Vinerea e ziua lor, aici, la Gazeta Dâmboviței… Sunt elevii mei de azi, sensibili, inteligenți, preocupați de învălmășirile timpului pe care îl trăiesc, alături de noi. În ei cred că mai există o speranță și pentru lumea de mâine… ( Ionuț CRISTACHE)
Nu de mult am avut o conversație cu o prietenă bună despre copilărie, despre ce a însemnat ea și despre momentele frumoase de când eram mici. Și m-a inspirat, m-a pus pe gânduri și am încercat să îmi pun imaginația la treabă. Astfel că am ajuns la o „fotografie” foarte dragă mie.
Am ajuns la mare, pe la vreo 4-5 ani, făcând castele din nisip, „ornându-le” cu scoici și alge, alături de câțiva copii de pe plajă. Totul se petrecea sub atenta observație a părinților. Tați relaxați, aproape desprinși de treaba lor de la serviciu, mame cochete, purtând ochelari de soare din perioada anilor ’80, pălării cu boruri largi și cu o grijă pentru odraslă aproape cât borurile pălăriilor.
Pe vremea aceea, prietenii ți-i făceai de seara în trambuline, în mașinuțe sau în carusele, iar dimineața pe plajă erați cei mai buni prieteni.
Apoi mi-am adus aminte de prietena mea Ilinca din Sighișoara. Avea vreo 8 ani, un păr blond lung și ondulat, niște ochi de un albastru perfect și o timiditate excesivă, ușor enervantă pentru copilul agitat ce obișnuiam să fiu. Nu-mi aduc aminte foarte multe lucruri despre ea, dar știu că era dulce, drăguță și uneori mă întreb ce mai face. Obișnuiam să ne petrecem timpul jucându-ne în apă, construind castele, seara dându-ne în carusele și jucând de-a v-ați ascunselea cu părinții noștri, dându-le un mic atac de cord cu fiecare dispariție neprevăzută.
Știu, divaghez, mă scuzați, dar mă gândeam doar…unde a dispărut inocența aia, zilele în care trebuia doar să te întrebi dacă vrei înghețată sau să alergi pe plajă până la Savoy și înapoi. Apoi m-am întrebat, oare când a devenit relaționarea cu oamenii atât de dificilă?
Cam așa mi-am dat eu seama cât de trist este să crești, cum trambulina aceea de la mare se transformă în sucul obosit de pe centrul vechi şi cum n-o să mai dau niciodată de Ilinca. Trist? Probabil… Dar până una alta, tot răul spre bine.
Către un viitor frumos, înainte!