TABLETA DE MIERCURI – Pompiliu ALEXANDRU – Testamentul lui Abraham – zeci de cărți într-o carte

Scriu rar despre cărți. Adică recenzii. Sau impresii. Acum mă împinge chiar o dorință de a striga în spațiul public despre această carte. Am reușit să o citesc cu câteva zile înainte de Anul Nou. A fost/este o carte-catalizator. M-a scos din inerție și din delăsarea hibernantă specifică sezonului. Un fel de cuminecătură care a reanimat spiritul. Recunosc că inițial am luat cartea în mână cu frică, speriat de reclama puternică făcută acesteia în cadrul Târgului de Carte Gaudeamus. Era umăr la umăr cu Origini, a lui Dan Brown, cea mai mediatizată apariție a sfârșitului de an. Îmi era teamă de a nu găsi o pastișă a stilului Brown, care a început să fie copiat masiv. Aproape nu mai există carte a zilelor noastre care să nu se sprijine pe acest stil – interesant, de altfel – care se bazează, în opinia mea, pe „ținerea în priză a cititorului prea-repede-plictisibil”. Rețeta Brown este extraordinară. Dar în cazul meu are o acțiune dublă – o admir și îmi place, mai ales în primele romane – dar nu aș mai „consuma-o” căci a devenit prea fixă, prea având „aceeași melodie”. A citi o carte în zilele noastre, mai ales de către tineri, înseamnă să nu se plictisească nicio secundă. Or asta face acest stil. E medicamentul perfect anti-plictis. De aceea îl urci pe cititor într-un montagne russe încă din prima frază și îi dai drumul să plece în ultima frază a cărții. Mă așteptam la așa ceva și în cazul lui Igor Bergler. Ei bine, nu a fost așa. Este o carte subtilă, care m-a dus cu gândul foarte des la Umberto Eco – cel din Memoria vegetală – acolo unde face un elogiu cărții. Adică, într-un cuvânt, ți se face poftă de cultură, de carte, de mirosit hârtia nouă sau veche a cărților, de a citi cu atenție pentru a vedea subtilități, ți se face dor de Idee, de visare, te simți puternic și important că dai de un fir enigmatic al gândirii. Și toate acestea într-o aventură spectaculoasă în care cartea este personajul principal. Te poartă de la Antichitate până la tehnologia de ultimă oră, o luptă a hârtiei cu Minotaurul modern, cel făcut în laboratoarele ultra-tehnologizate, care are ulei și cabluri în loc de sânge și tendoane, care e coordonat de un satelit și nu de un suflet. Autorul atinge mai mult sau mai puțin direct problemele societății alienate, de la America (SUA) pre-Trump, cea care anunță o mare decădere, până la mentalitatea tinerilor subjugați de tehnologia incendiară. Este, așa cum spune și Jean Harris în postfață despre Igor Bergler, un vizionar, anticipează extraordinar mersul lumii, vede cu doi pași înainte ca aceștia să se facă.

Punctul de gravitație al cărții îl constituie istoria cărții și a bibliotecilor. Cartea este o modalitate extraordinară de a te introduce în istoria mai puțin cunoscută a cărților, cea care merge din mister în mister. Iar un lucru foarte bun pentru români, căci autorul este român, din Timișoara, este că nu te simți complet pierdut, căci dai la tot pasul de autori complet necunoscuți, pentru că fac parte din culturi îndepărtate. Dacă ai peste treizeci de ani, ai avut o minimă lectură în viață, sigur te vei simți băgat în seamă. Măcar cu câteva lecturi „obligatorii” ale copilăriei – Cuore, inimă de copil de Edmondo de Amicis, este amintită frumos în carte, plasată la capătul celălalt al lumii, în Argentina, făcând și acolo copiii să plângă. Te simți ca făcând parte dintr-o societate restrânsă -ca să nu spun secretă – a cărții. Lectura ta, cea din România, se întâlnește cu cea a argentinianului sau a brazilianului, iar viețile sunt influențate definitiv de anumite cărți. Acestea sunt motorul-catalizatorul vieții până la urmă. De la criminalul în serie până la miliardarul simandicos, de la prostul irecuperabil până la omul de geniu, toți au o direcție dată în viață pornind de la o lectură sau alta. Cartea stă la baza existenței umane.