dar ei nu sunt realizarea supremă a umanității… Adesea ei sunt separați de trup, își privesc trupul ca pe o formă de transport pentru capul lor.
Și domnul simpatic are iarăși dreptate, trebuie regândită viziunea despre inteligență, dacă un copac cade în pădure și nimeni nu-l aude, a făcut zgomot? Sistemul educațional ne-a îmbunătățit mintea, dar trebuie să regândim principiile pe care ne educăm copiii, adică să-i putem educa pentru întreaga lor ființă, pentru capacitățile lor creative.
Concluzia e, cum aud eu zi de zi, de la catedra mea de educator, din băncile jerpelite, „mișto”: dacă toate insectele ar dispărea de pe pământ, în 50 de ani planeta ar dispărea. Dacă toate ființele umane ar dispărea de pe pământ în 50 de ani, toate formele de viață ar prospera…
Facebook
WhatsApp
TikTok
