Am citit undeva că oamenii, de fapt, nici măcar nu-și doresc să fie fericiți. Că își doresc, mai mult decât orice, să se simtă vii. Să cauți fericirea, ea să se afle la doi pași de tine, dar tu să o ocolești și să continui să o cauți, pentru că, de fapt, nu ți-o dorești… Ce blestem!
Să recunoaștem, teza este seducătoare. Ea ar putea explica, de exemplu, fascinația pe care o exercită asupra fiecăruia dintre noi, simultan sau alternativ, binele și răul, frumosul și urâtul, adevărul și minciuna. De fapt, ar putea explica totul: Tereza de Ávila și ororile Inchiziției, Wagner și ororile nazismului, Gorki și ororile Gulagului. Chiar și fericirea… s-ar reduce la a te simți viu. Cât de nefericiți ar fi atunci lașii!
Să dai o falsă explicație realităților pe care nu le poți explica. De exemplu, coincidența contrarelor. Iar asta să te liniștească. Să uiți că unul dintre puținele moduri rezonabile de a fi viu în lume este să ai îndoieli. Să ai doar certitudini. Să uiți că orice victorie are un preț. Să te simți invincibil. Să uiți că nu trebuie să te încrezi orbește în tine însuți. Să inspiri încredere. Amestecând binele și răul, frumosul și urâtul, adevărul și minciuna. Până vor deveni indistincte, irecognoscibile.
M-a surprins sâmbăta trecută o sintagmă: intelectualii progresiști. De fapt, nu m-a surprins sintagma în sine, ci faptul că se rătăcise într-un discurs cu puternice note conservatoare. Într-un discurs care s-ar fi putut foarte bine intitula Romania First. Coincidența contrarelor? Oratorul părea fericit. Doar părea…
Facebook
WhatsApp
TikTok
